Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară?

Vin colindatorii, cum veneau odata, leru-i ler
Sa colinde-n seara asta minunata leru-i ler 
Dar li-i gura arsa si li-s ochii-n lacrimi leru-i ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi, leru-i ler.

Gazdelor crestine sa-i primiti in casa leru-i ler 
Si cum se cuvine sa-i poftiti la masa leru-i ler
Ni-i trimite sfantul sa ne-ncerce mila leru-i ler,
Domnii mari de astazi sa-si deschida vila leru-i ler.

Sovaielnic pasu, mainile plapande leru-i ler,
Tremurat li-i glasu,nu stiu sa colinde leru-i ler,
Daca stau la poarta si nu zic nimica leru-i ler
Domnilor de astazi sa va apuce frica leru-i ler.

Muta-i intrebarea ce rasuna afara leru-i ler, 
Am murit degeaba, ce-ati facut din tara leru-i ler
Tot in frig si-n foame, tot cu maini intinse leru-i ler
Pe la porti straine, ce ne stau inchise leru-i ler.

Vin colindatorii cum veneau odata leru-i ler
Sa colinde in seara asta minunata leru-i ler
Dar li-i gura arsa si li-s ochii-n lacrimi leru-i ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi leru-i ler.

Latina se trage din română

Micheal Ledwith, fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea "lovește" din nou: Limba străveche din Carpați este mama latinei și a celorlalte limbi europene (video)

Iată ce spune, printre altele, Miceal Ledwith: "Datorită faptului că ultima Eră Glaciară, care s-a sfârșit acum 15.000 de ani, nu a avut un impact foarte mare în România și Bulgaria, limba străveche  vorbită aici s-a  răspândit, înspre nord și sud, odată cu retragerea ghețurilor, și ea a fost rădăcina a ceea ce a devenit mai târziu latina care... a provenit de pe teritoriul geografic al României de azi."

Cu alte cuvinte, așa cum spunea și savanta americană Marija Gimbutas, în urmă cu ceva timp, sau  savantul german Harald Haarmann, chiar în acest an, Spațiul geografic al României de azi este Vatra Vechii Europe... Și asta indiferent dacă le convine sau nu, unora!

text preluat  de pe http://danielroxin.blogspot.ro/

Rascoala lui Horea, Closca si Crisan (Gorunul lui Horea)

De ce a murit naţionalistul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România
Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.
Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.
M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….
Pentru că a înţeles că în 1877 am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această  victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000 Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare(ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.
Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor  care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare  ar fi revenit acasă.
Dar ce ar fi trebuit să facem?
Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea.  Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic!
Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.
După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.
Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.
Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.
Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.
El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar
În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“
Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.
,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi realipirea la Ţară
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)
O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti,  denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.
Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, au iritat puterile centrale. Atunci s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare şi Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu Doina. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.
Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.
Ca urmare, la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.
Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.
Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.
Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.
Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.
Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.
Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.
Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.
Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.
Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?
Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI  fiind  preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …”  “….  feţe patibulare …  maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996
Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !!  ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)
Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.
Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)
Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români”  de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.
Sursa: dacialibera.com

Calvarul romanilor din Basarabia

Patrimoniul dacilor, pe apa sambetei

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.
În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.
În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Programul răscoalei

La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii răscoalei. Punctele acestui program sunt:

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

({{{2}}})

„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

({{{2}}})

„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”

({{{2}}})

„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

({{{2}}})

„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

({{{2}}})

Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.

Desfăşurarea răscoalei

Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj.
Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.
Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.
Primul atac asupra nobililor a avut loc la data de 2 noiembrie 1784 când iobagii răsculaţi, conduşi de Crişan, atacă curtea nobilului din Crişcior, judeţul Hunedoara, şi pe lângă faptul că distrug reşedinţa nobilului, îi omoară pe toţi cei găsiţi la faţa locului.
De la Crişcior trupa răsculaţilor se împarte în două, o parte s-a deplasat spre Mihăileni, judeţul Hunedoara, iar cealaltă parte s-a dus spre oraşul Brad, pe care l-a atacat.
Până la data de 5 noiembrie 1784 tot Zărandul era luat în stăpânirea iobagilor români răsculaţi. Curţile nobiliare au fost distruse şi un număr de nobili au fost ucişi de mulţimea înfuriată. Nobilii capturaţi în viaţă au fost obligaţi de către răsculaţi să treacă la religia ortodoxă, deoarece în opinia iobagilor trecerea nobililor la religia ţăranilor însemna ştergerea diferenţei de clasă socială şi de naţionalitate, atingându-se astfel scopurile declarate ale răscoalei.
Din Zărand răscoala s-a întins spre Deva şi spre Abrud.
La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români, au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii capturaţi în viaţă:

„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”

({{{2}}})

Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”. În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.
Răsculaţii au atacat la 5 noiembrie 1784 cetatea Devei, unde se adăpostise un număr de nobili maghiari. Deşi au atacat cetatea de mai multe ori, timp de mai multe zile, ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi de către nobili. Au murit în luptă sau în timp ce încercau să se salveze de pe câmpul de luptă câteva sute de ţărani, iar câteva zeci dintre ei au fost capturaţi. Aceştia din urmă au fost executaţi de nobilii maghiari, după câteva zile, fără judecată şi într-un mod groaznic, stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program al răscoalei.
La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor români, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Aici a ajuns un detaşament al armatei austriece, al cărui comandant, dându-şi seama că e depăşit numeric şi că nu poate împrăştia răsculaţii cu forţa, a solicitat şi a obţinut un armistiţiu, cu scopul de a câştiga timp. Părţile semnatare ale armistiţiului urmau să se întâlnească după 8 zile de la intrarea în vigoare a acestuia, pentru a li se comunica iobagilor răsculaţi răspunsurile la revendicările lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:

„1. Să roagă să fie liberi de iobăgie”

({{{2}}})

„2. Să fie militarizaţi”

({{{2}}})

„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”

({{{2}}})

Armistiţiul a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune şi de a continua răscoala.
În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile, promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.
Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici, Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.
Toate armistiţiile au fost încheiate cu promisiunea că revendicările ţăranilor români vor fi transmise guvernului Transilvaniei de la Sibiu, dar guvernatorul Ardealului, Michael von Bruckenthal nu a luat în considerare plângerile răsculaţilor şi nu a dorit să discute cu ei.
Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud, Deva şi toate localităţile până la Huedin.
Pe 30 noiembrie guvernul Transilvaniei a publicat amnistia generală, pentru a stăvili reînceperea răscoalei, dar ţăranii au refuzat-o şi au continuat să atace patrulele de soldaţi trimise împotriva lor.

Înfrângerea răscoalei

Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.
Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid şi cu mari pierderi.
Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.
După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.
Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor.
La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă.

Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei

După capturarea conducătorilor răscoalei, nobilimea maghiară a cerut austriecilor, prin comitele Albei, baronul Kemeny, să îi judece ea pentru faptele lor. Cererea le-a fost respinsă, împăratul Iosif al II-lea numindu-l pe contele Iancovici să facă interogatoriul celor trei prizonieri. Întinderea răscoalei şi viteza foarte mare de propagare a acesteia a dat de gândit austriecilor, care nu au considerat că mişcarea iobagilor români a fost una întâmplătoare şi spontană.
Ca urmare, la sfârşitul lunii ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea, Cloşca şi Crişan. S-a specificat în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin întrebările adresate celor trei conducători austriecii doreau să afle modul în care aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de mişcări populare violente.
Nici unul dintre cei trei conducători ai răscoalei nu au răspuns la nici o întrebare, ducând secretele răscoalei cu ei în mormintele de care nu au avut parte niciodată.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.
Timp de două săptămâni Horea şi Cloşca au fost purtaţi prin satele din Munţii Apuseni pentru ca toţi iobagii români să vadă că cei care i-au condus au fost capturaţi.
Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale.
Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca a avut loc pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2000 iobagi români aduşi din 419 sate, care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei pentru a fi impresionaţi şi pentru a transmite în ţară ce soartă groaznică îi aşteaptă pe cei care ar mai cuteza să se ridice împotriva stăpânilor.
Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.

Urmările răscoalei

O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.
În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.
Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a avut un important rol în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, cu serioase implicaţii în deceniile ce vor urma, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918.

Bibliografie

• Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
• Traian Mager – Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul I, 1935
• Ion Rusu Abrudeanu – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, 1924 

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro

Arimii

Cea mai estinsă, mai civilisată şi mal resboinică populaţiune pelasgă în părţile de nord ale Dunării şi ale Mării negre, au format'o în timpurile primitive ale istoriei aşa numiţii Arimi. Arimil ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militari şi politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat odată de acesta naţiune în Europa, Asia şi Africa, a fost forte vast, şi numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor seu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a ramas prin tradiţiunî, prin legende si prin numiri de localităţi, în memoria diferitelor populaţiunî din cele trei continente. Cea ma vechia amintire despre Arimiï de la Carpaţi si Istru, noi o aflăm la Homer, care ne spune, ca teribilul gigant Typhon, care ajungea cu o mână la resărit, cu alta la apus — care se luptase cu Titanii şi cu Giganţii în contra coaliţiuniî deilor,— a fost din ţera Arimilor.

