Partizanii din Banat au jurat pe Biblie: Toţi pentru unul, unul pentru toţi!

La 60 de ani de când au fost aruncaţi în gropi comune, Miloi, Micşescu, Crişu şi Tunariu, partizanii din Teregova, judeţul Caraş-Severin, care au plătit cu viaţa pentru că s-au opus colectivizării comuniste, îşi găsesc un loc de veci într-un cimitir, îngropaţi după o slujbă creştinească.

Reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) au început ieri, de dimineaţă, săpăturile de deshumare a osemintelor celor patru partizani din Banat. La cererea familiilor foştilor eroi din rezistenţa anticomunistă, şi sub privirea atentă a presei străine, săpăturile încep în capătul satului, lângă cimitirul lui Suliţă („La Suliţă”), ei şi-au propus să scoată la lumină osemintele celor patru partizani care au făcut parte din organizaţiile anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, respectiv de fraţii Duicu.

Oase amestecate în groapa comună

După o muncă migăloasă, groapa paralelipipedică din poalele dealului arată că nu acela e locul de veci căutat. „Se pare că au fost traşi câţiva metri în jos”, spuen arheologul Gheorghe Petrov, bazându-se spusele localnicilor. Începe un nou tranşeu. În deal, chiar la marginea cimitirului, arheologii au noroc: mormântul comun în care „se odihnesc” împuşcaţi doi dintre camarazi scoate la iveală oasele îngemănate.

După prânz, vedeam deja craniul croitorului Miloi, Petru Anculia, ciuruit de glonte. Avea numai 36 de ani când a fost împuşcat. Una din fiice, o băbuţă uscată de vreme, care frământă mecanic în mâna dreaptă o batistă albă, priveşte atent fiecare mişcare din groapă, atunci când nu răspunde întrebărilor înregistrate de un jurnalist francez pentru un documentae ce va fi produs de canalul Arte. Are 67 de ani. Atunci avea numai 7. Nici nu ştie dacă tatăl său a spus cuiva că se alăturase luptei anticomuniste. Ştia doar nu voia să dea vacile din ogradă şi îşi aminteşte percheziţiile Securităţii.

Ţintuit trei zile în faţa primăriei

Erau primele zile ale lui 1949. „Veneau în fiece zi, în tot ceasul. Trebuia să lăsăm cheia sub poartă, să intre, şi-l căutau pe tata peste tot. În pod, în fân, în saltele. Nu-l găseau, dar luau ce le trebuia: au luat şoncu, cărămizi, animale”, povesteşte Lenuţa Ionaşcu, născută Anculia.

După 40 de zile, tatăl său a fost împuşcat, târât în sat şi răstignit, drept exemplu, sub un nuc, chiar în faţa primăriei. „Au vrut să-l coboare din munte tras pe jos, după cai, însă omul cu caii a zis că se sperie animalele. Când l-au adus, l-ai pironit cu cuie mari, în palme, pe o scândură, şi trei zile l-au ţinut în faţa primăriei, din 22 până în 25 februarie. Apoi au pus soldaţii să-l îngroape”, mai spune femeia.

Povesteşte 1949 de parcă ar fi trăit aievea: „Când l-au adus, ne ascunesesem cu baba şi sora mea în pod, şi printre ţigle ne-am uitat cine e mortul. Afară nu puteam ieşi, că erau securiştii. Sora mea i-a văzut ciorapii pe care ea îi tricotase, şi a leşinat de groază. Eu eram curioasă. M-am dus cu bunica să-l căutăm. Am pus mâna pe unde au intrat gloanţele, unul prin tâmplă, care a ieşit în partea cealaltă, altele prin piept”.

„Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”

Militarii în termen s-au emoţionat la rugămintea nevestei defunctului de a-l îngropa lângă cimitir şi i-au urcat trupul în deal. „Mama a mers noaptea, cu o mătuşă, şi au săpat cu mâinile în pământ. I-au găsit sfeterul (pulover – n.r.) şi aşa am ştiut încotro îi stătea capul, şi i-am putut pune cruce. Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”, spune Lenuţa. „În ianuarie 1949, în casa sa au depus jurământ de credinţă o parte din membrii organizaţiei. S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentur unul şi unul pentur toţi”, încheie Lenuţa, din poveştile martorilor.

