Izvoarele literare ne vorbesc si despre alte “obiceiuriale tracilor sau ale geto dacilor”, diferite de cele care se referã la nastere, moarte si cãsãtorie, ajutându-ne la conturarea fizionomiei morale si a modului de întelegere aproblemelor majore.Vorbind despre obiceiurile cele mai vrednice de luareaminte ale tracilor, Herodot ne spune cã “în ochii lor,trândãvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pãmântul e lucrul cel mai de rusine, iar când trãiesti de pe urma rãzboiului si a prãdãciunilor - spun ei - faci unlucru cât se poate de bun.”
O asemenea descriere este clar cã nu se referea la masa tracilor si cu atât mai putin a geto-dacilor pe care Herodot îi caracterizeazã prin trãsãturi de vitejie si dreptate care i-au fãcut celebri în lumea anticã. Tabloul înfãtisat de pãrintele istoriei se referã la o anumitã categorie a societãtii tracice si anume cea a rãzboinicilor. Aceeasi situaþie o întâlnim si la alte popoare,fãrã sã fie caracteristicã pentru traci sau geto-daci.De altfel descoperirile arheologice atestã prin variate unelte cã geto-dacii lucrau pãmântul, prelucrau metalelesi practicau diferite meserii, asemenea oameni nu puteau dispretui munca.
Un exeget al operei vergiliene, Aufidius Modestus, din secolul I p.Chr. sustine cã a citit cum cã dacii au obiceiulca atunci când pleacã la rãzboi sã bea din Istru o anumitã cantitate de apã, ca pe un vin sacru, jurând cã nu se vorîntoarce decât dupã ce vor ucide pe dusmani.Vergiliu ne descrie alte obiceiuri ale geto-dacilor în vremea severelor ierni: ”Oamenii îsi duc viata linistitã si sigurã în bordeie sãpate adânc în pãmânt, adunã trunchiuri de stejar si ulmi întregi, pe care îi rostogolesc pe vatrã si-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnã si le face plãcere sã prepare din orz fermentat si din fructe acre de sorb o bãuturã ce seamãnã cu vinul.”
Despre un obicei al tracilor, practicat probabil si degeto-daci, ne vorbeste Pliniu cel Bãtrân si ne spune cã “niciun muritor nu este întotdeauna întelept. Ce n-as dasã mã însel în aceastã privintã si cât mai multi sã socoteascã cele spuse de mine ca fiind o prorocire neadevãratã. Desertãciunea omeneascã, mesterã sã se însele pe ea însãsi, socoteste în felul tracilor, care pun în urnã pietrede culori diferite, dupã cum o zi este bunã sau rea, iar înziua mortii le numãrã si astfel îi judecã pe fiecare.”
Claudius Aelianus, în opera sa cu evidente intentii moralizatoare, ne spune: “Despre traci s-a dus vestea cã sunt grozav de betivi. N-au scãpat nici ilirii de aceastã învinuire. Ba si-au mai atras si învinuirea cã la ospete, înfaþa oaspetilor, este îngãduit sã se bea în sãnãtatea femeilor, fiecare pentru cine doreste, chiar dacã nu este femeia lui.”
Despre acest subiect ne informeazã si Platon când discutã despre betie. “Vorbesc nu de folosirea în general a vinului sau de abtinerea totalã, ci de betia propriu-zisã: dacã trebuie sã se bea asa cum beau scitii si persii si apoi cartaginezii, celtii, iberii si tracii - toti acestia fiind neamuri rãzboinice - sau ca voi. Cãci voi [macedonenii] dupã cum spui, sunteti foarte cumpãtati, pe câtã vreme scitii si tracii beau vin neamestecat deloc cu apã, atât femeile cât si bãrbaþii, si îl împrãstie pe hainele lor, socotind cã este o deprindere frumoasã si aducãtoare de fericire.”
Din textul marelui filosof atenian nu reiese cã tracii s-ar caracteriza prin viciul betiei. El spune doar cã tracii, atât bãrbaþii, cât si femeile, ca si multe alte popoare, beau vinul neamestecat cu apã si cã au obiceiul sã-si împrãstie vinul pehaine, considerând cã aduce fericire. La popoarele anticea bea vin si a face exces de bãuturã era o obisnuintã, fãrã ca aceasta sã fie o caracteristicã proprie doar tracilor.
