Constructiunile pelasge in Dacia. Originile arhitecturii ciclopice

"O alta clasa de monumente preistorice sint constructiile cele gigantice, ce au fost intrebuintate pentru inconjurarea acropolelor si oraselor mai vechi si pe care autorii grecesti le numesc ciclopice sau pelasge.
Cele mai vechi cladiri de acest gen sint formate din bolovani poligonali de stinca, mai mult ori mai putin in stare bruta, asezati unii peste altii, fara ciment, fara o ordine aparenta si fara nici o legatura.Alte constructii de acest gen ne apar in o forma mai regulata. Cu toate ca murii sint formati din bolovani colosali, insa pietrele acestea prezinta urme de lucrare omeneasca. Aceste monumente insa apartin unei epoce mai tirzii.

Resturi din aceste constructii particulare, ce au mai rezistat pina astazi timpurilor si oamenilor, se mai afla inca pe teritoriul Eladei si Mycena, Tirynth, Orchomen, la acropola Athenei, in diferite orase ale Cretei, de asemenea, in Asia Mica la Troia si in numar considerabil in orasele cele mai vechi din Latiu, din Etruria si de pe teritoriul sabinilor.

Ele sint aceleasi in Grecia, in Asia Mica si in Italia. Toate ne arata aceeasi destinatie, aceleasi influente, si oriunde ni se prezinta ramasitele acestui gen de constructii, istoria ne arata ca locurile acelea au fost din cea mai obscura vechime in posesia triburilor pelasge. Ele apartin civilizatiei acestui popor.

Pelasgii ne apar peste tot locul, la Mycena, la Tirynth, la Orchomen, la Athena, in Creta, in Samothracia, la Troia si in Italia ca constructori de opere cilclopice.

In vechea literatura greceasca insa originea acestor constructii gigantice se atribuia unei clase de oameni numiti ciclopi.

Sub numele de ciclopi in timpurile primitive ale Eladei se intelegea un anumit popor istoric, cu obiceiuri particulare, barbare.

Cele mai vechi notite cu privire la patria si caracterul etnic al ciclopilor le aflam la Homer.

Ciclopii au fost, dupa poetul ionic, un popor prin excelenta pastoral. Ei locuiau pe muntii cei inalti din nordul Thraciei, se distingeau prin statura lor cea inalta, gigantica, aveau turme numeroase de oi si capre; tara lor era extraordinar de fertila intre toate si ei nu faceau nici o intrebuintare de agricultura, nici de navigatie.

Pentru clarificarea situatiei vom extrage aici urmatoarele din descrierea ce ne-o face Homer, in cartea IX a Odysseei, despre tara si modul de viata al ciclopilor.

Dupa ce Troia, puternicul oras al pelasgilor de pe tarmurile Asiei Mici, a fost cucerit, jefuit si distrus de achei, Ulysse cu sotii sai pleaca cu 12 corabii incarcate de o prada enorma spre a se intoarce in patrie, in insulele Ithaca, Cephallenia, Zacynt etc. Insa vintul ii arunca la coastele meridionale ale Thraciei, linga ciconi. Eroii rataciti ataca capitala ciconilor, numita Ismaros, o pradeaza, le mai rapesc citeva femei si, in fine, dupa ce au pierdut mai multi oameni in lupta ce au avut-o cu ciconii, ei calatoresc mai departe. Acum insa ii cuprinde vintul nordului Boreas, care ii arunca in marea pe care Homer o numeste incontinuu. Dupa ce dinsii ratacesc mai multe zile incoace si incolo, ajung linga tara superbilor ciclopi, care, zice Ulysse, incredintindu-se in bunatatea zeilor nemuritori, traiesc fara nici o grija, fiindca ei nici nu sadesc cu miinile lor vreo planta si nici nu ara, ci pamintul le produce aici toate de sine, fara saminta si fara aratura, griu, orz si vite incarcate cu struguri mari, pe care singur numai ploaia cerului le face sa creasca. Ei nu au nici legi, nici adunari poporale, ci locuiesc prin spelunci (colibe) imprastiati pe virful muntilor celor inalti. In fata portului pe unde se poate intra dinspre mare in tara ciclopilor, se afla situata o insula mica si paduroasa, care nu e nici aproape, nici departe, iar in insula aceasta se afla o multime mare de capre salbatice, pe care nimic nu le tulbura aici, nici umblatul oamenilor, nici vintarii ce cutreiera cu atitea greutati codrii si virfurile cele inalte ale muntilor. Nici nu este cineva care sa ingrijeasca aici de ele. Nimeni nu ara in aceasta insula, ci ea sta vesnic nearata, nesemanata si lipsita de oameni, singure numai caprele pasc si balacesc pe aici. De altfel, insula aceasta, continua Ulysse, nu e cu totul neproductiva. Pe linga tarmurile marii se intind pasuni umede si moi si cresc vite-de-vie, care nu pier niciodata.

Aceasta insula mai are si un port natural foarte favorabil, in care se poate abate cineva fara sa aiba trebuinta sa arunce ancorele ori sa prinda corabiile cu otgoane de tarmuri. Corabierii ramin aici atit cit le place si pina cind incep sa sufle iarasi vintul cel favorabil pentru navigatie. La insula aceasta am sosit noi cu corabiile noastre si intr-adevar ca un zeu oarecare ne-a condus aici intr-o noapte intunecoasa, cind eram inconjurati de o ceata deasa incit nu puteam sa mai vedem nimic inaintea noastra. A doua zi, indata ce s-a facut dimineata, noi am iesit din corabii, ne-am plimbat pe insula, pe care am admirat-o, apoi impartindu-ne in trei cete am vinat mai multe capre salbatice... Aici, noi ne aflam in fata de tara ciclopilor, care erau aproape de unde vedeam ridicindu-se in sus fumul, auzeam strigatele lor, balacitul oilor si al caprelor. Apoi, a doua zi, indata ce s-a facut dimineata, eu am chemat pe toti prietenii mei la adunare si le-am zis ca o parte din ei sa ramina aici, iar eu cu corabia mea si cu sotii mei ma voi duce ca sa vad ce fel de oameni locuiesc in tara aceea, daca ei sint violenti si salbatici, ori daca sint iubitori de straini si cu frica de zei. Zicind acestea, noi ne-am suit pe corabie, sotii mei au desfacut otgoanele si am plecat vislind prin marea cea alba. Cind am sosit insa, in tinutul acela, care era aproape, am observat nu departe de tarmurile marii o spelunca inalta, acoperita cu crengi de dafin. Aici era locul unde se odihneau turme de oi si de capre, iar jur-imprejur era construita pentru oi si pentru capre o tirla inalta inconjurata cu pietre lungi infipte in pamint, cu brazi si de stejar. Aici locuia uriasul care era cel mai puternic dintre toti ciclopii si asemenea unui zeu. El isi pastea singur turmele sale departe de ceilalti. Era un monstru infiorator si nici nu semana cu oamenii ce se nutresc cu piine. Se parea ca este un pisc inalt de munte cu crestetul acoperit de paduri. Ulysse si cu sotii sai intrara in stina ciclopului, pe cind acesta se afla dus cu turmele sale la pasune si ei ramasera incintati de excelenta economie pastorala a acestui ciclop. Aici toate se aflau in cea mai buna ordine, jur-imprejur cosuri cu cas, staule pline cu miei si cu iezi, insa separati, cei mai mari la un loc, in alta parte cei mijlocii, si iarasi deosebiti cei fatati mai in urma. Toate vasele erau pline cu zer; galetile si scafele lucrate din lemn, gata pentru muls. Desi neinvitati, eroii se pregatira sa ieie prinzul in stina ciclopului. Ei aprinsera focul, sacrificara zeilor, se intelege din mieii cei mai grasi ai ciclopului, apoi incepura sa ieie si sa manince din casul pe care-l admirase asa de mult. Cind se facu seara, ciclopul se intoarse cu turmele sale de la pasune, aducind totodata in spate o sarcina mare de lemne uscate, ca sa-si gateasca cina. Ajungind inaintea colibei, el trinti sarcina de pamint cu mare zgomot. Apoi, el mina in tirla sa cea larga (in strunga) toate oile si caprele cele grase, ca sa le mulga, lasind afara numai berbecii si tapii; inchise intrarea de la tirla cu un bolovan enorm, foarte inalt, pe care nu l-ar fi putut misca din loc nici 22 de care cu cite 4 roate; apoi sezind, el incepu sa mulga oile si caprele asa dupa cum se cade, punind la fiecare sa suga mielul ori iedul. Terminind cu mulsul, ciclopul inchega laptele si dupa ce laptele se strinse, il scoase din vase si-l puse in strecuratori tesute. In urma, dupa ce facuse toate acestea, ciclopul aprinse focul si, vazind pe strainii inghesuiti in fundul tirlei, ii intreba daca ei sint negutatori, ori ratacesc incoace si incolo pe mare, ca niste tilhari criminali, care fac rautati oamenilor de alt neam. Auzind glasul cel apasat al ciclopului, cutremurul ii cuprinse pe eroi. Insa, Ulysse, luindu-si inima in dinti, ii spune ciclopului ca dinsii sint achei rataciti de la Troia; calatoresc spre casa, dar vintul i-a aruncat in alte parti, ca ei sint oameni din oastea cea faimoasa a lui Agamemnon, a barbatului celui mai glorios astazi pe pamint, care a distrus un oras asa mare si a nimicit atitea popoare; ca ei au venit la dinsul ca sa le faca daruri, dupa cum este obiceiul cind vin strainii la cineva, si in fine, Ulysse ameninta pe ciclop cu minia si cu razbunarea zeilor, daca el ar refuza cumva sa le faca daruri. Auzind acestea, situatia deveni clara inaintea ciclopului, care nu cunostea decit doua clase de straini, negutatori si tilhari criminali, ce cutreiera si fac rau oamenilor de alt neam; astfel, el trata pe acesti oaspeti pretentiosi ca pirati, iar nu ca eroi rataciti. Cunoastem, in fine, scenele fabuloase ce se petrec la stina ciclopului. Ulysse si citiva din oamenii sai nu putura sa scape din tirla cea inconjurata cu bolovani inalti a ciclopului decit ascunsi sub lina berbecilor mai mari.