Nu va uita niciodată cît de greu i-a fost mamei sale să le crească pe ea şi pe sora ei, singură. Şi nu va uita niciodată persecuţiile prin care a trebuit să trăiască zeci de ani. „Biata mama mergea la sapă, să facă bani să cumpărăm mălai, crumpei şi grâne, ca să ne dăm cotele. Numai ea ştie cum s-a descurcat, cu noi, mici, şi cu bunica, paralizată”, spune ea. „Erau situaţii când ţăranilor le erau impuse cote (fiecare trebuia să dea statului o parte din recoltă – n.r.) dublu faţă de cât puteau produce”, spune Marius Oprea, preşedintele IICCR.

Persecutarea rudelor prin alianţă, o „modă” a vremii

Lenuţa, şi soţul ei Iacob Ionaşcu au adus cu ei o cutie pentu osemintele. „N-am apucat să-l cunosc”, povesteşte Iacob. Din respect pentru tatăl iubirii vieţii lui a meşterit o zi întreagă şi i-a făcut lădiţă, din lemn uşor parfumat, de tei, ca să-şi odihnească oasele. „Îi punem oasele aici, apoi vine preotul şi-i facem slujba, să-l înmormântăm cum trebuie”, spune ginerele. Şi-a asumat din start greutatea intrării într-o familie de persecutaţi politic. El însuşi provenine dintr-una, în care, din cauza unui unchi care s-a opus regimului, a fost trimis în armata obligatorie, la un detaşament de muncă, în mină, la Petroşani.

„Era o modă a vremii: chiar şi rudele prin alianţă ale unei familii cu partizani anticomunişti, erau persecutate. De exemplu, băieţii, când erau luaţi în aramată, nu ajungeau să pună mâna pe armă, ci erau trimişi direct la „inima lui Stalin”, la lopată (celebra lopată de dimensiuni mari - n.r.)”, completează Oprea.


LISTA

Partizanii, aşa cum au rămas în scripte


Anculia Petru (zis Miloi), avea 36 de ani când a pierdut războiul cu regimul comunist. Absolvent a şapte clase, în Teregova, a urmat şcoala profesionala CFR la Caransebeş, dar nu a profesat în acest domeniu, ci a învăţat cojocăritul şi croitoria. Când România a intrat în război, a fost concentrat o perioadă la Regimentul 96 Infanterie, după care, între martie 1942 şi 23 august 1944, a fost operativ pe frontul de est. Politic, el a aparţinut Mişcării Legionare.

„A fost unul din principalii colaboratori ai notarului Gheorghe Ionescu, având un rol marcant în constituirea şi activitatea grupului anticomunist din comuna Teregova. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949, a participat la atacul împotriva postului de jandarmi Teregova. A căzut în lupta din 22 februarie 1949 de la Pietrele Albe (la 8 kilometri vest de Teregova), spre Munţii Semenic, alături de Gheorghe Urdăreanu zis Tunariu, în încercarea de a salva grupul de la capturare. După ce au fost ucişi, cadavrele celor doi au fost expuse în faţa Preturii (azi Primăria- n.r.) din Teregova”, povesteşte Cosmin Budeancă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR.

Tunariu, pe numele său Gheorghe Urdăreanu, născut în Cornereva, a intrat, la 46 de ani, în grupul de partizani al fraţilor Duicu, format în martie 1948. „În unele documente de arhivă apare ca fiind lider împreună cu fraţii Duicu. Alături de aceştia, în vara anului 1948, participă la formarea grupului armat condus de colonelul Ion Uţă. A îndeplinit misiunea de curier între grupurile Uţă şi Blănaru, iar în noaptea de 11-12 ianuarie 1949 a participat la atacul asupra postului de jandarmi Teregova. După atac, grupul se scindează, iar Urdăreanu se alătură celui format sub conducerea notarului Gheorghe Ionescu şi avocatului Spiru Blănaru. Şi el participă la confruntarea cu trupele de Securitate de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949, fiind ucis în timpul luptei alături de Anculia Petru, împreună cu care a şi fost îngropat”, mai spune Budeancă.

Iovan Berzescu (zis Micşescu) a fost membru al organizaţiei anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu. Era unul dintre oamenii de maximă încredere. A luat parte la atacul asupra postului de jandarmi Teregova, precum şi la confruntarea de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949.