Pomponius Mela, dupã ce ne povesteste modul în carese încheiau cãsãtoriile, ne spune: “La unii traci folosirea vinului este necunoscutã; dar la ospete se aruncã în focurile în jurul cãrora se sade seminte, al cãror miros provoacã comesenilor o veselie asemãnãtoare cu betia.”
Semintele cu efect euforic si narcotic aruncate în foc sunt,foarte probabil, cele de cânepã.
Despre Dromihetes stim cã îl cinsteste pe Lisimah cu vin. Dovada sigurã însã ne-o oferã Strabo care ne spune cã una din mãsurile pe care le-a luat Burebista pentru asanarea moravurilor neamurilor sãu, la îndemnul marelui preot Deceneu, si pe care geto-dacii au ascultat-o, afost aceea de a tãia vita-de-vie si a trãi fãrã vin. O asemenea mãsurã se înscrie în politica de sobrietate si cumpãtare preconizatã de marele rege. Luarea ei este urmarea fireascã a exceselor de bãuturã ale geto-dacilor din perioada anterioarã. Relatarea lui Strabo este totusi exageratã, fãrã îndoialã, pentru cã vita-de-vie n-a fost stârpitã definitiv în Dacia. Mãrturie în acest sens sunt descoperirile arheologice. Cosoarele folosite la lucrãrile viticole, acele mici cutite curbe cu o tijã scurtã în prelungirea lamei pentru a se fixa în mânerul de lemn, sunt aproape nelipsite în asezãrile dacice atât înainte, cât si dupã venirea lui Burebista. Cele mai vechi cosoare pentru lucrat via cunoscute pânã acum sunt cele descoperite la Husi si dateazã din secolul IV - III a.Chr. Nu poate fi o simplã coincidenþã cã zona Husiului este pânã astãzi o renumitã regiune viticolã. Despre cultivarea vitei de vie si folosirea vinului ne stau mãrturie si alte descoperiri. O frunzã s-a imprimatpe un vãlãtuc de lut din asezarea de la Popesti, iar sâmburi de struguri s-au descoperit în asezarea de la Brad si în cea de la Grãdistea de Munte. Despre cunoasterea si larga folosire a vinului la geto-daci ne stau mãrturie si amforele atât de numeroase descoperite si în foarte multe asezãri extracarpatice. Se pare cã în cele mai multe amfore se transporta vin. Producerea de vinuri locale este doveditã si de amforele executate în ateliere dacice care au stampile anepigrafice.
Xenofon, în numeroasele sale peripetii, va ajunge si la curtea regelui trac Seuthes, unde a participat la un ospãt pe care îl descrie în opera Anabasis. Astfel, dupã ce oaspetii s-au asezat în cerc, le-au fost aduse tuturor mãsute cu trei picioare si le-au fost puse dinainte. Pe mãsute segãseau bucãti de carne friptã si pâini mari dospite. Vinul era servit în cornuri de cãtre paharnici. “Exista urmãtoarea datinã de care Seuthes s-a slujit cel dintâi: a luat pâinile ce se aflau în fata sa, le-a rupt în bucãti mici si le-a aruncat cui a socotit de cuviintã. Acelasi lucru l-a fãcut si cu cãrnurile, oprindu-si numai atât cât sã guste.”
Aceste obiceiuri povestite de Xenofon au putut fi practicate si decãtre geto-daci.Un alt obicei considerat strãvechi era acela ca cei avuti sã facã daruri regelui pentru a-l cinsti, iar regele, la rândul sãu, sã dãruiascã lucruri celor ce nu au. Lui Seuthes, cu ocazia ospãtului la care a participat Xenofon, i s-au dãruit: un cal, un sclav tânãr, haine pentru sotie, o cupã de argint si un covor de mare pret. Foarte asemãnãtor trebuie sã se fi desfãsurat ospetele si la regii geto-daci. Ospetele nu erau proprii doar regilor sau aristocratiei, ci întregului popor, fireste la proportii diferite. Asa cum nespune Dion Chrysostomos, “era nevoie sã se bucure deplãcerile dragostei, ale mâncãrii si ale bãuturii, atât ionianul, cât si tesalianul si italiotul si getul si indul si spartanul.” Retorul din Prusia cunostea bine popoarele enumerate din numeroasele sale cãlãtorii, ocazie cu care a ajuns si la geti.