Acest Typhon, un adversar violent şi neîmpăcat al populaţiunilor de altă rasă, umpluse de terore, prin incursiunile şi rësbôiele sale, tote regiunile Asiei anteriore si ale Egipetuluï. In tradiţiunile naţionale ale Grecilor, el este înfăţişat ca un monstru înfiorătoriu, care după ce cucerise lumea de la resărit până la apus, voia se domnescă si peste ceriu. în religiunea osirică, el este representaţiunea idealistă a spirituluï reu; ér la popôrele dintre Euphrat si Indus, seu în religiunea lui Zoroastru, Typhon e demonul inimic al genului uman, prin- cipiul rëuluï şi al intunereculuî, anticristul păgânătăţiî ; şi aici el este de- semnat sub numele seu naţional de Ariman.

Un alt erou al anticităţiî pelasge era adorat pe teritoriul Panonnieî si în suburbele Romei sub numele de Arimanius. Acesta era Prometheu, regele martir al Scythieï de la Carpaţi, representantul civilisaţiunii pelasge din epoca de petră, numit în limba religioasă Mithras.

Marte, puternicul deù al rësbôielor, a cărui reşedinţă se afla pe teritoriul Geţilor, încă purta epitetul de Arimanios. La familia etnică a Arimilor de la Dunăre aparţinea şi populaţiunea cea avută de aur din regiunile centrale ale Carpaţilor.




După tradiţiunile culese de Herodot de la Grecii de lângă Marea Negră, Atrathyrsus, protopărintele Agathyrşilor de lângă rîul Mureş), a fost un fiu al Echidnel ; ér după Hesiod Echidna era din ţera Arimilor2. In Odyssea lui Homer, Arimii de la Dunăre sunt amintiţi sub numele de Erembi, seu Arambi, după cum rectifică acesta numire Posidoniu, filosoful stoic din sec. II a. Chr. Aici litera b représenta un sunet nasal, Arambi = Aramni. Aceiaşi Erembî ne apar la Dionysiu Periegetul
cu epitetul de munteni. Totodată, Dionysiu mai face în poema sa geografică o
alusiune destul de evidenţă, că Erembil locuiau lângă munţii
Rhipaei şi că erau din genul Titanilor.

Vechiï Arimï din nordul Thracieî, contemporanî cu deiï ceï marï aï poporului pelasg, Uran, lanus, Saturn, Marte şi Apollo, maï figureză în fântanile posteriôre grecescï şi sub numele de Arimaspi, adecă Arimascî, simplă formă dialectală a numeluï de Arimï. După Stephan Byzantinul, Arimaspiï aparţineau la gintea Hyperboreilor,

Aristea din Proconnes, celebrul poet şi profet al lui Apollo, care trăise după uniï în timpurile lui Homer, caracteriseză astfel pe Arimaspi : «ResboinicI mulţi şi forte puternici, avuţi de ergheliî, de turme şi ciredi de vite; bărbaţî cu pletele stufose, ce fâlfâe în aer ; cei mai robusti din toţi ômeniï, avênd fiecare câte un ochiu în fruntea sa cea frumosă.

Arimaspiï locuiau în părţile meridionale ale munţilor Rhipaei, seu Carpaţi, după cum ne spune istoricul Damastc din Sigeu, care trăise în timpurile luî Herodot.

De asemenea, scrie Pliniu: Arimaspiï, după cum ne spun unii, sunt vecini cu poporele din părţile de medă-nopte ; ei locuesc în apropiere de escerea din care suflă aquilonul, Boreas, séû vêntul de nord.

Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Sfinxul din Muntii Macinului

O fi batut vantul si aici. De remarcat ca vantul din Romania are un simt artistic deosebit in nenumarate de locatii...

Golgota Basarabiei

Cea mai mare fortificaţie preistorică din Europa

Arheologi din Marea Britanie, Germania şi SUA lucrează în această perioadă pe situl arheologic de la Corneşti, judeţul Timiş, unde se află cea mai mare fortăreaţă preistorică din Europa.

Cetatea de la Corneşti, veche de 3.500 de ani, este anul acesta investigată de arheologi şi specialişti britanici, germani şi americani, care dau o mână de ajutor şi finanţare celor români. Străinii sunt de-a dreptul şocaţi de măreţia vestigiilor descoperite sub terenurile agricole de la Corneşti.

"Este un sit colosal şi monumental", spune dr. Sarah Sherwood, profesoară de geo-arheologie la Dickinson College, Carlisle, Pennsylvania şi la Universitatea din Tennesse.