Horia Smultea (Crişu) a fost şi el simplu membru în organizaţie. „La 12 martie 1949, Iovan Berzescu împreună cu Horia Smultea, fiind urmăriţi de Securitate, fug pe dealul Dorane, apoi trec pe înălţimea Cracul Cireşului, unde cad răpuşi de gloanţele urmăritorilor. Martorii oculari afirmă că cei doi, sau cel puţin unul dintre ei, a fost doar rănit, fiind apoi împuşcat încă o dată. Berzescu Iovan, împreună cu Smultea Horia, au fost îngropaţi noaptea, în secret, într-o groapă comună”, mai spune reprezentantul IICCR.

PERSONAJ

La 14 ani, istoricul comunei

La deshumarea de joi au participat şi copiii satului. Unul dintre ei, un adolescent în vârstă de 16 ani, urmaş al unui parizan, a scris acum doi ani o cronică a evenimentelor. Eseul, în care intervievează martorii evenimentelor din 1949, a câştigat locul al treilea la un concurs iniţiat de IICCR. Teodor George cunoaşte din propria familie greul persecuţiei, străbunicul său făcând închisoare politică, pentru că a fost unul dintre capii mişcării de eliberare a deţinuţilor prinşi de jandarmi.

„Eu am înţeles că trăim aici într-o zonă fierbinte a ţării. E important să se cunoască ce au făcut aceşti străbuni ai noştri. Spun asta pentru că, atunci când am lucrat eseul, am tras o concluzie destul de dureroasă. E concluzia cu care chiar am încheiat eseul: Teoretic comunismul a fost abolit prin revoluţia din anul 1989. Constat că astazi comunismul este de regulă regretat de foştii săi membrii. Pe de altă parte comunismul a fost un regim care s-a impus prin forţă şi fraudă, cunoscută fiind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, atunci când pe nedrept au fost declarate victorioase partidele din Blocul Partidelor Democratice , dominate de comunişti (comunisti sub numele de partid democrat... parca stiu asta de undeva... n.a.). Regimul s-a menţinut la putere, bazându-se pe o perpetuă minciună şi intimidare. Din păcate, deşi teoretic a fost un regim abolit în 89, comunismul practic dăinuie şi în ziua de azi, prin prisma faptului că structurile lui au fost preluate de actualul PSD. La nivel local, în Teregova, avem o mare supărare că primarul nostru pozează într-un personaj imaculat, când, de fapt, toată lumea ştie că tatăl său pretindea în anii 40 că e securist şi confisca oamenilor mâncarea”, spune puştiul, care vrea să facă o carieră politică şi de istoric.

„Eu sunt urmaşul unui partizan din comuna Teregova, Roşet Tudor, fost luptător împotriva unui asemenea sistem politic. Din acest motiv, am avut ocazia sa ascult multe povestiri în familie, care aveau ca principal subiect comunismul şi impactul sau asupra destinului nostru. Aşa am reuşit să deduc mai multe lucruri, constatând că regimul comunist îi favoriza doar pe membrii de partid şi nu era de acord cu alternanţa la putere. Străbunicul meu, Roşet Tudor, a făcut parte din formaţiunea de luptă anticomunista organizată de notarul Ionescu Gheorghe, un om de vază din Teregova. A avut rol de curier al organizaţiei, asigurând legătura între membri organizaţiei din Teregova şi membri altor organizaţii din Domaşnea, Rusca, Luncavita. (...) A fost judecat pentru terorism şi condamnat la 20 de ani de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa la Gherla, a muncit la Canal şi în Baia Sprie, de unde a fost eliberat în anul 1963. Venind acasă, s-a imbolnavit de leucemie şi în anul 1965 a murit”, scrie adolescentul în eseul înmânat IICCR.