Aceasta este descrierea ce o aflam in Odissea lui Homer despre poporul cel superb si faradelege al ciclopilor si despre tara lor cea fericita, care producea fructe fara aratura.

Din punct de vedere geografic, Ulysse, invalmasit de vintul nordului, Boreas, rataceste in apele Marii Negre pe care Odyseea o numeste in repetate rinduri. Insula caprelor celor salbatice, unde fortuna arunca pe Ulysse si pe sotii sai intr-o noapte plina de ceata, si care se afla in partile Pontului ce se numeau Marea-Alba, este insula care mai tirziu ne apare sub numele de Leuce sau insula lui Achile, pe care tot astfel ne-o infatiseaza si Arrian din Nicomedia, ca pe o insula lipsita de oameni si locuita numai de capre salbatice.

In fata acestei insule se afla, dupa descrierea Odysseei, tara pastorilor ciclopi. Este regiunea cea clasica a timpurilor vechi pelasge, de la Carpati si Dunare, caracterizata prin vai fertile si placute, prin sesuri vaste si frumoase.

Ciclopii lui Homer, oameni de o constitutie viguroasa, ale caror locuinte se aflau pe virfurile muntilor celor inalti, sint triburile pastorale de pe culmile cele maiestoase ale Carpatilor, care pina in zilele noastre si-au pastrat inca in mare parte caracterul lor primitiv pelasg.

O jumatate de an o petrec cu turmele lor cele numeroase pe Alpii Transilvaniei, iar alta jumatate linga baltile Dunarii si pe malurile Marii Negre.

Delta Dunarii a fost pina in timpurile noastre o regiune cautata si locuita numai de pastorii ardeleni. Apolloniu Rhodiu in Argonauticele sale aminteste, de asemenea, linga gurile Istrului de pastorii cei salbatici, care sint astfel identici cu ciclopii de pe tarmurile Pontului, despre care ne vorbeste Odyssea.

Tara ciclopilor poseda, dupa Homer, o putere de rodire exceptionala. Aici pamintul, fara sa mai astepte grija lucratorilor, producea de sine griu, orz si vite incarcate cu struguri, fecundat numai de ploile cele minioase ale cerului. Este aceeasi regiune care devenise legendara si in antichitatea clasica pentru fertilitatea sa cea extraordinara; este pamintul cel binecuvintat al hiperboreilor din nordul Istrului si pe care Hecateu Abderita il descrie astfel:

Pamintul acestei tari este foarte bun si fertil, intru toate, iar clima are o temperatura excelenta, din care cauza fructele se produc aici de doua ori pe an.



Iar geograful Mela ne vorbeste despre regiunea hiperboreilor, ca si Homer despre tara ciclopilor. El o numeste un pamint care produce recoltele de sine, fara sa mai fie arat si semanat.

Pamintul Tarii Romanesti si al Moldovei s-a bucurat pina in zilele noastre de renumele unei regiuni protejate de cer in ce priveste puterea sa de productivitate si abundenta recoltelor sale.

In anul 1599, Mihai Viteazul, marele domn al Tarii Romanesti, aflindu-se pe cimpul de la Selimbar, declara nuntiului apostolic, Malaspina, ca dinsul n-a intrat in Transilvania pentru pofta de domnie, ori ca sa verse singele crestinilor, fiindca dinsul putea sa traiasca in deplina siguranta si fericit pe pamintul sau, in Tara Romaneasca, unde daca ara cineva o singura data si imprastie saminta, creste griul.

Iar cu cincizeci de ani mai tirziu (1648), calugarul minorit Marcus Bandinus, arhiepiscopul Marcianopolei, sub a carui administratie se aflau si bisericele catolice din Moldova, descrie astfel calitatile cele excelente ale acestei tari: Cit de mare este bunatatea pamintului moldovenesc nu va putea sa o creada usor cineva, pina nu vede cu ochii. Aici pamintul se ara numai o singura data, chiar daca n-a mai fost cultivat nicicind si chiar daca e plin de maracini. Indata ce agricultorul a spintecat cu plugul fata pamintului si a semanat griu, ori alte seminte, el culege vesel un seceris imbelsugat. Ba inca se intimpla, uneori, ca un pamint arat o singura data se seamana de doua ori si produce roade abundente.

Chiar si viile, daca le sapa cineva numai o singura data intr-un an intreg si le leaga vitele incarcate de struguri, este o munca prea de ajuns. Turmele de oi sint asa de numeroase incit sint citiva boieri, dintre care unul singur are cite 24 mii proprii ale sale, iar oile sint asa de mari, incit strainii privindu-le din departare, cred ca sint boi sau vaci; singur numai coada unei oi moldovene are o greutate cit o jumatate de oaie nemteasca.

Dupa cum vedem, tara cea faimoasa a ciclopilor, aceea unde singur numai cerul facea sa germineze si sa creasca recoltele, ni se prezinta ca una si aceeasi regiune cu pamintul cel atit de fecund al Tarii Romanesti si Moldovei.

Despre pozitia geografica a tarii ciclopilor mai avem inca un important document anteistoric.

Dupa cum ne vorbeste Homer in alt loc al Odysseei sale, in vecinatate cu pamintul ciclopilor se afla tara numita Hyperea, adica Tara de dincolo, o veche expresie geografica, pe care o mai intrebuinteaza si astazi poporul din Tara Romaneasca si Moldova, cind vorbeste despre Ardeal sau Transilvania.

Din cele expuse pina aici rezulta, asadar, ca constructiile pe care autorii grecesti le numeau ciclopice apartin, in ce priveste originea acestui sistem de fortificatie, populatiei pastorale de la nordul Istrului de jos.

Intradevar, cel mai arhaic gen de constructii ciclopice, atit din punct de vedere tehnic, cum si strategic, il aflam la triburile pastorale ale Carpatilor.

In apropiere de Sarmizegetusa, capitala dacilor, Columna lui Traian ne infatiseaza pe o culme inalta si prapastioasa, in sinul unor munti greu de strabatut o constructie ciclopica de o enorma extensiune.

Murii acestei cetati ne prezinta trei sisteme de constructii, fiecare sistem din o epoca diferita.

Partea principala a acestei periferii murale este construita din pietre poligonale, mai mult ori mai putin brute si asezate unele linga altele fara o linie orizontala aparenta. Acestia sint murii primitivi ai acestei mari acropole; incontestabil anteriori murilor ciclopici de la Mycena si de la Tirynth.

O a doua parte din murii acropolei dace este construita din pietre taiate in forma cubica si asezate in linii regulate. Aceste pietre, avind in vedere proportiile lor fata de inaltimea portii principale, ne apar de aceeasi marime ca si pietrele cubice din murii Mycenei. Chiar si poarta acropolei dace ne prezinta acelasi stil ca si poarta de la Mycena.

In fine, ultima parte a circumferintei murale este formata din pietre taiate in forma paralelipipedica, si aceasta portiune apartine, fara indoiala, unor timpuri preistorice mai tirzii.

Planul acestei cetati preistorice, ai carei muri ne infatiseaza astfel trei epoce de arhitectura, ocupa jumatate din spirala Columnei. Fara indoiala ca intentia artistului Apollodor din Damasc a fost sa infatiseze lumii romane o icoana cit se poate mai fidela a acestei puternice fortificatii ciclopice.

Din nefericire, comentariile lui Traian despre greutatile cele enorme ale razboiului cu dacii s-au pierdut, insa noi aflam despre aceasta formidabila cetate a Daciei o notita foarte importanta in extrasele ce ne-au ramas din istoria lui Dio Cassiu. Traian, ne spune acest autor, isi da toata silinta ca sa ajunga pe inaltimile de unde se aparau dacii, el lua o colina dupa alta cu pierderi imense... si ocupa muntii lor cei incurajati cu ziduri, unde se afla armele, masinele de razboi, captivii si insemnele, ce le luase ei de la Fuscus, in 86 e.n. Acestea se petrec in cursul primului razboi cu dacii.

Exista, asadar, in Dacia o grupa intinsa de fortificatii particulare pe virfurile unor munti stincosi si care constituiau punctul cel mai dificil pentru cucerirea acestei tari.

Cetatea cea uriasa de pe Columna lui Traian reprezenta, asadar, tipul caracteristic al muntilor fortificati ai Daciei, una din pozitiile sale strategice cele mai puternice.

Aceasta vasta fortificatie a dacilor ne prezinta in partea sa mai arhaica acelasi sistem de constructie, din bolovani poligonali, pe care-l aflam si la constructiile cele mai vechi ciclopice ale Troiei, la o parte din zidurile Myceniei si la acropola Athenei.

Prin pozitia sa enorm de dificila, prin intinderea sa extraordinar de mare, cum si prin stilul sau arhitectonic, ea este o adevarata constructie de giganti, dupa cum tot giganti numeste Martial pe daci, cind vorbeste despre razboiul lui Domitian.

Ruinele acestei superbe cetati preistorice mai exista in parte si astazi si ele formeaza una din cele mai curioase antichitati ale Transilvaniei.

In partea meridionala a acestei tari, pe masivul cel inalt si vast al Carpatilor, ce se intinde intre Turnul-Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg si Vulcan, acolo unde pe hartele geografice noi vedem decit paduri si munti nestrabatuti, cutreierati si astazi numai de pastorii romani, se afla cea mai importanta ruina de cetate a Transilvaniei. Este o intinsa acropola in mijlocul unei paduri uriase de fagi, construita pe creasta unui deal inalt, numit Gradiste, a carui lungime este de trei ore si a carei latime, unde poiana se largeste mai mult, este de o ora. In partea de sud si de nord, aceasta inaltime este aparata prin pereti de stinci prapastiosi de o adincime infioratoare. De ambele parti curg doua ape de munte, Riul-Alb la sud si Valea Alba la nord. Iar jur-imprejur o alta serie de inaltimi fortificate si vai strimte, extrem de dificile nu numai in timp de razboi, dar si in timp de pace. Forma acestei cetati, pe care poporul roman o numeste Gradistea de la Muncel, este circulara si ea are o periferie de 1200 pasi sau 560 stinjini (1062,031 m), iar dupa alte date 1280-1290 pasi (1141,68 m).

Dupa cum vedem, aria acropolei de la Muncel este cu mult mai vasta decit a acropolelor de la Troia, de la Tirynth, de la Athena si chiar decit a Mycenei, a carei periferie este numai de 925 m.

Masele zidurilor acestei cetati formeaza astazi numai gramezi enorme de ruine. Acesti muri, dupa cum ne spun arheologii Ackner si Neigebaur, erau construiti din pietre frumos taiate in forma cubica sau paralelipipeda, si asezate unele peste altele fara nici un ciment. In unele locuri mai subzistau inca aceste ziduri, pe la anul 1838, in inaltime de un stinjin si mai bine in vechea lor pozitie si constructie. Insa trebuie sa constatam aici ca nu intreaga fortificatie, aceasta era formata din pietre taiate. O parte din murii acestei acropole a fost construita din bolovani bruti de stinca, dupa cum aceasta se constata din ruinele ce s-au aflat in interiorul si exteriorul acestei cetati. Existau, asadar, la cetatea de la Gradiste trei genuri de constructie intocmai ca si la murii acropolei dace. Ele erau astfel identice nu numai dupa pozitia geografica, dupa taria lor strategica, dar si dupa modul lor de constructie.

Poarta principala a acropolei de la Gradiste se afla in partea de meazazi. Aici se mai vedea pe la anul 1838 o deschizatura in zid, pe care poporul roman o numea La Poarta, iar in apropiere de aceasta intrare se aflau cazute doua columne de porfir sienitic, avind o forma cilindrica.

Ele erau luni de 4^ (1,264 m), iar grosimea lor avea un diametru de 21/2 (0,79 m). Alte doua porti par a fi fost, una in partea de rasarit si alta in partea de apus. In afara de periferia cetatii, insa in apropiere de ziduri, se mai vedeau, in partea de sud, resturile unui templu antic de o forma rotunda cu un diametru de 15 stinjeni (28,447 m). Mai subzistau aici si bazele de porfir pe care au fost asezate columnele templului, insa aceste columne pe la a. 1838 erau disparute, ori poate acoperite de ruine. Iar la o departare de 100 pasi de ruinele templului se mai vedeau doua altare frumoase, insa foarte simple, fara inscriptiuni. Unul de porfir sienitic si altul de marmura alba. Se mai cunosteau aici resturile unui vechi apeduct, format din tuburi de lut ars, imbracate pe dinafara cu pietre taiate si scobite; de asemenea, si ramasitele unui circ (agora?) in afara de muri, ce fusese inconjurat cu un zid gros de 21/2 (0,79 m) format din pietre taiate, avind o periferie de 115 pasi (101,777 m) si o latime de 90^ (28,447 m). In fine, s-au mai aflat aici urmele unui stabiliment balnear, ce odata fusese pavat cu mozaic; precum si bazinul unui lac artificial, pe linga ale carui margini se vedeau imprastiate pietre mari taiate.

Ca monumente de arta, s-au descoperit in ruinele acestei acropole un relief ce reprezenta un cap cu barba, acoperit cu coif, iar deasupra capului o roza, o sabie daca, arc si sageti. Un al doilea relief infatisa un barbat tinind in mina stinga o lance si calcind pe un om mai mic, ambele aceste figuri neimbracate. S-a mai descoperit aici un bazin oval de porfir foarte frumos lucrat, lat de 3^ (0,948 m) si lung de 41,2^ (1,422 m). Sapaturi sistematice insa aici nu s-au facut si astfel sintem inca departe de a cunoaste intreg materialul sculptural al acestei civilizatii. Acesti munti au mai avut si o epoca neolitica. S-au aflat la Gradistea de la Muncel doua securi de serpentin si un ciocan de amfibol. Au mai existat in aceasta regiune si o industrie siderurgica anteromana. Linga dealul numit Sub-Cununi s-au descoperit urmele unei topitorii de fier, s-au mai aflat in ruinele cetatii de la Muncel o nicovala de fier de forma cubica, cu o greutate de 88 funzi (49,280 kg) si avind patru colturi prelungite, ca sa poata fi asezata pe ele. Ea avea asadar acelasi tip cum este figurata pe monumentele sculpturale antice si nicovala lui Vulcan. Iar un deal in apropiere de Gradiste mai poarta astazi numele de Ruda, un cuvint ce, in vechea limba poporala din Dacia, desemna locul de unde se extrageau metalele.

Acest oras disparut avusese, asadar, o viata de prosperitate fecunda in curs de o lunga serie de secole si probabil ca aceasta batrina cetate a fost mama mai multor fortarete pastorale pelasge din tinuturile meridionale.

Viata acropolei de la Gradiste inceteaza cu cucerirea Daciei. Columna din forul lui Traian ne infatiseaza trista icoana cum soldatii romani dupa asaltul lor disperat incep sa demoleze, din ordinul si sub ochii imparatului, murii acestei superbe si glorioase cetati, ce a fost stilpul cel mai puternic de aparare al Daciei. Proba ca ea n-a mai fost reconstruita este ca in ruinele sale nu s-au descoperit nici un obiect de arta romana.

Acropola de la Muncel nu era insa singurul munte fortificat din acest vast masiv al Carpatilor.

In partea de nord a acestei maiestoase acropole se mai vad si astazi ruinele unei alte cetati antice, ce poarta numele de Fetele-Albe, amindoua separate una de alta numai prin o prapastie adinca. O a treia fortificatiune formata din bolovani bruti de stinca (Bruchsteine) a fost, dupa cum ne relateaza arheologii Ackner si Neigebaur, nu departe de Piatra-Rosie, unde s-au descoperit, de asemenea, resturile unui apeduct antic si pietre taiate risipite. In fine, ruinele altor cetati din aceeasi regiune si infiintate dupa aceleasi principii strategice se mai vad pe inaltimile de la Ciata, Luncani, Ocolisul-Mic si care toate poarta numele de Gradiste.

Vechimea acropolei de la Muncel si a fortificatiilor dimprejur a inspirat un adevarat respect arheologilor de peste Carpati.

In aceasta privinta scrie Ackner: Eu am vizitat regiunea aceasta, cu deosebire masivul Carpatilor dintre Valea Jiului, Valea Muresului, Sibiu si Hateg, in repetite rinduri, dar mai in urma insotit de cavalerul Neigebaur, insa am trebuit sa ne convingem indata, ca incepind de la Virtoape (sau din partea de nord-vest a Gradistei Muncelului) si pina la Maleia (linga Petrosani) cu deosebire diferitele ruine de cetati si de orase, ce au fost construite aici pe piscuri inalte si ascunse prin paduri nestrabatute, precum si cele mai multe obiecte antice descoperite aici ne prezinta un caracter cu totul deosebit de cum il au antichitatile romane de pe locurile plane ori din alte parti ale Transilvaniei.

Aici s-au aflat mai multe monete grecesti cu deosebire de aur, mai multe fortarete cu o forma circulara, construite pe culmi si piscuri inalte pe munti greu de urcat, iar caramizile, ce se afla in aceste ruine, sint sau mai mari decit cele romane, ori sint de alta forma, in fine, resturile vechilor constructiuni ce mai subzista astazi ne prezinta in orice privinta un tip cu totul deosebit.

Acestia sint faimosii munti fortificati sau incinsi cu ziduri ai dacilor, a caror cucerire enorm de grea aduse o glorie imensa expeditiei lui Traian.

In acest vast complex de fortificatii muntoase pozitia strategica cea mai importanta era Gradistea de la Muncel. Pentru ca acest centru principal de aparare sa poata fi expus unui asalt, inamicul avea sa lupte cu o serie de alte inaltimi fortifcate si tot cu atitea pericole sa strabata prin o multime nenumarata de vai strimte si infundate.

Acelasi sistem de aparare il aveau si triburile pastorale ale Thraciei, care, dupa limba, dupa obiceiuri si rasa, constituiau una si aceeasi natiune cu getii si cu dacii din nordul Istrului.

In anul 26 e.n. sub consulatul lui Lentul Getulicul si al lui Calvisiu, scrie Tacit, se acordara ornamente de triumf lui Poppaeu, care supusese triburile ce locuiau muntii cei inalti al Thraciei. Anume se latise faima intre locuitorii acestia, ca romanii vor sa-i imprastie prin tari departate si sa-i amestece cu alte nationalitati. Ei insa declarara ca daca romanii vor sa le impuna jugul sclaviei ca la niste invinsi, atunci ei au fier si tinerime de ajuns, cu inimi gata si pentru libertate, si pentru moarte. Totodata, ei aratau fortaretele lor ridicate pe stinci, unde isi retrasese parintii si familiile lor, si ne amenintara cu un razboi de munte teribil si singeros. Capeteniile acestor thraci munteni purtau, dupa Tacit, numele de Dinis, Turesis si Tarsa, numiri pelasge.

Dupa cum vedem, caracterul muntilor fortificati ai Daciei si, in particular, al acropolei de la Muncel, era ca aceste incinte de aparare, prin inaltimea si pozitia lor cea tare, erau aproape inespugnabile, dificile nu numai la asalt, dar dificultatile de apropiere erau mari chiar si in timp de pace. Ele ne apar ca fortificatiile unei grupe sedentare de pastori, adapostiti in dosul Paringului, departe de starea de barbarie, ajunsi pe un grad inaintat de civilizatie si constituiti aici in o viata urbana plina de prosperitate. Nicaieri pe Teritoriul Eladei si al Troiei nu ni se prezinta un sistem de aparare in o forma atit de vasta si puternica, ca in Dacia. Incintele murale ale Tirynthului, ale Troiei si Athenei erau asezate pe inaltimi mediocre si ele ni se prezinta din punctul de vedere strategic defensiv numai cu o copie slaba a muntilor fortificati din Dacia."

Fragment din "Dacia Preistorica" de Nicolae Densusianu