Muzeul de Preistorie şi Istorie Timpurie din Berlin, Germania, a decis, pentru prima dată după 80 de ani, să finanţeze săpături arheologice, atunci când specialiştii instituţiei au aflat de vestigiile de la 25 de kilometri de Timişoara. În prezent, dr. Matthias Wemhoff, directorul muzeului, caută urmele tracilor nordici din cultura Cruceni – Belegiš, cot la cot cu arheologii români.

Patru inele concentrice

"La Corneşti s-a descoperit cea mai mare fortificaţie preistorică din Europa, care, pe baza probelor de carbon-14, este datată în mod cert în a doua jumătate a mileniului II î.e.n. (sfârşitul Epocii Bronzului). Fortificaţia aparţine culturii Cruceni – Belegiš, care a fost răspândită din N-E Croaţiei până în zona piemontană a Banatului, controlând valea Dunării şi până la nord de Mureş", explică dr. Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului Banatului. Potrivit specialiştilor, cultura Cruceni- Belegiš a fost contemporană cu civilizaţia miceniană.

Fortificaţia de la Corneşti este o construcţie monumentală structurată în patru inele concentrice de dezvoltare. Prin analogie, explică arheologii, numai primul inel ar fi suficient cât să cuprindă fosta cetate a Timişoarei, iar ultimul, cel mai puţin vizibil, trece paralel cu şoseaua Timişoara – Arad.

Primul inel era un zid de apărare din lut bătut, de patru metri lăţime, care mai apoi a fost abandonat şi refăcut la câţiva metri distanţă. Fortificaţia în ansamblul ei se întindea pe 1.720 de hectare şi, probabil, a găzduit câteva mii de oameni în permanenţă, plus, în timp de răboi, alte numeroase mici comunităţi gravitau în jurul ei.

"Este una dintre cele mai spectaculoase cetăţi fortificate din Epoca Bronzului", este de părere dr. Rudiger Krause, profesor la Goethe Universitat Frankfurt am Main.

Zone cult şi ritualuri

Comunitatea din fortăreaţa de la Corneşti era formată din strămoşii dacilor, care se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Locuiau în case semi-îngropate, făcute din gropi circulare, cu o structură din lemn şi acoperite cu paie.
Arheologii spun că, potrivit descoperirilor de la faţa locului, aveau zone de cult şi ritualuri de depuneri de obiecte (vase ceramice, obiecte de metal şi chiar alimente), iar populaţiile făceau schimburi comerciale între ele. În plus, arheologii sunt siguri că populaţia acestui sit a fost printre primele din Epoca Bronzului Târziu care au adoptat incineraţia ca ritual funerar.

Elite sociale şi militare

"Va fi un şantier pentru mai multe generaţii, la finalul căruia rămâne să se răspundă cine a construit fortificaţia, pentru ce se apărau acei oameni, care au fost comunităţile care au participat la măreaţa construcţie. Ce structură politică şi socială a putut ridica un asemena complex. Cercetarea aşezării constituie o provocare imensă şi sperărm să putem răspunde la toate aceste întrebări", a mai adăugat Matthias Wemhoff,

Arheologii spun că, din ceea ce le-a "dezvăluit" până acum fortificaţia, cu siguranţă era condusă de elite sociale şi militare capabile să angreneze în muncă oamenii, atât pentru construcţia şi întreţinerea zidurilor de apărare, cât şi pentru producerea hranei necesare ori a mărfurilor pentru comerţ.

Georgeta Petrovici

www.evz.ro



asa arata locul, ignorati aumite parti ale comentariului scris al filmului, care erau emise in 2008 si, desigur, numeau avarii sau hunii ca intmeietori ai locului. Din fericire conceptia "Daca e ceva fenomenal aici, sigur e importat", e pe cale de disparitie, turnura istorica a ultimilor ani dand dreptate protocronistilor, adica adeptilor lui Densusianu, care, de undeva de sus, isi vede teoriile confirmate la nivel global.

Sustinem autonomia Tinutului Secuiesc

Balada lui Bojota Haiducul

Au trecut degeaba 140 de ani

Fragment din EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ,

reeditare a lucrării: Radu Mihai Crişan,
Drumul Doinei. Arma cuvântului la Mihai Eminescu,
EdituraTibo, Bucureşti, 2008



Bădie Mihai Eminescu,

Prin cartea aceasta voiesc să te redau pe tine însuţiţie. Cu înseşi cuvintele tale. Aşa cum le-ai încredinţat eternităţii prin scrisul tău jurnalistic.
Fireşte, n-o fac cu ochi cuminţi de fată. (Precumştiu că ai fi
preferat.) Dar cu ochi nebatjocoritori de român.

M-am străduit să strâng în ea ideile-axă ale gândirii tale. Politice, economice, sociale. Să le articulez ca sistem. Aşa încât semenii noştri să te poată cunoaşte.

Nu pretind că am reuşit perfect. Nu dispensez pe nimeni de a-ţi citi opera (publicistică, manuscrise, proză ş.a.m.d.). Dimpotrivă. Recomand tuturora să îţi parcurgă scrisul în întregime. Să îşi formeze fiecare, cu propriul lui cap, propria-i opinie.
Le dăruiesc, însă, materialul de faţă. Cu dragoste creştină.Şi cu
dorinţa de a le fi întru folos.
ÎNTRU DUMNEZEU ÎNAINTE!
Radu Mihai Crişan nevrednicul



Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”11.

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12 şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”13 „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”15.

„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii
ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central,şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta(nici nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17.

Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”18.

Urmare aplicării ei vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”19.

Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incestşi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”20… „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”21… „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”22… „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”23… „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român24”25.

Şi, întrucât, „se-înţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”26, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”27 – care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”28… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte29 e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”30. Singura deosebire între ele „este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât [pe] o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa- numitele sale principii”31.

Cetăţile antice şi epavele din străfundurile Mării Negre

Marea Neagră este plină de secrete, epavele şi ruinele antice împânzind străfundurile sale. Accesul la ele este unul dificil. Doar în anumite perioade ale anului, scafandrii dotaţi cu un echipament corespunzător au acces la numeroasele obiective de pe fundul mării, pentru că vechiul Pont Euxin îşi păstrează şi sub apă reputaţia de mare neprimitoare. "Anul acesta, din iunie şi până în septembrie, nu mi-am putut vedea degetele de la mână, atât de tulbure a fost apa", a spus instructorul de scufundări Evghenii Mărăşescu.

PORTUL CETĂŢII TOMIS. Mulţi dintre constănţeni nu ştiu faptul că pe o distanţă de 300 de metri în largul falezei Cazinoului se află ruinele subacvatice ale portului vechii cetăţi tomitane. Ele au fost cartografiate de cel considerat a fi părintele scafandreriei româneşti, Constantin Scarlat. Docuri, depozite de mărfuri şi alte structuri antice stau cuminţi, îngropate în uitare, aşteptând zile mai bune pentru arheologia românească. De asemenea, actuala Mangalie, vechea Callatis, are o bună porţiune sub apă. Cetatea subacvatică se întinde pe multe hectare, susţine Evghenii Mărăşescu. "De la Mangalia până la 2 Mai, mergând în larg până la 900 de metri sau chiar mai mult, se află un oraş antic subacvatic. Porţiuni de pavaj şi urme de ziduri sunt vizibile şi acum. Ar mai fi o variantă susţinută de specialişti. Conform acesteia, o parte din ruine sunt ale vechii cetăţi Callatis, iar o parte sunt urmele aşezărilor aflate pe nişte insule care formau un fel de port natural", a spus Mărăşescu.

EPAVE MEDIEVALE. Epavele antice şi medievale se odihnesc în mâlul Mării Negre, dar scafandrii susţin că nu le pot determina vechimea, acesta fiind apanajul arheologilor. Cel puţin patru epave considerate medievale se află în sudul litoralului. "Două sunt la Mangalia, una la Costineşti şi una la Eforie. Din ele se mai zăresc doar coastele şi chila. Pot fi zărite şi ancore sau amfore, dar alte obiecte mai mici sau comori nu există, pentru că în Marea Neagră s-au tranzacţionat doar bunuri de consum, nu ca-n Marea Caraibilor, pe unde erau transportate comorile Americii de Sud", a precizat Evghenii Mărăşescu.

AGATELE DE LA 2 MAI. Instructorul de scufundări a povestit că, dacă ar exista o legendă a comorilor, aceasta ar fi legată de golful de la 2 Mai. Potrivit legendei, o navă romană care a venit în Marea Neagră încărcată doar cu balast l-a aruncat când a luat marfă pentru pieţele imperiului. Însă balastul era sol vulcanic din zona Neapolelui, iar acesta conţinea agate scoase de vulcanul Vezuviu. Cu timpul, apa mării a spălat solul vulcanic, rămânând doar pietrele semipreţioase, despre care unii spun că le-au găsit pe plaja golfului de la 2 Mai.

POTOPUL A FOST AICI. Cea mai fascinantă realitate a Mării Negre este scăderea constantă a nivelului salinităţii, ceea ce indică, împreună cu urmele de locuire descoperite pe platforma continentală, la aproximativ 200 de metri adâncime, faptul că la origini ea a fost un lac cu apă dulce. Marea Mediterană s-a revărsat în lacul cu apă dulce şi a luat naştere Pontul Euxin. Pentru locuitorii din antichitate, evenimentul a reprezentat un veritabil potop, acesta putând fi sursa poveştilor numeroase din vechime, inclusiv a celei biblice. "Când eram eu mic, apa avea o salinitate de 17 la mie, iar acum salinitatea e de 11,12 la mie. Dacă în 30, 40 de ani a scăzut cu atât, e clar că are tendinţa de a reveni la starea iniţială, însă legătura directă cu Mediterana o va împiedica. Deci eu cred că experţii, cum ar fi celebrul Robert Ballard, au avut dreptate când au spus că aici a fost un lac ale cărui maluri au fost locuite", a încheiat Mărăşescu.

Octavian-Eugeniu MANU

Istoria adevarata a Daciei - Gheorghe Zamfir

DacFest - Sub semnul Lupului

Directia Judeteana pentru Sport si Tineret Hunedoara organizeaza in perioada 24-26 septembrie, in comuna Orastioara de Sus, sat Costesti, prima editie a Festivalului de cultura, civilizatie si traditii dacice, DacFest - "Sub semnul Lupului".

Potrivit organizatorilor scopul acestui festival este de a pune in valoare patrimoniul cultural si istoric din zona cetatilor dacice.

"Dorim sa promovam in cadrul acestei manifestari valorile autentice si traditiile ancestrale ale poporului roman, precum si promovarea acestor valori in randurile generatiei tinere", afirma Cristian Grigoras, coordonator DJST Hunedoara.

Festivalul va beneficia de prezenta unor organizatii specializate in punerea in scena a traditiilor si obiceiurilor antice.

Vor fi prezentate publicului ateliere de creatie, exercitii militare folosind costume si armament antic, ritualuri ancestrale, expozitii tematice, simularea unor conflicte militare, concursuri.

Momente artistice speciale vor fi sustinute de artisti populari ale caror interpretari isi au radacinile in izvoarele muzicii populare ramanesti.

In cadrul acestui festival organizatorii isi propun ca produsele alimentare sa fie reprezentative pentru bucataria dacica, iar produsele comercializate vor fi cele lucrate de mestesugari care si-au transmis meseria din generatie in generatie, din cele mai vechi timpuri (lut, lemn, fier).

Mircea Vulcanescu, torturat la Jilava, ucis la Aiud

Mircea Vulcănescu a murit în infirmeria penitenciarului din Aiud în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. Dar în închisorile comuniste timpul se scurgea altfel şi nimeni n-avea vreme să-l măsoare. Se măsura doar în clipe de suferinţă în care ziua, noaptea, răsăritul şi apusul nu existau. Unul dintre cei mai importanţi filosofi, scriitori şi economişti ai vremii sale, autorul lucrărilor"Dimensiunea românească a existenţei" sau "Către fiinţa spiritualităţii româneşti", o personalitate fascinantă şi un mare spirit creştin, a cărui operă ar fi putut şi ar fi trebuit să continue, dacă n-ar fi existat Jilava şi Aiud, s-a stins la 48 de ani, de tuberculoză, într-o suferinţă cumplită şi lipsit de orice îngrijire medicală. Una dintre multele, nenumăratele crime comise în închisorile comuniste...

A fost unul dintre membrii Guvernului Antonescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice. Până la 23 august 1944, a deţinut funcţia de subsecretar de stat, după această dată reîntorcându-se ca director al serviciului Datoriei Publice. "În acel an a reuşit să obţină de la nemţi, cu multă diplomaţie, răsplata pentru întreţinerea armatelor nemţeşti, în jur de 14 vagoane cu aur. Într-o iarnă geroasă tata aştepta vagoanele care au venit şi au fost depuse în tezaurul României", îşi aminteşte Măriuca Vulcănescu, fiica lui cea mică. După doi ani, la 30 august 1946, avea să fie arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu. La 20 octombrie 1948 i se alcătuieşte dosarul şi va fi condamnat drept criminal de război. În dosar, două afirmaţii contradictorii: "Mircea Vulcănescu, funcţionar de carieră, nu a făcut politică" versus "Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război."

Măriuca Vulcănescu: "În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri... Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ... L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri... Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors... totul se schimbase.
Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniţă grea, cu confiscarea averii".

Dosarul penal 232, volumul 23, care cuprinde documente cu privire la lotul al doilea al Guvernului Antonescu. Aici se află dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 Vulcănescu Mircea: "Deciziunea criminală nr. 27 - şedinţa publică de la 6 februarie 1948 - Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani."

Aşa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. Vremea curge după alte legi dincolo de porţile de la Aiud. În zeghe şi slăbit de boală, de foame şi de bătăi, Mircea Vulcănescu îşi trăia cele din urmă 24 de ore, care pentru el începuseră cu mult înainte, în noaptea în care alesese să salveze viaţa unui tânăr, plătind acum, cu propria lui viaţă şi lăsând drept testament cuvintele "Să nu ne răzbunaţi!". Episodul este relatat de mulţi dintre cei care s-au întors din închisoare.

Doctorul Petre Ţopa, într-o relatare a lui Ion Constantinescu-Mărăcineanu, despre acele ore în infirmieria de la Aiud: "La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup".

John Halmaghi, în "Discursul contemporan": "Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule... Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră".

Şi iată povestea Celulei Negre în care Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă...
"A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi...»".

Din dosarul lui Mircea Vulcănescu: "Vă raportăm că examinând azi, 10.IV.1951, pe deţinutul politic Vulcănescu Mircea s-a constatat că suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea. Se recomandă internarea la Spitalul Văcăreşti". Şi totuşi, deşi chinuit de tuberculoză şi în ciuda acestei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu va fi trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu se aprobă. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 este implacabilă: "La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel".

Soarta îi este pecetluită. Penitenciarul Jilava emite o foaie de transferare: "Deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel cu nr. matricol 12/S/1951, condamnat la 8 ani temniţă grea pentru faptul de crimă contra umanităţii, se transferă la Penitenciarul Aiud pentru executarea pedepsei". Şi undeva într-un colţ e precizat: "Consultat şi găsit sănătos".
28 octombrie 1952. Infirmeria de la Aiud. Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteşte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în "Memoria". Mircea nu le aude cuvintele, dar se ridică şi le şopteşte cu ultimele puteri. Mircea Vulcănescu: "Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.

Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite".

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, iar EA să fie tot mai aproape, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: "Mergeţi la muncă!" şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult... Îşi aminteşte... Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, apoi chipul Măriucăi, aşa cum o văzuse ultima dată...

Măriuca Vulcănescu: "Eu l-am văzut ultima dată la proces, a fost ceva mai special. Era o doamnă care se băga ca musca în lapte şi căreia eu i-am dat cu ghiozdanul în cap. La care tata s-a supărat foarte rău. Şi pe urmă l-am văzut în camionul din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Era iarnă şi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-şi făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn mustrător cu mâna. Şi asta a fost ultima dată când l-am văzut.
Nu-i plăcuse ce făcusem".

Pe urmă, gândul îi zboară la Bucureşti, către casa din Popa Soare. Imaginile i se amestecă în minte şi începe să viseze... Le interzisese fetelor şi soţiei să mai vină la Aiud. Aici era iadul pe pământ. Acasă...
Măriuca Vulcănescu: "Noi am fost date afară din casă. A venit executarea sentinţei şi atunci mama a avut de ales unde să mergem. Şi aşa ne-am mutat la doctorul Sturza. Iar ce veşti veneau, veneau în Strada Popa Soare, fosta noastră adresă. După mulţi ani, vestea că tata s-a prăpădit a venit în Popa Soare".

Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet şi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraţie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult şi prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soţie, şi o dată cu el toată lumina din anii tinereţii, soarele, într-o dimineaţă pe o stradă din Roma... Anina... l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic e lângă el. Îi roagă în şoaptă să-l lase aşa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit... Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur... Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge braţul lui Zahiernic şi-l roagă: "Spuneţi-i Aninii să mă ierte!". Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare. E linişte şi Zahiernic îl simte cum pleacă...

Zahiernic, către ziaristul Gabriel Bălănescu: "Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă - ceea ce îi slăbea mult rezistenţa. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând".

Bucureşti, octombrie 1952. Aici, Măriuca fiica cea mică, îşi trăia propriul iad în lagărul unde fusese închisă la 18 ani, în primăvara lui 1952. Deşi îi cunoşteau sau, mai degrabă, intuiau boala şi suferinţele, nimeni din familie nu bănuia că Mircea moare. Şi nimeni nu avea să ştie încă multă vreme după...

Măriuca Vulcănescu: "Doctorul de la Aiud trimitea veşti familiei sub forma următoare "Deţinutul Vulcănescu nu are nimic de luat de la magazie". Adresa asta dădea de ştire familiilor că murise. Şi rândurile astea au ajuns la fosta noastră adresă, în Strada Popa Soare. Dar cei de acolo n-au căutat-o pe mama, n-au înţeles ce e aia. La un moment, trecuse multă vreme, hârtia i-a parvenit. Mama nu înţelegea. Dar nişte prietene de-ale ei aflaseră din gură în gură că se spunea aşa, că veştile orale circulă mult mai mult. Şi când le-a spus s-a lăsat o tăcere... Prietenele ei n-au comentat, au lăsat ochii în jos şi ea a înţeles. El s-a prăpădit în octombrie 1952 şi eu am ieşit din lagăr în primăvara lui '54."

Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: "Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC".
Măriuca Vulcănescu: "În toamna lui '54 am hotărât să mergem să vedem unde e şi să-i punem o cruce. Ne-am dus şi nu se mai ştia nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: "Pe aici!"... Întâi am pus crucea de lemn şi păşteau oile pe acolo, era poetic aşa, dar ciobanii mai făceau şi foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna şi pe urmă am pus una de metal. După şapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele. Mă duceam singură şi ajungeam pe la 4:00, când erau încă stele pe cer, şi stăteam acolo... Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat nişte oameni să sape să iau osemintele şi am găsit un craniu foarte mic, cu o şuviţă neagră pe frunte, nişte ciorapi şi am simţit că am deranjat pe altcineva, n-am ştiut cum să acopăr la loc. Tata încărunţise între timp. Şuviţa aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla...

Tata n-a vrut să vie... Acum au construit acolo sus, unde era şi un cimitir al militarilor ruşi, blocuri dintr-alea enorme. Pe panta asta, spre calea ferată, se aruncau lături şi erau şi garaje şi curgea şi gazul de la maşini. Era din ce în ce mai cumplit. Ani întregi m-am tot rugat la Primărie... Lucrurile sunt făcute aşa înadins, încât tata a zis: "Pe mine să nu mă căutaţi, că n-o să mă mai găsiţi aici".

Sursa: www.jurnalul.ro

Aromânii si atitudinea prigonitoare a grecilor la 1905

In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus Statul Roman intr-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate.
La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman. In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba romana.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.
La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român.Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.
Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, ministrul român de Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.
Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.
În acelaşi timp, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904), solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.
Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.
Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu
Text Iradea (Decret)
„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”
J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca functionand particular, fiind practic tolerate. Autoritatea otomana din Ianina, in persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori si a ordonat inchiderea scolii din Metova si a bisericii din Baiasa. In urma ultimatului adresat de statul roman, amenintand cu ruperea relatiilor diplomatice, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).
Rezultatul practic al acestei iradele a fost dezastruos pentru comunitatile aromane din Balcani pe care statul roman le sprijinea cultural. Aceasta iradea a provocat prigoana nationala, comandouri de teroristi (antarti) greci trecand la executarea de asasinate in randul fruntasilor aromani (peste 400 de victime), ceeace a condus la ruperea relatiilor diplomatice intre Grecia si Romania (1906-1911).
Iradeaua, un act al sultanului Abdul Hamid dat in favoarea aromanilor din Grecia, le asigura acestora recunoasterea ca o comunitate distincta, cu drepturi culturale proprii si cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare. Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaste acest act, s-a repercutat si in relatiile eleno-romane, ajungandu-se aproape de ruperea relatiilor diplomatice dintre cele doua state. Detensionarea relatiilor dintre cele doua state a avut loc abia la interventia Italiei si Frantei, dar revenirea pe fagasul normal in relatiile diplomatice dintre Romania si Grecia s-a facut prin excluderea “problemei aromane” de pe agenda discutiilor dintre cele doua state. Intr-o chestiune de interes national, dar si de mandrie nationala, statul roman cedase…atunci, ca si acum. Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie “sacrificati”. Soarta lor nu este cu nimic mai buna nici astazi, desi Grecia este stat membru al UE din 1981.
O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Directia Judeteana Mures a Arhivelor Nationale.
Jean Bart traise printre greci, legase prietenii cu acestia, comandase echipaje din care faceau parte si greci. Pe mare, dar mai ales in lumea porturilor, avusese ocazia sa-i cunoasca foarte bine si nu e de mirare ca, in multe dintre scrierile sale, grecii intruchipeaza unele dintre personajele sale. In atmosfera creata de tensiunile din 1905, dintre Grecia si Romania, si aprecierile scriitorului fata de greci au devenit foarte critice. “Viata porturilor si intregul comert – scria acesta in documentul inedit aflat la Directia Judeteana Mures a Arhivelor Statului – era in mainile grecilor. Asa se explica averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalisti greci, dar relativ putini, pe cand in Romania, Egipt si SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii nascuti si crescuti aici, muncesc, castiga, se imbogatesc in Romania, dar fac armata si varsa averea in Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…” Intr-un alt context, dar in acelasi document, Jean Bart isi continua aprecierile in aceeasi nota critica: “…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieti de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat in Grecia, au facut scoli si biserici acolo, si azi sunt deputati si oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu doua patrii. Din una se hranesc si pe alta o servesc…”

Sursa: Foaie Nationala si CATALIN PETRUŢ FUDULU - Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti .{Ziarul de duminica}
http://cersipamantromanesc.wordpress.com