MUZEUL MEMORIEI

Nucleul de rezistenţă clandestină

După cum povesteşte Cosmin Budeacă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR, de regulă capii mişcărilor anticomuniste au fost oameni şcoliţi: fie ofiţeri dislocaţi, fie alte personalităţi ale satului. Notarul Gheorghe Ionescu, născut în Verendin, a ajuns în anul 1931 în Teregova şi s-a impus repede în faţa comunităţii. Era văzut ca un intelecutal, atent la problemele oamenilor, foarte drept. După ce cochetase cu ţărăniştii şi apoi cu liberalii, deşi în toamna lui 1946 nu avea nicio funcţie politică, era privit de autorităţi ca singurul în măsură să influenţeze electoratul în zonă. Mai mult, implicarea în viaţa publică locală prin discuţii, întâlniri cu diverse pesonalităţi din Teregova sau din judeţ, a dus la înregistrarea sa între funcţionarii judeţului Severin învinuiţi că, în timpul campaniei electorale şi în ziua alegerilor, au fost „ostili guvernului”, şi s-a cerut încetarea calităţii sale de funcţionar public.

Ideea organizării unui nucleu de rezistenţă anticomunistă în Teregova a apărut în acelaşi an, îmbrăţişând ideea celorlalţi lideri ai rezistenţei anticomuniste bănăţene care intenţionau, încă din toamna lui 1948, să se unifice pentru a lupta pentru înlăturarea comuniştilor. Organizaţia se pregătea de luptă clandestin. Notarul a strâns în jurul lui oameni de încredere ţinuţi împreună sub puterea unui jurământ de credinţă.

Organizaţi pe grupuri care nu se cunoşteau între ele

Mărturiile din epocă au arătat că în perioada 2-7 ianuarie 1949 au fost planificate mai multe adunări secrete în cadrul cărora adepţii depuneau jurământul de credinţă, garanţie a funcţionării organizaţiei în clandestinătate şi a îndeplinirii scopurilor stabilite. Şedinţele de constituire, având caracter conspirativ, se desfăşurau în case sau locuinţe sezoniere aşezate în împrejurimile satului, şi începeau printr-o expunere de motive făcută în prima fază de Ionescu, iar apoi de şefii sectoarelor. Se comunica scopul întrunirii şi erau prezentate obiectivele organizaţiei pe care urmau să o înfiinţeze: recrutarea de noi membri, procurarea de armament, alimentarea fugarilor.

Intrarea în organizaţie a celor prezenţi era pecetluită în faţă preotului Nicolici Alexandru, când voluntarii cu mâna pe cruce, rosteau textul unui jurământ de credinţă redactat de Ionescu. Pentru a păstra caracterul secret al organizaţiei şi a proteja membrii acesteia, organizaţia din Teregova era concepută sub formă de reţea, fiind alcătuită din grupuri de câte 5-10 persoane care nu se cunoşteau între ele. Pe de altă parte, formaţiunea avea două componente constituite în funcţie de vârsta membrilor. Cei născuţi înainte de 1918 formau în jurul lui Ionescu Gheorghe un aşa-numit sfat, ai cărui membri nu erau cunoscuţi de majoritatea grupului. Organizaţia celor mai tineri, născuţi după 1920, constituia componenta activă, împărţită în două sectoare, divizate fiecare în câte trei grupe, cu responsabili repartizaţi pe străzi şi cu sarcini precise de acţiune. Organizaţia din Teregova număra peste 40 de membri, cei mai mulţi simpatizanţi sau membri ai PNŢ- Maniu, iar restul legionari sau liberali.

O pândă a jandarmilor i-a dat în vileag

Deconspirarea organizaţiei şi asasinarea celor mai mulţi dintre membrii ei se pare că a survenit, potrivit surselor de arhivă, după ce în noaptea de 12 ianuarie 1949 Postul de Jandarmi din comună a organizat o pândă cu soldaţi deghizaţi în străini. Scopul acţiunii era prinderea unui fugar, însă au dat peste doi dintre partizani, şi i-au reţinut. Notarul a luat imediat decizia de ataca postul de jandarmi, de teamă că arestaţii au divulgat secrete majore.

„Notarul Ionescu apelează la ajutorul lui Spiru Blănaru, care întâmplător se afla în apropierea satului Teregova împreună cu unii din oamenii grupului său. Cei din grupul Bălnaru au fost conduşi la locul întâlnirii cu notarul Ionescu de curierii care-l anunţaseră pe Blănaru despre situaţia creată de arestarea celor doi, precum şi despre ideea atacului. Joncţiunea celor două grupuri a avut loc în grădina casei avocatului Costescu Cornel, pe la miezul nopţii de 12 spre 13 ianuarie 1949. S-a stabilit planul de acţiune, au fost repartizate sarcinile, iar atacul urma să înceapă la semnalul dat de Ionescu. În jurul orei 2 noaptea a fost declanşat un foc susţinut de mitralieră şi alte arme pe care le aveau asupra lor participanţii la acţiunea din centrul comunei Teregova. La atacul surprinzător al partizanilor, jandarmii aflaţi în post au reacţionat foarte slab, preferând să fugă şi să se ascundă. Înaintea declanşării atacului, primpretorul Teodoru şi şeful postului de jandarmi au plecat la intrarea în sat, pentru a întâmpina pe şeful Securităţii şi a-l preveni să nu intre cu maşina în sat, pentru a nu alarma populaţia”, menţionază documentele.

Deşi, pe la orele 23, când Kling a ajuns la intrarea în Teregova s-au auzit detunături şi focuri de armă puternice spre centrul satului, timp de 40 minute, acesta împreună cu oamenii lui nu au îndrăznit să se apropie şi abia după potolirea împuşcăturilor au sosit la faţa locului. Cei care au plănuit şi executat atacurile s-au retras apoi la un sălaş din hotarul satului, după care au plecat în zona muntoasă din împrejurimi. Cei eliberaţi din postul de jandarmi au fost lăsaţi la persoane sigure pentru câteva zile, întrucât în urma torturilor suferite aveau nevoie de îngrijire medicală urgentă, ceea ce fugarii nu le puteau oferi în condiţiile desfăşurării unor acţiuni intense ale Securităţii pentru prinderea lor.

Participarea comună la atacul din noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi a coincis şi cu formarea unui nou grup armat prin fuziunea unei părţi a membrilor acesteia cu grupul partizanilor conduşi de avocatul Spiru Blănaru, care activa în Munţii Banatului încă din anii 1947-1948. Constituirea grupului armat Blănaru - Ionescu s-a desăvârşit treptat, pe măsură ce acesta se ascundea pe la sălaşele teregovenilor şi paralel cu acţiunile ample declanşate de Securitate după atac, cu scopul lichidării mişcării de rezistenţă anticomunistă”, se arată în documentele IICCR.

MISIUNE

Lege reparatorie

„Considerăm că demersul nostru de exhumare a celor patru luptători anticomunişti este unul legal şi moral, în conformitate cu atribuţiile IICCR. Unul din obiectivele importanteale investigaţiilor întreprinse de către instituţia noastră este şi acela de a identifica locurile unde sunt înhumate victime ale regimului comunist, mai ales acelea care, fără a fi judecate, au fost omorâte de către Securitate, de obicei prin torturi urmate de împuşcare”, explică preşedintele IICCR, Marius Oprea.

El spune că fără ajutorul sătenilor nu s-ar putea descurca: „Ca măsură reparatorie, am propus un proiect de lege, care, din câte ştim, e spre avizare la Ministerul Finanţelor, şi care acordă un milion de lei urmaşilor celor ucişi. Pe de altă parte, vom încerca şi noi să facem rost de bani pentru un monument, dar este greu, nu sunt fonduri. De exemplu, la institut ni s-a tăiat şi din fondul de salarii, noroc cu localnicii, care ne ajută”, spune Oprea. Pregătiţi ca pentru munca la câmp, şase bărbaţi au venit să dea o mână de ajutor să-şi dezgroape eroii. La prânz s-au aşezat la umbră, cu bunătăţi tradiţionale: clisă, ceapă, brânză şi roşii.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) a fost înfiinţat prin H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, ca instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României. Scopul IICCR este investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.

DOCUMENTAR

Interesant doar pentru străini

Este de apreciat interesul manifestat de media franceză faţă de acest subiect. Toate deshumările IICCR sunt filmate cu grijă de o echipă de o echipă de jurnalişti francezi. La final vor produce un documentar care va fi difuzat de canalul Arte. În mod paradoxal, deşi aceste deshumări reiau fragmente foarte vii din istoria recentă a României, postul public de televiziune, care ar fi fost firesc să îşi asume cel puţin un rol de conservare a momentului dacă nu unul de partener, nu şi-a manifestat nicio umbră de interes faţă de povestea eroilor bănăţeni anticomunişti.

„S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, Lenuţa, fiica partizanului Anculia

Georgeta Petrovici
Vineri, 19 Iunie 2009
Sursa: evz.ro