Dr. Napoleon Săvescu: „Spunem după Eminescu: În România, totul trebuie dacizat“

ACTUALITATEA LUI EMINESCU

Studiul Dr.N.Savescu prezentat la New York in 15 Ianuarie 2008 „Cenaclul M.Eminescu”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate.

Poezia patriotică i-a preocupat în deceniul şapte al secolului trecut pe mulţi scriitori români, printre care un loc aparte îl ocupă Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu. Primul a atins culmile perfecţiunii şi a devenit Poetul nostru Naţional.

În peisajul poeziei patriotice a secolului trecut, s-au distins poeme care au devenit populare, cum sunt „Hora Unirii” a lui V. Alecsandri sau „Umbra lui Mircea la Cozia” a lui D. Bolintineanu…..

„Viitor de aur Ţara noastră are

Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”.

În anul 1865, revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, prezintă în paginile ei, alături de personalităţi de talia lui Shakespeare, şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi găsim în paginele ei pe: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu şi Andrei Mureşianu. Apăreau însă în revista „Familia” şi creaţiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.

Mihai Eminescu va publica în paginile „Familiei” poezia, devenită cunoscută la nivel naţional, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”:

„Vis de răzbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând.”



Proaspătul student al “Academiei săseşti de drepturi” din Sibiu, N.Densusianu, debutează şi el în numărul 20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea” în care exclamă: „…Doamne, arde necuraţii şi-i trimite în infern”…

Sau: „ A ta ginte-a fi ilustră, dară steaua ei divină

Este-n ceata primăverii, şi încă nu s-a ivit”.

Iosif Vulcan, înzestrat cu o intuiţie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagină “Misterelor nopţii” de Mihai Eminescu, în numărul 34, şi de asemeni, poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în numărul 36.

În toamna anului 1866, Mihai Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge, Nicolae Eminovici, dar nu-l găseşte acasă. Va fi însă găzduit de N. Densuşianu; în gazda sa primitoare, în vârstă de 20 de ani, Eminescu va găsi un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru, o sursă proaspătă şi continuă de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel în toată activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densusianu ea este mai simplă, mai săracă, aşa cum se poate vedea şi din versurile următoare:

“Ştefan, Domnul mare,

Ştia de răzbunare

La leşi şi la tătari.”

Eminescu va crea însă imagini de frescă unui asemenea subiect. Iată un fragment din strălucitul poem „Scrisoarea III”:


…”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.





În 1877, cei doi tineri poeţi sunt stabiliţi la Bucureşti şi vechea lor amiciţie se reia. Preocupările pentru trecutul istoric al patriei continuă şi se materializează în poemul lui Eminescu, “Gemenii”:

Iată un fragment ilustrativ:



„O candelă subţire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide

Se înşirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit

C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”





În 1889 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”. Acest crez care-i face cinste şi care este, în acelaşi timp, o imperaţie, va declanşa largi dezbateri de opinii pro şi

contra în cercurile politice şi culturale ale epocii.

Este perioada în care N.Densusianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică”, lucrare în care, alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din mulţimea de mărturii scrise ale antichităţii greco-latine, asociind probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.

Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.



Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.

Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.

O scurtă incursiune în procesul care a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevărul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cincizeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!

Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.

Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!

Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.

Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.

Vasile Alecsandri însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.

Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :

„Din vârful Carpaţilor

Din desimea brazilor

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Cu văzutul ce văzui

Şi pe cine întâlnii

Văzui semen de oştean

De-a împăratului Traian

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Şi mi-a spus cu glasul ei

Fiule, oşteanule!

Tu din toţi ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii

Mergi în Dacia grăbeşte

Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…

Sosit-am şi am învins.”

Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.

Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).


Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:

„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
………………………………………….



Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna Leu să mori

Ori Câine-nlănţuit.

…………………………………..

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”



Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de o necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:

„ Deasupra tuturor, în turla neagră

Pe norii de otravă

Stă Decebal.”

Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.

Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recenţii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.



Un deosebit de sensibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Codruţ, evocă – în „Sămânţa geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă”:

“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…

Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.

Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.

În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii”



Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii. Unul dintre poeţii actuali, Adrian Păunescu, şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

………………………………….

Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei dacic

……………………………

Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”



Alături de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastră, Eminescu a avut o vastă activitate de gânditor şi ziarist. Mi-am îndreptat atenţia asupra întregii lui activităţi, întrucât are legătură cu ideea naţională şi l-am studiat pe Eminescu, îndrăgostitul de neam şi de ţară, evocatorul trecutului măreţ, optimistul care trasează căile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizaţie la gurile Dunării, dar şi pe criticul neîndurător care a scos în evidenţă tarele vieţii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se părea primejdios pentru viaţa naţiunii.
Reactualizarea ideologiei lui Eminescu dă naştere la reacţii puternice şi azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor, la una din adunările Societăţii „Romania Jună”. Chiar şi Hasdeu, în articolul său din „Columna lui Traian” (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea lui, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist.

Societatea „Reînvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez” dintr-o la fel de celebră piesă de teatru shakespeariană.



Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neinspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : “Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.

Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.

Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA.



Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile

măreţe ale neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor rămase mărturie.

Deşi, în tinereţe, Eminescu părea mândru de originea noastră latină, el întotdeauna a vorbit cu deosebită dragoste de eroicul popor dac. În ultimii ani, spre 1889, declară cu toată convingerea: “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu, rămase, din păcate, neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeşte de glorioasa rezistenţă şi eroica moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul dacilor; într-un manuscris se află planul unui poem în patru cânturi intitulat “Decebal”.
În daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Personal, cred azi că a fi dac nu este o calitate, ci un dat.

Nu am ales să fim DACI, ci ne-am născut DACI.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” iresponsabilă. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată tinde să devină „un adevăr” aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold afirmă: „… maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşistă, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră sunt încă în procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta pentru recunoaşterea adevăratei istorii a poporului nostru trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.



Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.



Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.



Adendum





Fără voia lui, Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România



Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, Eminescu devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la „Curierul de Iaşi” apoi, în 1877, este redactor la „Timpul”; din 1880, redactor-şef şi redactor pe temă politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură.



Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar.

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii”.

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii” era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Ţară.



Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, de a contribui la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „România liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)





O notă informativă a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.



La 28 iunie 1883, M. Eminescu este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv ,,apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României, nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat ,,Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. O dată cu arestarea şi internarea la ospiciu a lui Eminescu, au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societăţii Carpaţii”, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia, de fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmează este un coşmar bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile a lui Eminescu, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul, dar nu cedează până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde poetul colaborează anonim la câteva ziare şi reviste, iar la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu este o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrâncenate… … guri vulgare …. trăsături rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovănoasă …” (Din volumul “Politice”publicat la Humanitas în 1996).

Şi la ce surprize să ne mai asteptăm din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”(?) După el, “Eminescu este cadavrul nostru din debara.”!! (Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevărul despre Eminescu) Astfel de cuvinte sunt o blasfemie pe care istoria o va repudia.

Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele: Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această ţară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevăraţii intelectuali români”, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, „Inactualitatea lui Eminescu” în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)



Şi totuşi, pentru noi, cei ce ne mândrim cu originea noastră dacă şi cu moştenirea de excepţie a lui Eminescu, îndemnul marelui poet-gânditor rămâne, peste timp, ca un memento ce se cuvine urmat, un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

Dr. NAPOLEON SĂVESCU

Sursa: neamul-romanesc.com