Asadar, geto-dacii nu erau strãini de plãcerile vietii si nu firea rãzboinicã sau viciile sunt cele care îi caracterizeazã.
Câteva referiri ale autorilor antici ridicã o problemã si anume: practicau sau nu practicau geto-dacii tatuajul. Relatarea lui Clearh din Soloi care a fost elevul lui Aristotel ne spune: “nevestele scitilor au tatuat trupurile femeilor trace - ale acelor traci care locuiesc în vecinãtate la vest si nord - fãcând un desen cu ace. De aceea, dupã multi ani, femeile care fuseserã batjocorite au sters urma nenorocirii lor într-un fel special, gravând desene si pe restul pielii, pentru ca semnul insultei si al rusinii ce se afla pe ele, fiind socotit cã intrã în desenul ornamental, sã steargã ocara prin calificativul de podoabã.”
Tracii care locuiesc în vecinãtatea de nord a scitilorsunt geto-dacii, stiut fiind faptul cã autorii greci mai vechi care se referã la strãmosii nostri îi numeau cu apelativul generic de traci. Din relatarea discipolului lui Aristotel aflãm cã femeile sunt cele care se tatueazã si cã modelele ornamentale, socotite podoabe, se realizeazã cu ace. Pe de altã parte, de la Aristofan aflãm cã si bãrbatii se tatuau, mai cu seamã fruntasii acestora.
Relatând despre datinile tracilor, Herodot ne spune:”Tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând.” Strabo vorbind despre locuitorii de lângã Marea Adriaticã ne relateazã cã ei “se tatueazã întocmai ca si toate neamurile ilirice si trace.” De la Dion Chrysostomos aflãm cã în Tracia existã “femei libere pline de semne fãcute cu fierul rosu si care cu cât au mai multe semne si mai variate cu atât se aratã a fi mai nobile si din pãrinti mai de ispravã.” Marele retor din Prusia spune cã tatuajul se realiza cu fierul rosu, pe când Clearh din Soloi scrie cã el se fãcea cu ace. Se pare însã cã este vorba de aceeasi tehnicã folositã si în zilele noastre de împunsãturi fãcute cu ac înrosit în foc si în-muiat în diversi coloranti.
Plutarh, vorbind despre traci, ne spune cã acestia “pânã astãzi îsi tatueazã femeile.” Deci obiceiul femeilor trace de a se tatua se va mentine pânã în veacul al doilea, vreme în care a trãit autorul celebrelor Vieti paralele.
Pe baza textelor scrise se poate conchide cã tatuajul reprezenta un semn de noblete si cã era practicat doar de nobilime. În concluzie si la geto-daci se tatuau unii dintre oamenii de seamã, bãrbati, femei sau copii, tatuajul constituind o podoabã si un semn de noblete.
11 Herodot,
op. cit., V, 6.12 Vergiliu,
Georgicele, 376-381.13 Pliniu cel Bãtrân,
Historia naturalis, VII, 40.14 Claudius Aelianus,
Istorioare felurite, III, 15.15 Platon,
Legile, I, 637.16 Pomponius Mela,
op.cit., II, 2, 21.17 Strabo,
op. cit., VII, 3, 11.18 Xenofon,
Anabasis, VII, 3, 21.19 Dion Chrysostomos,
Discursuri, LXVIII, 2.10 Clearh din Soloi,
Vieti, Fr. 8.11 Herodot,
op. cit, V, 6.12 Strabo,
op. cit., VII, 5, 4.13 Dion Chrysostomos,
op. cit., XIV, 19.14 Plutarh,
Despre rãzbunarea târzie a divinitãtii, 12.
Prof. Mirela Lãscoiu
Sursa: Dacia Magazin
nr.12 mai 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu