Latina se trage din română

Micheal Ledwith, fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea "lovește" din nou: Limba străveche din Carpați este mama latinei și a celorlalte limbi europene (video)

Iată ce spune, printre altele, Miceal Ledwith: "Datorită faptului că ultima Eră Glaciară, care s-a sfârșit acum 15.000 de ani, nu a avut un impact foarte mare în România și Bulgaria, limba străveche  vorbită aici s-a  răspândit, înspre nord și sud, odată cu retragerea ghețurilor, și ea a fost rădăcina a ceea ce a devenit mai târziu latina care... a provenit de pe teritoriul geografic al României de azi."

Cu alte cuvinte, așa cum spunea și savanta americană Marija Gimbutas, în urmă cu ceva timp, sau  savantul german Harald Haarmann, chiar în acest an, Spațiul geografic al României de azi este Vatra Vechii Europe... Și asta indiferent dacă le convine sau nu, unora!

text preluat  de pe http://danielroxin.blogspot.ro/

Craciun sau Saturn, Dumnezeul poporului

În colindele şi în legendele religiose ale poporului român, Saturn figureză sub numele de Crăciun, bătrânul Crăciun, Moş Crăciun si Moş Crăciun bëtrânul.

Moş Crăciun, a fost, după cum ne spune o tradiţiune poporală din regiunile muntose ale Ţerei românesti (comuna Găleşesci, jud. Argeş), Dumnedeul poporului, care a locuit înainte de Români aici. . . şi a cărui serbătore o ţineau în acelaşi timp, în care creştinii serbeză Nascerea Domnului.
După alte tradiţiunî poporale, Moş Crăciun a fost un rege păstor: un
cioban forte avut, căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor.

În timpurile domniei lui Saturn a fost, după tradiţiunile vechi, epoca cea fericită a omenimiï, etatea de aur pe pământ, când puterea de producţiune a pământului se caractérisa prin o fertilitate exuberantă, clima era mal dulce si primăverile mai lungi (ver aeternum, antiquum ver), când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe, multe si în abundenţă, ér oameniï trăiau fără griji, fără necasuri, fără miseriï şi cu sufletul deplin liniscit.

în timpurile lui Saturn, scrie Plato, modul de guvernare şi modul de vieţă al societăţii omenesci au fost din cele mai fericite, şi faima despre acesta epocă fericita a omenimiï a ajuns până la noi. Atunci, natura oferia de sine şi în abundenţă tote cele necesare vieţei. Adevërata causa a acestei stări de lucrurî, a fost, după cum se spune, următoria: Anume, Saturn întelegând că natura omenescă, dacă va fi lăsată a se administra de sine, după arbitriul sëû propriu, se va umple de insolenţe şi nedreptăţi, şi astfel cugetând asupra acestei stări de lucrurî, densul a pus regi şi guvernatori peste statele nostre, nu oamenï de rend, ci genii dintr'un ném mai superior si mai divin, după cum facem şi noi astă-dî cu turmele nostre domestice, că nu punem boi să conducă pe boi şi nici capre ca să conducă caprele, ci peste aceste specii de animale domnim noi, un gen mai superior, în modul acesta, Saturn în iubirea sa pentru binele omenimiï, a pus se ne guverneze un ném de genii mult mai escelent, de cum suntem noi, şi aceştia purtând o mare grijă pentru binele nostru au introdus la noi pacea, ruşinea, ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnia a dreptăţii, în modul acesta dênsiï au făcut, ca genul omenesc să fie fericit şi scutit de revoluţiuni... de aceea este trebuinţă, ca şi noi se imităm întru tote acest mod de vieţa, ce se spune că a fost în timpul domniei lui Saturn, şi în cât esistă în noi un spirit nemuritoriu să urmăm în vieţa publică şi în vieţa privată îndemnurile acestui spirit şi se administrăm ast-fel casele, oraşele şi statele nostre. Memoria acestor timpuri depărtate şi fericite, numite «vécul de aur al lui Saturn», mai resună şi astă-di în colindele tradiţionale ale poporuluî român, ce se cântă cu ocasiunea serbătorilor Crăciunului.

În aceste imne religiose poporale se celebreză perfecţiunea şi sfinţenia moravurilor vechi, fericirea casnică şi fericirea publică a omenimiï din aceste timpuri de prosperitate legendară, numite «vécul cel bun».

în ce privesce etimologia cuvêntuluï «Crăciun», unii din autorii moderni au credut, că acest termin derivă de la adiectivul latin crastinus (dies), diua de mâne, ori delà cuvintele Christi-jejunium, ajunul lui Christ!). Simple derivaţiunl literare, lipsite de ori ce fundament istoric, în realitate insă, noi avem aici o personalitate istorică, ce represintă pe unul din cel mal iluştri strămoşi al poporelor de rasă latină, considerat ca începătoriul şi propaga- toriul fericirii omenesci. (...)

În părţile de sus ale Moldovei, precum şi în regiunile de lângă delta Dunării, personalitatea cea legendară a lui Saturn se maï numesce şi astă-dî Crăciun sătulul şi Crăciunul sătul, de ore-ce, cum ne spun aceste tradiţiunî, Moş Crăciun vine încărcat cu tot feliul de bunătăţi; el aduce îndestulare şi bucuria omenilor. Cicero cunoscea aşa dar, fie din tradiţiunile vechï ale Italiei, fie din cărţile cele sfinte ale Romanilor, epitetul de satur, ce-1 atribuise anticitatea preistorică acestui représentant al epocei legendare de fericire , un epitet, care mai târdiû a devenit în literatura religiosă a Romanilor un nume propriu, sub forma de Saturnus.
Résulta aşa dar, că originea geografică şi istorică a numelui «Saturn» se
reduce la patria cea vechia a dinastiei divine, la regiunea de la Carpaţi.

In anticitatea greco-romană, Saturn avuse la diferite popore diferite numiri. De Greci, el era numit Kpivoţ, la Romani Saturnus, la Egipteni Seb, la Fenicieni El şi la Dacî Zalmoxis (Deul moş).

Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Domnia lui Apollo (Apollon, Apulu, Aplus, Belis) – Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Dupa Hercule, in listele lui Manetho figureaza Apollo, ca rege al Egipetului. La Homer, Apollo are adeseori titlu de anax (rex imperator) si domneste peste toti muritorii, iar in inscriptiunile grecesti este numit si Basileus.

Dupa origine, Apollo a fost hiperboreu sau din regiunile de nord ale Istrului de jos.

Mama-sa, o fata hiperboree, era numita Lattona, gr. Leto, Lato si Laton, adica femeie de origine latina.

Diana, sora lui Apollo, dupa cum ne spune poetul Pindar, inca petrecea in tara de la Istru. Pe o inscriptiune romana de pe tarmul Dunarii de jos, ea este numita „Diana regina”.

Templul cel renumit al lui Apollo Hyporboreul se afla in insula cea sfanta de la gurile Dunarii, numita in vechime Leuce (Alba), astazi „insula Serpilor”.

Apolo, scrie Maniliu, a fost adorat cu deosebita onoare in regiunile Pontului Euxin.

Inscriptiunile grecesti si cele romane amintesc de cultul sau in orasele Istros, Calatis si Tomis.

Pastorii hiperborei din muntii  Riphei ii sacrificau in fiecare an hecatombe de asini.Sageata lui Apollo, cu care ucisese ciclopul cari fabricase fulgerile lui Joe, a fost ingropata in muntii hiperboreilor (Carpati), dupa cum spun legendele vechi.

Apollo, ca divinitate a Soarelui, este reprezentat adeseori pe monetele nationale ale Daciei sub numele de APAN =Aplus si LCU= L(u)cu.

La greci, el este numit si Dikaios (justus, jus peritus), probabil avand in vedere originea sa din tarile Daciei (Dicla la Ulpian), dupa cum la Homer, abii din nordul Thraciei, iar la Herodot, getii erau numiti dikaiotatoi anthropon si dikaiotatoi Threikon (n.e: De unde rezulta clar ca dacii si tracii erau consierati de greci ca Parintii Omenirii! Vei „justi”, adica cei mai puri genetic, cei mai apropiati de zei…).

Apolo este infatisat si pe partea cea frumoasa din tezaurul de la Pietroasa, cu grifonul hiporboreu odihnind langa picioarele sale.

In orasul Apulum al Daciei, Apollo era zeul cel mai adorat dupa Jupiter optimus maximus. Aici el este invocat sub numele de Apollo; deus Apollo praestantissimus; Deus bonus puer posphorus Apollo Phtyius; Bonus puer; Bonus deus puer posphorus. Fara indoiala ca Apollo era zeul tutelar al orasului Apullum, numit la Ovidiu Apulus. Am putea chiar sa presupunem ca resedinta cea veche a lui Apollo se aflase la Apulus sau Apulum, cu atat mai mult cu cat grifonul hiperboreilor ne indica muntii cei avuti de aur ai Daciei si cari sunt in nemijlocita apropiere de vechiul Apullum.

Numele sau de Apollom nu este grecesc. Acest cuvant apartine limbei pelasge, ce se vorbea in nordul Thraciei, si avuse la inceput intelesul de albus (rom. alb, art. albul, iarca nume familiar Albul).

La Enniu, albu’ este un epitet al Soarelui. Latinii, scrie Macrobiu, numeau pe Apollo, „Soarele”. Sabinii, ne spune Festus, ziceau alpus, in loc de „albus”, iar la etrusci sau turseni, Apollo era numit Apulu si Aplus, dupa cum ne apar si pe monetele nationale ale Daciei, putem zice ale agathyrsilor.

In partile de sus ale Italiei, Apollo mai era numit si Belis, un cuvant ce avea acelasi inteles cu albus, rom bal.

In vechea literatura greceasca, Apollo mai avea si epitetul de Lykios, un cuvant ce deriva de la leukos, „alb”, luminos, dupa cum, la romani, Apollo era numit si deus lucoris, iar pe monetele nationale ale Daciei LVV = L(u)cu.

Atributele sale caracteristice erau: grifonul, simbol al domniei sale peste muntii de aur ai hiperboreilor, corbul lui Novac (Saturn) si soimul lui Montu (Uran).

Apollo, dupa cum ne spun traditiunile grecesti, servise in tineretile sale ca pastoriu la regele Admet din Thesalia si pazise cirezile de boi ale regelui Laomedon din Troia.

Aceasta traditiune o aflam si in literatura poporala romana.

Intr-un cantec epic batranesc, el figureaza ca cioban sau pastoriu de oi. In aceasta poema, ne spune dansul ca in urma razmeritilor ce se intamplase in aceasta tara, a ramas fara parinti, astfel ca a trebuit sa se faca cioban. In aceasta calitate, dansul a servit 9 ani la trei stapani; el este frate cu Tipocraiu (Typhon din traditiunile grecesti) si amandoi sint fii „domnului Mihnea Voda”, intelege: Manea-Voda (Novac cel Batran, Saturn). Ca semn al descendentei sale din familia domneasca el avea scris pe spate un luceafar si alti doi pe umeri.

In colindele poporale romane, resturi ale unor imne vechi religioase, Apollo este celebrat ca divinitate a Soarelui si a luminei, ca „Bunul D-zeu, cel mititel si infasetel” numit Bonus deus puer in inscrpitiunile Daciei si este invocat sub numele de :„L’eer, Leer si-a nost domn”, „Ler domn, domn de al nostru” si „Leru0i, doamne, tinerel”.

Curtile in cari se afla dansul sunt domnesti, dalbe imparatesti, inalte imparatii.

In aceste colinde , cuvantul leer sau ler este numai un epitet arhaic al lui Apollo. Forma cea veche a cuvantului era in limba latina liber, cu intelesul de „prunc” sau „copil mic” (parvulus).

Dupa cum ne spune Cicero, Apollo mai era numit si Liber in tinuturile grecesti, adeca in partile de rasarit ale Europei. Romanii insa il confundara cu Liber pater, un nume pe care dansii il atribuiau lui Bachus.

Sub numele de Luber figureaza Apollo si pe o inscriptiune romana din Dacia. Sora lui Apollo, Diana, inca este numita Libera.

Frigienii, dupa cum ne spune Macrobiu, celebrau la inceputul primaverii, in ziua a 8-a a calendelor lui aprilie, o sarbatoare solara, sub numele de Hilaria.

Pe o inscriptiune romana de la Naissus, din Mesia de sus, Diana figureaza sub numele de Hilara. O fiica a lui Apollo are in Carminele ciprice numele de Hilaira. Se pare ca astfel de numiri, de Hilaria, Hilara si Hilaira, sint numai simple forme literare ale unor invoicatiuni poporale ce se adresau divinitatile luminei, dupa cum in colindele romane, Apollo („Liber” sau „Ler domnul”) este invocat si sub formele de : „Hai Leru-mi doamne”, „Aler oi doamne” si „Eler doamne”.

(Dacia Preistorica, de Nicolae Densusianu, editura Obiectiv Craiova, Eugen Delcea)

preluare http://danlupu.net

Cea mai veche civilizatie, in Romania

Un adevarat Eden egalitarian ar fi inflorit in partea central-estica a Europei acum aproximativ 7 000 ani. Savantii occidentali se declara fascinti de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei. In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

Arheologii au denumit-o Cucuteni dupa satul cu acelasi nume din apropierea Iasiului, unde in anul 1884 s-au descoperit primele vestigii apartinand acestei culturi. Apoi urme ale civilizatiei Cucuteni s-au descoperit pe teritoriul Ucrainei langa Kiev in anul 1897, unde a fost denumita Trypilia, ignorandu-se cu buna stiinta ca era vorba de una si aceeasi civilizatie Cucuteni, descoperita anterior in Romania.

Artefactele sunt alcatuite din statuete de lut si vase din acelasi material.
“Nici la ora actuala nu se cunoaste semnificatia simbolurilor pictate pe vase, precum si rolul statuetelor care reprezinta forme umane si animale. Mai mult decat atat, nu cunostem cu exactitate modul cum acei oameni isi tratau mortii, in ciuda excavatiilor recente nu am descoperit nici un mormant sau loc de crematie” declara Lacramioara Stratulat, director al Complexului Muzeal National din Iasi, in cadrul conferintei de presa premergatoare expozitiei din Vatican.

Cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate asezarile umane din Sumer si Egiptul Antic. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari. Aceste proto-orase de Cucuteni erau alcatuite din cladiri aranjate in cercuri concentrice. Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei. Productiile lor artistice erau dominate de linii repetate, cercuri si spirale care creau un efect de iluzie optica pe vasele care erau impodobite in acest mod unic.
Nici una dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezinta trasaturi grotesti sau furioase. Rarele statuete masculine au fetele acoperite de masti, in timp ce statuetele feminine sunt au picioare lungi si zvelte, sunt gratioase, fara masti si prezinta tatuaje pe corp.

Nu exista statuete cu sclavi inlantuiti sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizatii egalitariene si pacifiste, conform opiniilor istoricilor.

“Cunoasterea aprofundata a acesti culturi este foarte importanta…Suntem mandri ca aici a aparut cea mai importanta si avansata cultura neolitica din intreaga lume” afirma Romeo Dumitrescu, presedintele fundatiei Cucuteni pentru Mileniul trei, din Bucuresti.

Sursa: http://www.descopera.ro/dnews/3221841-cea-mai-veche-civilizatie-europeana-a-fost-in-romania

DACIA PREISTORICA - documentar FULL

POTOPUL LUI NOE A AVUT LOC IN MAREA NEAGRA

Putini stiu ca Marea Neagra este o mare foarte tanara. Pe vremuri, in locul ei era un lac cu apa dulce, cu o intindere mult mai mica. Intr-o buna zi, Mediterana a rupt istmul care o separa de acest lac si apele ei au navalit cu o forta nemaipomenita, inundand foarte repede sute de kilometri de asezari. S-a iscat un exod urias, oamenii au fugit departe de mare, raspandindu-si limbile, traditiile si povestile in Europa si Asia. Intre aceste povesti se afla si cea a unui mare potop, ramasa in Biblie sub numele de "Potopul lui Noe"

Urgia

A fost odata ca niciodata, in vremea cand, in Moldova, preafrumoasele de la Cucuteni zugraveau spirale ametitoare alb-rosii, pe oalele de lut, incifrand in ele taina vietii, a mortii si a intregului univers. Pe atunci, mai spre miazazi, stramosii nostri inca mai strabateau campia presarata de dune ce lega Dobrogea de Crimea, prin luncile Nistrului, ale Bugului si ale Niprului, care in vremea aceea se varsau in Dunare. Dunarea insasi serpuia departe, spre rasarit, catre sudul Rusiei actuale, iar Insula Serpilor era un deal, probabil pe malul Nistrului. Pamanturile acestea erau fertile si au fost populate intens, iar oamenii acestor locuri au ajuns la un nivel ridicat de civilizatie. Inainte fusese o perioada foarte aspra de glaciatiune, dar acum viata inflorea din nou, mai cu seama in aceasta gradina a Raiului. Vremea se incalzise mult si devenise umeda, vegetatia si toate resursele vietii erau din belsug. Ghetarii se topeau, iar nivelul oceanului planetar se ridica pe nesimtite. Mediterana inghitea si ea apele ghetarilor, intr-un ritm mult mai rapid decat acest lac - stramosul Marii Negre. Diferenta de nivel dintre cele doua ajunsese deja la 150 de metri.
Intr-o buna zi, limba de pamant care despartea Mediterana de lacul pontic a cedat, iar apele au navalit cu o forta de neimaginat. Mai intai s-a auzit un muget din departari, care se apropia cu repeziciune. Zgomotul devenea atat de puternic, incat parea ca vuieste intreg cerul, iar pamantul se scutura din tatanile sale. Vuietul se auzea de la 200 de kilometri departare, ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodata, din mosi-stramosi. Nu putea fi, in conceptia acelor oameni, decat pedeapsa zeilor. Apoi au venit apele, prabusindu-se in lac cu puterea a 200 de cascade Niagara, dupa ce au sapat in acea limba de pamant, spulberand-o si transformand-o in stramtoare. Cei care erau in preajma nu au apucat sa se dumireasca.


Au disparut sub ape mii, poate zeci de mii de oameni. Potopul a inaintat repede, inghitind pamanturi, asezari, paduri, cursuri de apa. Segmente intregi de rauri si fluvii au disparut pe fundul viitoarei mari. Cei ce se aflau mai departe, auzind vuietul ingrozitor, si poate apucand sa si primeasca vesti de la vreun mesager ingrozit, care reusise sa scape de urgie, au apucat sa impacheteze repede cate ceva din putinul lor si sa fuga cat mai departe de mare, fie pe uscat, fie cu luntrile, pe cursurile raurilor, in sus. Apele cresteau cu 15 cm pe zi, asa incat exodul a fost aproape spontan. Vestea s-a raspandit departe, tot mai departe, iar cei la care apele nu ajunsesera inca isi faceau si ei bagajele. Au plecat sate intregi, popoare intregi, populand Europa, Asia si ajungand, poate, pana in Africa. Revarsarea a durat aproape doi ani, iar in final au fost inghitite de ape o suta de mii de km patrati de pamanturi. Generatia potopului si urmatoarele generatii au trait cu trauma acestei cumplite pedepse divine, asa cum a fost interpretat cataclismul. Multa vreme, nimeni nu s-a incumetat sa treaca dintr-o parte in alta prin stramtorile nou aparute, Bosfor si Dardanele. Va trece mult timp pana ce grecii vor avea curajul sa patrunda in aceasta mare intunecata, "neprimitoare", plina de mister si de povesti fantastice. Argonautii vor fi cei dintai, porniti in cautarea bogatiilor fabuloase ale Colchidei. Dupa ei au venit negustorii, care au impanzit tarmurile Marii Negre cu colonii. Acestia se vor aventura si mai departe, intrand in nou-formatul Bosfor Cimerian si Marea de Azov, care tocmai luase nastere, dupa ce acoperise cu totul apele Donului. Iar de aici inainte pasim in istorie, pe un pamant statornic, pe care zeii nu il vor mai rascoli cu asemenea cumplite catastrofe.



Doi americani in Marea Neagra

Teoria revarsarii bruste a Mediteranei in Marea Neagra a fost lansata de doi cercetatori americani oceanologi, William Ryan si Walter Pitman. Cercetarile lor au inceput in anii '60, dar puzzle-ul era prea complicat, si abia prin 1990 incepuse sa se dezlege cu adevarat. Echipa lor a cules mostre de sedimente de pe fundul Marii Negre, care incifrasera in ele o istorie plina de surprize. Zonele care au fost inundate au oferit sedimente care apartineau evident unui tinut uscat, inundat brusc de o apa sarata. S-au gasit apoi sedimente specifice apelor dulci, care au fost acoperite brusc de un strat de sedimente aduse de ape sarate, fara nici o tranzitie. Marea fusese inainte un lac de apa dulce si era clar ca acele ape venisera dintr-o data, nu se scursesera treptat, milenii la rand.
Potopul lui Noe a avut loc in Marea NeagraWalter Pitman si William Ryan

Apa sarata, fiind mai grea, s-a lasat la fund, ducand la crearea "zonei moarte", lipsita de oxigen. La suprafata au ramas apele dulci, alimentate de numeroasele rauri care se varsa in mare. Marea Neagra este asadar o mare vie, pana la adancimea de cca 200 m, iar mai jos de atat, absenta oxigenului impiedica viata sa se manifeste. Dar, in acelasi timp, se conserva tot ce se gaseste pe fundul marii, caci in absenta oxigenului, materiile organice nu se descompun. Asa incat fundul marii este un adevarat muzeu de asezari si epave foarte bine conservate.
Martorii acestui teribil potop au pastrat in amintirea lor evenimentul, pe care il regasim in Biblie ca "Potopul lui Noe". In Vechiul Testament, potopul are insa loc mai tarziu, in vreme ce datarile celor doi cercetatori plaseaza catastrofa acum cca 7600-7500 de ani, deci pe la 5500 i.Hr. Nu poate fi o simpla coincidenta faptul ca Facerea Lumii e plasata, de traditie, tot cam atunci, mai precis in anul 5508! Prapadul a avut dimensiuni apocaliptice, iar dupa incetarea lui se nastea, intr-adevar, o lume noua. In 1998, William Ryan si Walter Pitman au scris impreuna o carte pasionanta, "Potopul lui Noe", aparuta recent si in limba romana, in traducerea Patriciei Serbac, la Editura Dacica. BBC a facut un documentar pe baza acestei carti, iar teoria lor a fost preluata si dezbatuta de lumea stiintifica. Intre cei care i-au sustinut pe cei doi, se numara si Robert Ballard, descoperitorul Titanicului, care in anul 2000 a plecat in cautarea asezarilor neolitice aflate pe fundul marii. Ballard a gasit unelte si resturile unei asezari umane, la 95 m adancime, insa analizele nu au fost suficient de concludente pentru a clasa aceste vestigii drept antediluviene. S-au detectat apoi constructii rectangulare de piatra, la 150 m adancime, cu siguranta facute de mana omului, s-au analizat moluste extrase din aceste asezari, care s-au dovedit a fi de apa dulce, iar cercetarile continua.

Cercetatorii romani: pro si contra

E general acceptat de catre toti cercetatorii faptul ca Marea Neagra si-a extins mult suprafata in perioada post-glaciara. Ceea ce insa nu e acceptat de toti este daca inundarea marii s-a produse treptat, de-a lungul mileniilor, sau brusc, in urma unei catastrofe.


La noi, biologul Sergiu Haimovici a subscris teoriei lui Ryan si Pitman, aratand ca aparitia speciilor acvatice mediteraneene Spondilus Gaederopus si Sparus Aurata pe litoralul romanesc al Marii Negre nu se poate explica decat prin acest eveniment al revarsarii bruste a Mediteranei. Geologul N. Panin si-a manifestat retinerea in fata teoriei lui Ryan si Pitman, fara insa a o contesta. Cel care a contestat-o insa puternic, cu ecouri in cercurile stiintifice straine, a fost geologul Liviu Giosan, de la "Woods Hole Oceanographic Institution" din Massachusetts. El a facut cercetari in Delta Dunarii si a ajuns la concluzia ca, daca a avut loc un asemenea eveniment, acesta a fost de proportii mult mai mici, nivelul Marii Negre ridicandu-se cu doar 10 metri. Din pacate, istoricii si arheologii nu au luat in seama dezbaterile cu privire la modificarea conturului Marii Negre, desi efectele unei astfel de catastrofe, de proportii mai mici sau mai mari, sunt fundamentale pentru a intelege deplasarea de populatii, aparitia unor culturi noi si disparitia brusca a altora.
Inundarea Marii Negre nu este o descoperire recenta. Recenta este doar teoria revarsarii catastrofice. La inceputul secolului XX, marina tarista ce sonda fundul Marii Negre in NV a descoperit in adanc o vale scufundata, ce porneste din dreptul actualului brat Sf. Gheorghe si se intinde spre est, spre Crimea. Aceasta era vechea albie a Dunarii, prin care fluviul se varsa in mare, mult mai departe decat astazi. La noi, inca de la inceputul secolului XX, se stia ca Marea Neagra fusese un lac cu suprafata mult mai mica si ca raurile care se varsa acum in mare isi aveau gurile de varsare mult mai in interior. Ihtiologul A. A. Brauner arata, la inceputul secolului trecut, ca raurile Nistru, Nipru si Bug aveau, si ele, vaile lor, acum scufundate, care se indreptau spre SE, deci erau afluenti ai Dunarii, iar Insula Serpilor este un rest din vechiul mal al Dunarii. In 1924, T. Poruciuc arata ca grindurile submarine nu sunt altceva decat malurile fostelor albii ale raurilor inundate, iar acum, marea se afla cu mai mult de 50 de metri mai sus decat fostul lac. Insula Serpilor era un deal pe malul Dunarii si pe coasta dreapta a Nistrului. Pe baza sondajelor facute de marina britanica in 1919, C. Bratescu a aratat in 1927 ca fenomenul trebuie sa fie general pe toata coasta de vest si de nord a Marii Negre. Cu alte cuvinte, la un moment dat, marea a fost inundata, nivelul ei crescand enorm, iar malurile locuite au disparut sub ape, pe distante de multi kilometri. In 1936, Gh. Nastase, profesor la Facultatea de Geografie din Iasi si fost cadet in armata tarista, a alcatuit o lucrare pe baza sondajelor facute de rusi, in care descria vaile submerse ale Dunarii, Cogalnicului, Nistrului si Niprului, aratand ca fostul lac era mai jos decat marea actuala cu cel putin 50 m. Alti cercetatori sustineau ca e vorba de o diferenta de nivel de cel putin 100 m, iar vechiul lac avea malurile cu cca 100 km mai la est decat actuala mare. Deci, cercetatorii nostri stiau foarte bine ca Marea Neagra arata cu totul altfel, acum ceva vreme. A fost insa nevoie de tehnologia si fondurile americane ca sa se poata face sondaje, scanari, analize si a se ajunge la concluziile la care au ajuns Ryan si Pitman.



De la legenda la istorie

Povestea unui mare potop este mult mai veche decat Biblia si exista in traditia a numeroase populatii.
Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Cercetatorii s-au intrebat daca a existat candva un potop universal sau e vorba de catastrofe locale, in diferite parti ale lumii. Se pare ca cea de-a doua ipoteza este mai vrednica de crezare. Revarsarea Mediteranei in Marea Neagra a lasat marturii in texte vechi, anterioare Bibliei, la populatii care au trait nu foarte departe de locul catastrofei. Mesopotamienii au o asemenea poveste, foarte asemanatoare cu cea a lui Noe din Vechiul Testament, insa inregistrata cu 3-4000 mii de ani inainte de Hristos si transmisa ulterior in documente. E posibil ca evreii sa fi luat povestea potopului dintr-o sursa comuna cu mesopotamienii, sau sa o fi luat direct de la acestia. Grecii aveau si ei mai multe legende legate de potop, dintre care cea mai interesanta e consemnata de Diodor din Sicilia, in insula Samos. Acesta vorbeste de un potop produs de revarsarea apelor Marii Negre in Mediterana, peste Bosfor si Dardanele, fapt ce a dus si la inundarea partiala a Samosului. Ipoteza a fost sustinuta stiintific de unii geologi, care au aratat ca din pricina topirii ghetarilor, in perioada post-glaciara, nivelul Marii Negre a crescut treptat, ajungand acum 12000 de ani mai sus decat cel al Mediteranei. Un curent puternic de apa dulce a trecut din Marea Neagra peste Bosfor in Mediterana, alimentand-o, pana cand nivelele celor doua mari s-au egalizat. Asta s-ar fi intamplat acum 7500 de ani. Apoi a inceput schimbul de apa si in sens invers, Marea Neagra primind apa sarata din Mediterana. Insa cei doi cercetatori americani pomeniti mai sus au demonstrat ca apa sarata a intrat brusc in Marea Neagra, nu treptat.
Interesant este faptul ca egiptenii nu au nici o legenda care sa pomeneasca despre un potop. Dar acest lucru este explicabil, caci potopul a fost perceput in toate culturile ca o pedeapsa, ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, care traiau din inundatiile periodice ale Nilului: pentru ei inundatia insemna belsug si viata, nu pedeapsa. In folclorul nostru exista referiri la potop, dar sunt de sorginte biblica. E posibil sa existe insa si la noi povesti precrestine care sa fi inregistrat teribilul eveniment, pe care specialistii in folclor le-ar putea identifica.



Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Inainte de inundare, pe tarmurile lacului si ale raurilor care se varsau in el, locuiau populatii cu un nivel de civilizatie avansat. Sudul Dobrogei era unit cu Crimea, Donul se varsa direct in lac, caci Marea de Azov nu exista si nici stramtoarea Kerci (vechea delta a Donului a fost descoperita pe fundul marii), Nistrul, Niprul si Bugul se varsau in Dunare care, la randul ei, se varsa in lac la mare distanta de actualul tarm. Oamenii ce locuiau in acele locuri au fugit ingroziti din fata prapadului, ducand cu ei limbile, culturile si povestile lor stramosesti. Intre cei ce au fugit de urgia apelor s-au aflat si stramosii nostri, ce locuiau pe tarmurile fostului lac. Ei erau probabil strans inruditi, daca nu cumva acelasi neam, cu cei ce locuiau in nord-vestul si in nordul lacului, in Ucraina si sudul Rusiei actuale. Lucru straniu, dar arheologii si istoricii nu au luat pana acum in considerare aceasta uriasa descoperire din domeniul geologiei, care ar fi trebuit sa influenteze major cercetarile istorice. Cum catastrofa s-a petrecut destul de recent, la inceputul neoliticului, efectele ei trebuie sa fie vizibile in arheologie. In 1978, Alexandra Bolomey, specialista in arheozoologie, se intreba de ce in Dobrogea lipseste cu totul cultura Cris, raspandita in restul Romaniei, dar si in nordul Bulgariei, Serbiei si Ungariei, iar in Dobrogea, neoliticul incepe doar cu cultura Hamangia, din neoliticul terminal. Ea si-a pus problema daca in Dobrogea nu a existat un fel de potop, datorat, la un moment dat, fie revarsarii Dunarii, fie impreuna cu ea, si a altor ape curgatoare din regiune. Insa o astfel de revarsare nu avea cum sa duca la un hiatus de civilizatie, doar o catastrofa de proportii putea produce asa ceva. Istoricii insa nu au fost receptivi la aceste intrebari.
Incotro au fugit acesti stramosi ai nostri? Spre Europa si Asia, presupun, in mod logic, Ryan si Pitman. Probabil pe cursul Dunarii in amonte, spre centrul Europei, ducand la nasterea culturii Vincea. Apoi, spre nordul si apusul Europei, punand bazele culturii ceramicii lineare. O alta ramura a format cultura Hamangia. O a patra a plecat pe Nipru in amonte, intemeind poate una din ramurile proto-indoeuropene. Apoi spre Asia, o alta ramura a proto-indoeuropenilor s-a intins spre nord-est, pana in Urali, pe langa Marea Caspica. Toharii se vor fi desprins din aceeasi ramura, inaintand pana spre actualul desert Takla Makan, din vestul Chinei. Spre sud-est, fugarii au ajuns in Levant, Egipt si Mesopotamia. Ubaizii si semitii ar putea fi ramuri ale aceluiasi exod post-diluvian, la fel si egiptenii predinastici. Unitatea exceptionala a culturii Vincea, pe o suprafata foarte mare, precum si cea a ceramicii lineare, arata ca e vorba de o raspandire aproape instantanee.

Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

Asa s-ar explica, in opinia celor doi specialisti americani, aparitia aproape simultana a culturilor Hamangia, Vincea si cea a ceramicii liniare.
Istoricii nostri au o relatie mai speciala cu timpul, in sensul ca nu reusesc sa tina pasul cu el. Daca ipotezele lansate dincolo de ocean nu au ajuns pana la urechile lor si nici luarile de pozitie ale biologilor si geologilor romani, speram ca aparitia cartii in limba romana o sa determine o reactie din partea lor. Istoria noastra se poate rescrie in urma acestor descoperiri, la fel ca istoria intregii Europe. Ca sa nu gandim mai departe, pana in Levant si Egipt. Misterioasa explozie a indo-europenilor ce s-au imprastiat in Europa si Asia ar putea capata un sens, iar cei ce au trait candva pe malurile fostui lac - in mare masura stramosi ai nostri - trebuie readusi in istorie, cu toate consecintele care decurg dintr-o astfel de luminare a trecutului.

Cartea "Potopul lui Noe", de William Ryan si Walter Pitman, poate fi comandata la Editura Dacica (www.dacica.ro, tel. 021-312.13.42).AURORA PETAN

N.A. Apreciem ca ce se pune cap la cap pe acest blog de peste un an de zile si-a gasit o forma atat de frumoasa intr-un articol al unui istoric respectat in Romania.

Craciun sau Saturn, Dumnezeul poporului

În colindele şi în legendele religiose ale poporului român, Saturn figureză sub numele de Crăciun, bătrânul Crăciun, Moş Crăciun si Moş Crăciun bëtrânul.

Moş Crăciun, a fost, după cum ne spune o tradiţiune poporală din regiunile muntose ale Ţerei românesti (comuna Găleşesci, jud. Argeş), Dumnedeul poporului, care a locuit înainte de Români aici. . . şi a cărui serbătore o ţineau în acelaşi timp, în care creştinii serbeză Nascerea Domnului.
După alte tradifiunî poporale, Moş Crăciun a fost un rege păstor: un
cioban forte avut, căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor.

În timpurile domniei lui Saturn a fost, după tradiţiunile vechi, epoca cea fericită a omenimiï, etatea de aur pe pământ, când puterea de producţiune a pământului se caractérisa prin o fertilitate exuberantă, clima era mal dulce si primăverile mai lungi (ver aeternum, antiquum ver), când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe, multe si în abundenţă, ér oameniï trăiau fără griji, fără necasuri, fără miseriï şi cu sufletul deplin liniscit.

în timpurile lui Saturn, scrie Plato, modul de guvernare şi modul de vieţă al societăţii omenesci au fost din cele mai fericite, şi faima despre acesta epocă fericita a omenimiï a ajuns până la noi. Atunci, natura oferia de sine şi în abundenţă tote cele necesare vieţei. Adevërata causa a acestei stări de lucrurî, a fost, după cum se spune, următoria: Anume, Saturn întelegând că natura omenescă, dacă va fi lăsată a se administra de sine, după arbitriul sëû propriu, se va umple de insolenţe şi nedreptăţi, şi astfel cugetând asupra acestei stări de lucrurî, densul a pus regi şi guvernatori peste statele nostre, nu oamenï de rend, ci genii dintr'un ném mai superior si mai divin, după cum facem şi noi astă-dî cu turmele nostre domestice, că nu punem boi să conducă pe boi şi nici capre ca să conducă caprele, ci peste aceste specii de animale domnim noi, un gen mai superior, în modul acesta, Saturn în iubirea sa pentru binele omenimiï, a pus se ne guverneze un ném de genii mult mai escelent, de cum suntem noi, şi aceştia purtând o mare grijă pentru binele nostru au introdus la noi pacea, ruşinea, ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnia a dreptăţii, în modul acesta dênsiï au făcut, ca genul omenesc să fie fericit şi scutit de revoluţiuni... de aceea este trebuinţă, ca şi noi se imităm întru tote acest mod de vieţa, ce se spune că a fost în timpul domniei lui Saturn, şi în cât esistă în noi un spirit nemuritoriu să urmăm în vieţa publică şi în vieţa privată îndemnurile acestui spirit şi se administrăm ast-fel casele, oraşele şi statele nostre. Memoria acestor timpuri depărtate şi fericite, numite «vécul de aur al lui Saturn», mai resună şi astă-di în colindele tradiţionale ale poporuluî român, ce se cântă cu ocasiunea serbătorilor Crăciunului.

În aceste imne religiose poporale se celebreză perfecţiunea şi sfinţenia moravurilor vechi, fericirea casnică şi fericirea publică a omenimiï din aceste timpuri de prosperitate legendară, numite «vécul cel bun».

în ce privesce etimologia cuvêntuluï «Crăciun», unii din autorii moderni au credut, că acest termin derivă de la adiectivul latin crastinus (dies), diua de mâne, ori delà cuvintele Christi-jejunium, ajunul lui Christ!). Simple derivaţiunl literare, lipsite de ori ce fundament istoric, în realitate insă, noi avem aici o personalitate istorică, ce represintă pe unul din cel mal iluştri strămoşi al poporelor de rasă latină, considerat ca începătoriul şi propaga- toriul fericirii omenesci. (...)

În părţile de sus ale Moldovei, precum şi în regiunile de lângă delta Dunării, personalitatea cea legendară a lui Saturn se maï numesce şi astă-dî Crăciun sătulul şi Crăciunul sătul, de ore-ce, cum ne spun aceste tradiţiunî, Moş Crăciun vine încărcat cu tot feliul de bunătăţi; el aduce îndestulare şi bucuria omenilor. Cicero cunoscea aşa dar, fie din tradiţiunile vechï ale Italiei, fie din cărţile cele sfinte ale Romanilor, epitetul de satur, ce-1 atribuise anticitatea preistorică acestui représentant al epocei legendare de fericire , un epitet, care mai târdiû a devenit în literatura religiosă a Romanilor un nume propriu, sub forma de Saturnus.
Résulta aşa dar, că originea geografică şi istorică a numelui «Saturn» se
reduce la patria cea vechia a dinastiei divine, la regiunea de la Carpaţi.

In anticitatea greco-romană, Saturn avuse la diferite popore diferite numiri. De Greci, el era numit Kpivoţ, la Romani Saturnus, la Egipteni Seb, la Fenicieni El şi la Dacî Zalmoxis (Deul moş).

Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Arimii

Cea mai estinsă, mai civilisată şi mal resboinică populaţiune pelasgă în părţile de nord ale Dunării şi ale Mării negre, au format'o în timpurile primitive ale istoriei aşa numiţii Arimi. Arimil ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militari şi politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat odată de acesta naţiune în Europa, Asia şi Africa, a fost forte vast, şi numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor seu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a ramas prin tradiţiunî, prin legende si prin numiri de localităţi, în memoria diferitelor populaţiunî din cele trei continente. Cea ma vechia amintire despre Arimiï de la Carpaţi si Istru, noi o aflăm la Homer, care ne spune, ca teribilul gigant Typhon, care ajungea cu o mână la resărit, cu alta la apus — care se luptase cu Titanii şi cu Giganţii în contra coaliţiuniî deilor,— a fost din ţera Arimilor.

Acest Typhon, un adversar violent şi neîmpăcat al populaţiunilor de altă rasă, umpluse de terore, prin incursiunile şi rësbôiele sale, tote regiunile Asiei anteriore si ale Egipetuluï. In tradiţiunile naţionale ale Grecilor, el este înfăţişat ca un monstru înfiorătoriu, care după ce cucerise lumea de la resărit până la apus, voia se domnescă si peste ceriu. în religiunea osirică, el este representaţiunea idealistă a spirituluï reu; ér la popôrele dintre Euphrat si Indus, seu în religiunea lui Zoroastru, Typhon e demonul inimic al genului uman, prin- cipiul rëuluï şi al intunereculuî, anticristul păgânătăţiî ; şi aici el este de- semnat sub numele seu naţional de Ariman.

Un alt erou al anticităţiî pelasge era adorat pe teritoriul Panonnieî si în suburbele Romei sub numele de Arimanius. Acesta era Prometheu, regele martir al Scythieï de la Carpaţi, representantul civilisaţiunii pelasge din epoca de petră, numit în limba religioasă Mithras.

Marte, puternicul deù al rësbôielor, a cărui reşedinţă se afla pe teritoriul Geţilor, încă purta epitetul de Arimanios. La familia etnică a Arimilor de la Dunăre aparţinea şi populaţiunea cea avută de aur din regiunile centrale ale Carpaţilor.




După tradiţiunile culese de Herodot de la Grecii de lângă Marea Negră, Atrathyrsus, protopărintele Agathyrşilor de lângă rîul Mureş), a fost un fiu al Echidnel ; ér după Hesiod Echidna era din ţera Arimilor2. In Odyssea lui Homer, Arimii de la Dunăre sunt amintiţi sub numele de Erembi, seu Arambi, după cum rectifică acesta numire Posidoniu, filosoful stoic din sec. II a. Chr. Aici litera b représenta un sunet nasal, Arambi = Aramni. Aceiaşi Erembî ne apar la Dionysiu Periegetul
cu epitetul de munteni. Totodată, Dionysiu mai face în poema sa geografică o
alusiune destul de evidenţă, că Erembil locuiau lângă munţii
Rhipaei şi că erau din genul Titanilor.

Vechiï Arimï din nordul Thracieî, contemporanî cu deiï ceï marï aï poporului pelasg, Uran, lanus, Saturn, Marte şi Apollo, maï figureză în fântanile posteriôre grecescï şi sub numele de Arimaspi, adecă Arimascî, simplă formă dialectală a numeluï de Arimï. După Stephan Byzantinul, Arimaspiï aparţineau la gintea Hyperboreilor,

Aristea din Proconnes, celebrul poet şi profet al lui Apollo, care trăise după uniï în timpurile lui Homer, caracteriseză astfel pe Arimaspi : «ResboinicI mulţi şi forte puternici, avuţi de ergheliî, de turme şi ciredi de vite; bărbaţî cu pletele stufose, ce fâlfâe în aer ; cei mai robusti din toţi ômeniï, avênd fiecare câte un ochiu în fruntea sa cea frumosă.

Arimaspiï locuiau în părţile meridionale ale munţilor Rhipaei, seu Carpaţi, după cum ne spune istoricul Damastc din Sigeu, care trăise în timpurile luî Herodot.

De asemenea, scrie Pliniu: Arimaspiï, după cum ne spun unii, sunt vecini cu poporele din părţile de medă-nopte ; ei locuesc în apropiere de escerea din care suflă aquilonul, Boreas, séû vêntul de nord.

Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Cine sunt grecii si influenta tracilor asupra lor

Cal inaripat, de provenienta tracica, descoperit in Bulgaria, la Vazovo.

Ia sa vedem ce zice Herodot despre originea grecilor. "If this were really so, and the entire Pelasgic race spoke the same tongue, the Athenians, who were certainly Pelasgi, must have changed their language at the same time that they passed into the Hellenic body; for it is a certain fact that the people of Creston speak a language unlike any of their neighbours, and the same is true of the Placianians, while the language spoken by these two people is the same; which shows that they both retain the idiom which they brought with them into the countries where they are now settled.
58. The Hellenic race has never, since its first origin, changed its speech. This at least seems evident to me. It was a branch of the Pelasgic, which separated from the main body, and at first was scanty in numbers and of little power; but it gradually spread and increased to a multitude of nations, chiefly by the voluntary entrance into its ranks of numerous tribes of barbarians. The Pelasgi, on the other hand, were, as I think, a barbarian race which never greatly multiplied." http://www.shsu.edu/~his_ncp/Heropel.html. Deci grecii sunt o ramura a neamului pelasgic. Se mai remarca faptul ca se recunoaste originea pelasgica, dar originarii astia au ramas niste tarani razleti fara lumina civilizatoare greceasca... Clasic pentru un grec.

Cine sunt pelasgii?

"Acesti pelasgi formase, in timpurile anteelene, cel mai intins, mai puternic si mai remarcabil popor, o natiune, care din punct de vedere moral si material, a schimbat fata Europei arhaice.

Pelasgii ne apar in fruntea tuturor traditiunilor istorice, nu numai in Elada si in Italia, dar si in regiunile din nordul Dunarii si ale Marii Negre, in Asia Mica, in Asyria si in Egipet. Ei reprezinta tipul originar al popoarelor asa numite arice, care a introdus in Europa cele dintai beneficii ale civilizatiunii.

Inainte de civilizatiunea greaca si egipteana, o civilizatiune mult mai veche se revarsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizatiunea morala si materiala a rasei pelasge si care a deschis un vast camp de activitate genului omenesc. Influientele acestei culturi pelasge au fost decisive pentru soarta muritorilor pe acest pamant.

Pelasgii au fost adevaratii fundatori ai starii noastre actuale." Asta a zis Nicolae Densusianu in "Dacia Preistorica" pe la 1900.

"Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă. Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume. Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor... Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite. Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: "Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume" şi a devzoltat "multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei.". Asta a aparut in New York Times, pe 1 decembrie 2009.
Ce frumos se leaga ultimele doua materiale scrise la o distanta de 100 de ani. Deci grecii sunt urmasii pelasgilor, care au au avut ca vatra initiala de dezvoltare Romania, Moldova si Bulgaria. Tracii sunt populatia asezata si pe vatra initiala a civilizatiei primare, deci, clar, mult mai avansati. De aceea grecii au luat zeitatile, medicina, artele de la traci, de unde au plecat. Mai ramane limba lor koine, aia pe care o iubeau macedonenii, neam tracic, atat de mult, incat a devenit limba oficiala a imperiului lui Alexandru Macedon. Ce reprezinta limba asta pentru umanitate? "Greaca Koine este importantă nu numai pentru istoria grecilor, ca primul lor dialect comun şi principal strămoş al limbii demotice, ci şi pentru impactul său asupra civilizaţiei occidentale ca lingua franca a Mediteranei. Koine a fost şi limba originală a Noului Testament al Bibliei creştine şi mijlocul prin care s-au răspândit învăţăturile creştinismului. Greaca Koine era, neoficial, prima sau a doua limbă a Imperiului Roman.", wikipedia. Aici o sa mai spun ca ultima propozitie mi se pare foarte interesanta... Pai credeam ca romanii astia latinizau tot, cum se poate ca prima limba a imperiului roman sa nu fi fost latina? Cum, nu isi carau peste tot scoli mobile si nu latinizau barbarii care ii atacau in valuri, din care cauza romanii aveau in, sa zicem, Dacia, doua linii de aparare? Si eu care asa imi imaginam, ca plecau prin paduri cu tablite cerate sa predea mirificul dialect salbaticilor, care din fericire aveau un intelect suficient de dezvoltat ca sa prinda repede superba limba a celor care le jefuiau tara si le omorau fratii. Ciudat... Ma opresc , ca intru in alt subiect deja. Deci, barbarii aia de traci, cei din zona primara de dezvoltare a primei civilizatii umane, reprezinta fundamentul pentru tot ce insemana Grecia, de la limba, pana la zei, si nu numai Grecia.

De ce ne e frică să ştim cine suntem?

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei. În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană. Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică. Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi. Dar unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul. Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.


Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus.
Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.


Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus.
S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal.
Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii.
A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.
Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ?
Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?


Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean.
Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor. În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?
Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.
Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi?
Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice.
Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani? Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.
Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie?
Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.
Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).
Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea.
În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).
În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!
În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.
Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.
În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.
Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.


Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi.
În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească? Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?
În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.
Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).
Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira. Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect. El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.


Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice.
Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.
Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.
Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”.
Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.
Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”. De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI?


Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941. Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră.
Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.
Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).
Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.
Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).
Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina? Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină?
Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?


NAPOLEON SĂVESCU

Europa straveche, patrie comuna

ADRIAN BUCURESCU

Gilbert Durand, istoricul francez cunoscut pentru lucrarile sale asupra imaginarului si mitologiei, trateaza problema miturilor fondatoare ale culturii si civilizatiei europene, lansand o teorie conform careia Europa contemporana se afla sub imperiul a trei mituri: cel prometeic, in extinctie; cel dionisiac, cu maxima stralucire, si mitul hermetic, abia rasarind.

Gilbert Durand ii gaseste ultimului radacinile in straniul interes - dupa veacuri de pozitivism, pragmatism, rationalism si empirism - pentru gandirea alchimica si hermetica a Evului Mediu. In acest sens, oricat de uimitor pare, mult controversatul cercetator Nicolae Densusianu ar putea fi crainicul valului european de acum, anuntand, macar in Romania, un alt mod de abordare a informatiilor, iar parerile viitorilor istorici asupra “Daciei Preistorice” sa fie din ce in ce mai favorabile.

Printesa rapita
Potrivit miturilor mediteranene, numele continentului nostru ar veni de la povestea de iubire dintre tanara si frumoasa printesa Europa si Zeus. Astfel, legendele spun ca Europa era o printesa de o frumusete rara, fiica a regelui Agenor si sora cu Cadmos, intemeietorul Tebei, Phoenix si Cilix. Intr-o zi, pe cand fecioara se juca pe plaja, a fost zarita de Zeus, care s-a indragostit indata de ea. Ca s-o cucereasca, acesta s-a prefacut intr-un taur alb si bland, amestecandu-se printre vitele aflate prin preajma. La inceput, Europa s-a speriat, dar, vazand blandetea taurului, a inceput sa-l mangaie si s-a asezat pe spatele lui. Profitand de naivitatea fetei, Zeus a rapit-o. Fratii printesei au pornit indata in cautarea ei, punand temeliile, in drumul lor, catorva cetati. Zeus a purtat-o pe Europa pe spatele lui pana in Creta, iar acolo i-a dezvaluit cine este. Impreuna au avut trei fii: Minos, Sarpedon si Radamantes. Apoi, Zeus a casatorit-o pe Europa cu regele cretan, Europa fiind prima regina a Cretei. Taurul sub forma caruia i s-a infatisat Zeus Europei a fost recreat sub forma unei constelatii ceresti.

Etimologic, Europa are mai multe acceptiuni. Unii cercetatori, din valul hermetic, care, ca si Nicolae Densusianu, iau in serios miturile, spun ca o traducere pentru EU-ROPA ar fi “Cea Rapita” (cf. lat. rapio “a rapi; a atrage”), iar alta - “Auria; Balaia; Blonda” (cf. lat. aurevs “de aur; auriu; frumos; minunat; incantator” ), si ca Zeus ar reprezenta un popor brun, patriarhal, din dreapta Dunarii, care se inchina la Zeul-Luna, iar printesa ar simboliza un neam blond, din stanga Dunarii, care se inchina Zeitei-Soare. Pentru inchinatorii la Luna se iau in considerare coarnele taurului in care s-a prefacut Zeus, simbol al Semilunii, iar pentru ceilalti - aurul din numele Europei, simbol al Soarelui. In concluzie, conducatorul brunilor a rapit-o pe printesa blonzilor, intemeind o mare imparatie, cu centrul la Dunarea de Jos. Sa fie o varianta a mitului Persephonei?

Arheologie neconventionala
Ralph M. Rowlett e profesor la Facultatea de Antropologie a Universitatii Missouri, Columbia, SUA, si participa, de 15 ani, la cercetari pe diverse situri arheologice din Romania. In newsletterul sau, intitulat “Descopera”, el scrie astfel: “Studiile mele de arheologie neconventionala vizeaza, in special, preistoria europeana, deoarece acest segment al culturii umanitatii prezinta, la ora actuala, cele mai multe necunoscute. Paradoxal, civilizatiile clasice, a Egiptului antic si a Orientului Mijlociu, ba chiar civilizatiile azteca si incasa, sunt mai accesibile decat civilizatia Europei preistorice. Totusi este clar ca cea mai mare parte a fundamentelor civilizatiei occidentale isi are obarsia in vechile culturi tribale, iar nu in civilizatiile Antichitatii, desi acestea din urma ne-au lasat mostenire vestigii arheologice impresionante. La randul lor, studentii mei s-au aratat a fi foarte interesati de civilizatia Europei preistorice, deoarece studiul acesteia poate acoperi un gol in cunoasterea inventarului solutiilor umane legate de modul de a trai. Institutiile din America de Nord fac ca accesul la acest tip de informatii sa fie foarte dificil. De pilda, literatura de specialitate ofera, in engleza si in franceza, o multime de lucrari referitoare la provinciile romane de pe Valea Nilului si din Orientul Mijlociu; in schimb, despre provincii romane precum Iliria, Panonia si Moesia, din regiunea Balcanilor, nu se gaseste mai nimic. Arheologia romana este in mod special interesanta deoarece contine elemente ce se regassesc in aproape toate partile Europei. Pe teritoriul Romaniei poti afla, prin intermediul arheologiei, informatii despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul Romaniei, situat in centrul geometric al continentului, a servit deseori drept pod intre Europa de Est si cea de Vest, intre Europa de Nord si cea de Sud. Teritoriul Romaniei actuale a fost, inca acum mai bine de 6.000 de ani, unul dintre primele locuri propice pentru expansiunea culturilor indo-europene, intemeiate pe migratii ample, explicabile prin folosirea cailor si a carutelor si care aveau o cultura ceramica bine dezvoltata. De aici, respectivele culturi s-au raspandit inspre Europa de Vest, spre Marea Mediterana, Orientul Mijlociu si Asia de Sud”.

Pelasgii protoparinti
Magnificul popor, proslavit de Nicolae Densusianu, este cel al legendarilor pelasgi. Din pricina acestora, a rolului de civilizatori ai lumii, atribuit de autor in “Dacia Preistorica”, el este socotit intemeietor al “protocronismului” la noi. Insa nu Nicolae Densusianu a scris primul ca pelasgii ar fi stramosii romanilor, ci un francez, Felix Colson, functionar la Consulatul francez din Bucuresti, apoi secretar al lui Ion Campineanu. Felix Colson, cunoscut, la acea vreme ca istoric si jurnalist, a publicat, in anul 1862, la librarul-editor E. Dentu, lucrarea “Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques”, completand, dupa aproape un sfert de veac, o alta, publicata in 1839, despre viitorul Principatelor Moldovei si Valahiei. Iata, in traducerea Valentinei Ciaprazi, fragmente din cartea lui Felix Colson, pag. 20-28: “Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decat o asertiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit si in Muntii Pindului, cu mai mult de o suta de ani inaintea cuceririi lui de catre soldatii lui Traian. (…) In Peonia, in Pelasgonia, in Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeste Pelasgia, in cantoanele din Epir si din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost imprumutat de la stapanii lumii. Dimpotriva, romanii vorbeau limba pelasgilor. (…) Este evident ca descendentii pelasgilor care locuiesc in numar de mai multe sute de mii, in muntii care au fost leaganul rasei lor antice, cei care populeaza fosta Dacie, vorbesc inca limba nationala, care in Italia a dat nastere limbii latine. (…) Nu ne mai este permis sa ne indoim ca natiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concura spre a dovedi ca dialectul lor a devenit limba latina. Este incontestabil ca pelasgii au contribuit la fondarea Romei. (…) Dialectul vlah preexista. Imediat dupa cucerirea romana, el s-a revelat spontan in Dacia, in Panonia si pe Pind. (…) A trebuit ca istoria sa inregistreze povestea despre colonii care au adus in Dacia limba latina. In acest scop scriitorii au inventat povestea sangeroasa a exterminarii natiunii dace de catre Traian”.

Socante pentru foarte multi, mai ales pentru romani, neverosimile, chiar nastrusnice, ideile acestea, dezvoltate in peste o mie de pagini de Nicolae Densusianu, au aparut cu aproape trei sferturi de veac inaintea “Daciei Preistorice”!

Superbul nostru neolitic
Dar unde sunt urmele acestor extraordinari pelasgi in Romania? ar putea intreba unii cititori. Poporul cu pricina a inflorit in neolitic, pe care specialistii il impart astfel: 1. Neoliticul timpuriu (6600-5500) - cu culturile Carcea-Gura Baciului (in Oltenia si vestul Transilvaniei intracarpatice), Starcevo-Cris (pe aproape intreg teritoriul Romaniei, mai putin Dobrogea si NV Transilvaniei) si Ciumesti-Piscolt (in NV Transilvaniei). 2. Neoliticul dezvoltat (5500-5000) - cu cultura ceramicii liniare (in nordul Romaniei), Vinca timpurie (in Banat si Oltenia), Lumea Noua (in Transilvania), Dudesti (in Muntenia), Hamangia, faza incipienta (in Dobrogea). 3. Eneoliticul, care a fost divizat in eneolitic timpuriu (5000-4500) si eneolitic tarziu (4500-3800/3700). Denumirea vine de la latinescul eneus - arama. Termenul este sinonim cu cel de chalcolitic care vine de la grecescul chalkos - arama. Eneoliticul timpuriu este reprezentat de culturile Boian (centrul si sudul Munteniei), Vadastra (intre Olt si Jiu), Hamangia (Dobrogea), Stoicani-Aldeni (zona de curbura a Carpatilor, sudul Moldovei), Precucuteni (Moldova), Vinca-Turdas (Transilvania si Banat). In eneoliticul tarziu evolueaza culturile Cucuteni-Ariusd (Moldova si jumatatea estica a Transilvaniei), Salcuta (Oltenia), Gumelnita (Muntenia si Dobrogea), Tiszapolgar-Romanesti (Banat si Crisana) si Bodrogkeresztur-Gornesti (la vest de Muntii Apuseni), Decea Muresului (Transilvania), Cernavoda I (pe linia Dunarii). Trebuie precizat ca aceasta periodizare am preluat-o din “Neoliticul pe teritoriul Romaniei. Consideratii”, Bucuresti, 1987, de Eugen Comsa.

La nord de Dunare
Se pare ca, inainte de a cuceri dealurile si muntii, oamenii stravechi au cucerit sesurile, caci numai astfel se explica bogatiile artistice din vremea lor, descoperite in manoasa si marea campie romaneasca de la Nord de Dunare. Am prezentat, de cateva ori, comorile de arta, multe dintre ele celebre, gazduite de Muzeul Civilizatiei Gumelnita, de la Oltenita, de Muzeul Dunarii de Jos, de la Calarasi, precum si de Muzeul Judetean Ialomita si Muzeul National al Agriculturii din Romania, de la Slobozia. Recent, am trecut din nou prin lunca Ialomitei.

Situata intr-un spatiu geografic ce leaga Nordul si Sudul Munteniei cu Dobrogea, Ialomita constituie o importanta zona de interferente cultural-istorice. De-a lungul apelor Borcea si Ialomita, in luncile sau pe terasele lor, prin descoperiri intamplatoare ori cercetari sistematice, au fost puse in evidenta, inca de la inceputul veacului trecut, marturii de viata materiala si spirituala ce amintesc de trecutul indepartat al acestui tinut.

Colectia de arheologie a Muzeului Judetean Ialomita este constituita din obiecte ce apartin unor rastimpuri istorice diferite, incepand din neolitic (mileniul VI i. Hr.) si pana in epoca medievala (secolele XV-XVIII). Din epoca metalelor, se remarca depozitul de bronzuri de la Dridu-Metereze (Hallstatt, secolele X-IX i. Hr.). Prin numarul mare de piese (aproape 400) si diversitatea lor (seceri, varfuri de lance, topoare, obiecte de podoaba, obiecte de harnasament), acestea se incadreaza in categoria marilor valori antice descoperite in Romania.

Reprezentative pentru cultura si civilizatia geto-dacica din campie sunt colectiile descoperite in davae-le din apropierea unor cursuri de apa, ca Ialomita si Borcea. Printre aceste valori, amintim rhythonul din lut, poate cel din care a baut regele Dromihete la intalnirea cu Lisimah, si altarul cu decor solar de la Helis - Piscu Crasanilor, precum si olaria lucrata cu mana si la roata de la Stelnica - Gradistea Mare, ori Bordusani - Popina. Colectiile de epoca medievala, din sec. VIII-XVIII, provenite din asezari, intre care Dridu si Targu de Floci, si necropole, ca Platonesti, pun in valoare atat cultura materiala a acestor veacuri cat si diferitele evenimente istorice petrecute.

Cercetarile arheologice de la Piscu Crasanilor sunt legate de nume mari ale arheologiei romanesti, intre care D. Butculescu, I. Andriesescu, R. Vulpe, N. Anghelescu, N. Conovici, dar cel care i-a dedicat acestei asezari o mare parte din monumentala sa opera “Getica. O protoistorie a Daciei”, a fost Vasile Parvan, care sublinia importanta acestei statiuni arheologice astfel: “Am hotarat inaintea oricarei alteia saparea statiunii protoistorice de la Piscul Crasanilor, pentru pozitia caracteristica pe care o ocupa in campia munteana”. Tot Vasile Parvan este cel care propune primul dintre locurile pentru legendara Helis (cf. grec. Helios - zeul Soarelui) tocmai aici, pe cursul inferior al raului Ialomita, unde si centrul sau spiritual era marcat de un simbol solar cu care era decorata vatra destinata practicilor rituale. Dr. Elena Renta, cercetatoare la Muzeul Judetean Ialomita, cea de la care am preluat informatii despre dava de la Piscu Crasanilor, a incheiat prezentarea cu aceste spuse frumoase: “Sa ne plecam cu reculegere spre pamantul unde dorm oamenii vechi si sa privim sfielnic la oalele sparte din colbul drumului peste care pasul nostru trece adesea prea grabit”.

Intr-adevar, pasul trece prea grabit pe langa vechiul Helis… Exista prejudecata ca la campie nu se poate face agroturism. si totusi… Acolo, la Helis, cranguri insotesc raul Ialomita, pe aproape lucesc lacuri ca Saratuica, Neamtu si Rogozu, cu vanat si peste, lunca e strajuita de frumoase coline, iar de o parte si de alta a raului se afla cate o manastire, Balaciu si respectiv Crasanii de Jos, prima fiind monument istoric. In stanga raului se inalta, straniu si frumos, unic intre monumentele tarii, Mormantul celor fara de Morminte, in amintirea eroilor cazuti departe de locurile natale. In satele din preajma, se mai pastreaza datini populare stravechi. Lipseste doar un muzeu, chiar la Piscu Crasanilor, in getica resedinta regala…

Sursa: basarabialiterara.com.md

Pelasgii Meridionali, fragment din Dacia Preistorica, de Nicolae Densusianu

1. Pelasgii in Peninsula Hemului

Pelasgii, poporul cel extins al lumii vechi, domnise in timpurile anteistorice nu numai peste continentul Eladei, dar peste intreaga peninsula a Hemului.

Noi vom rezuma aici diferitele date ce le aflam in aceasta privinta la autorii grecesti.

Thessalia, teritoriul cel mai fertil si mai frumos al Greciei vechi, situat intre muntii Olymp, Ossa, Pelion si Pind, purta odata denumirea Pelasgicon Argos, Pelasgicos pedion, adeca campia pelasgilor si Pelasgia.

Epirul, tara lui Pyrrus, o regiune cu vai adanci, salbatice si, in parte fertile, a fost odata locuit de pelasgi. Aici, se afla Dodona, metropola religioasa a pelasgilor din epoca homerica, unde suprema divinitate, ce guverna pamantul si ceriul, era adorata sub numele national de „Joe al pelasgilor”, Zeus pelasgikos.

Intreg Peloponesul, o tara acoperita cu paduri vaste, brazdate de rauri si paraie numeroase si in conditiuni foarte favorabile pentru viata pastorala, se numise in vechime Pelasgia, dupa cum ne spun istroicii Acusilau si Ephor.

Arcadia, o regiune incunjurata de toate partile cu munti si locuita de un popor pastoral, cu moravuri simple si patriarhale, avuse odata numele de Pelasgia.

Argosul, regatul lui Agamemnon, celebru prin orasele sale Mycena si Tirynt, unde s-au descoperit in timpurile noastre tezaure nepretuite ale unei civilizatiuni inmormantate pelasge, a fost, de asemenea, o patrie a pelasgilor. La Eschyl si Euripide, Argosul poarta numele de Pelasgia.

Beotia, de asemenea, o tara avuta de turme de oi, cirezi de vite si herghelii de cai, unde se aflau faimosii munti Parnas si Helicon cu vaile lor cele frumoase dedicate divinitatilor, a fost, in vechime, locuita de pelasgi.

Tot astfel si Attica, o simpla provincie agricola, ne apare la inceputul istoriei sale ca o regiune locuita de pelasgi. Athena, centrul vietii intelectuale si politice a Greciei vechi a fost intemeiata de pelasgi. In timpul cand pelasgii domnise peste Grecia, scrie Herodot, athenienii au fost pelasgi. Zidul cel puternic, ce inconjura odata acropola Athenei, era construit de pelasgi, Pelasgikon teichos. Chiar si in timpurile Imperiului Roman, o parte din orasul Athenei purta numele de Pelasgicon.

Macedonia intreaga, o tara cu ideale mari politice si stapana lumii in timpurile lui Alexandru cel Mare, avuse in vechime o populatiune pelasga. Macedo, patriarhul national al Macedoniei, ne apare, in vechea genealogie a popoarelor din peninsula Hemului, ca un descedent al lui Pelasg. De asemenea, scrie Herodot, ca pelasgii ce locuiau in regiunea Pindului se numeau macedoni.

Vechile populatiuni ale Illyriei erau de aceasi nationalitate cu macedonenii. Diferitele ginti ale acestei regiuni, liburnii, dalmatii, iapozii, dindarii, brygii, byllionii, taulantii, dasaretii, ardieii, dardanii etc au nume, moravuri si traditiuni pelasge.

Illyria asa-numita „barbara” purta, din timpul lui August, numele de Illyris Romana.

In fine, intreg teritoriul Thraciei, care, intr-o vechime departata cuprindea si populationule omoglote din nordul Dunarii de jos, a fost de asemenea o tara pelasga. Troianii si mysienii, ne spune Herodot, facuse in timpurile preistorice o mare expeditiune in Europa si dansii supusese intreaga Thracie pana al marea Ionica. O proba, asadar, ca thracii constituiau in aceasi epoca, una si aceeasi nationalitate etnica cu pelasgii din Asia mica.

Poetul Eschyl ne infatiseaza urmatoarea icoana despre extensiunea dominatiunii pelasge in partile de sud-est ale Europei. Regele Pelasg din Argos se exprima astfel catre Danaos: „Eu sunt Pelasg… Domnul acestei tari. Gintea pelasgilor, numita astfel cu tot dreptul dupa numele meu, regele lor, stapaneste aceasta tara. Eu domnesc peste tot pamantul, din care se scoboara raul Algos (Altos?) si Stymonul, ce curge din partea de unde apune Soarele. Intre hotarele imparatiei mele se afla si tara perhibilor (din nordul Thessaliei) si tinuturile de dincolo de Pind langa paeoni si muntii Dodonei (Epirul). Marea intrerupe, ce e drept, hatarele tarii mele, insa domnia mea se extinde si dincolo de mare, iar numele tarei acesteia este Alpia”. Raul cel important, de care ne vorbeste aici Pelasg, ce curge de la marginea lumii, de unde apune Soarele, care ingheata in timpul iernei si care se afla in zona de unde sufla vanturile reci, nu este nicidecum Strymonul Thraciei, ci Istrul cel faimos al Europei.

In timpurile vechi, raurile cele mari, cu deosebire Istrul cel sfant (caruia ii sacrifica si Alexandru cel Mare), servea in locutiunile oficiale spre a infatisa marimea, puterea si trainicia unui imperiu.

Regii cei vechi, dupa cum ne spune Dinon, da ordin sa aduca apa sin Istru si Nil, pe care o conservau in tezaurul lor, ca sa probeze marimea imperiilor si, in consecinta, ca ei sunt domnii tuturor. Aceleasi cugetari voieste sa le exprime Pelasg si acesta este adevaratul inteles al traditiunii, pe care ne-a transmis-o Eschyl.

2. Pelasgii in insulele Marii Egee

De la Carpati si din peninsula Hemului, pelasgii se raspandise, inca in cele mai departate timpuri istorice, prin toate insulele principale ale arhipelagului.

Insula Lemnos, consecrata zeului pelasg Vulcan, cum si insula vecina Imbros, amandoua situate in apropiere de Dardanele, au fost locuite de pelasgi, din o vechime foarte obscura.

Insula Samothrace din aceleasi parti ale Marii Egee, celebra prin cultul cabirilor sau corybantilor si unde descalecase mai intai Dardan, al doilea patriarh al poporului troian, avuse la inceput o populatiune pelasga.

Tot astfel si Delos, insula cea sfanta a anticitatii grecesti, unde Latona, pelasga, persecutata de Junona, nascuse pe zeul cel poporal al lumii vechi, se numise odata Pelasgia, dupa cum scrie Nicanor Alexandrinul.

Insula Creta, regatul lui Minos, a celui mai mare legislator din epoca antetroiana, patria adoptiva a curetilor sau corybantilor, ni se prezinta, deasemenea locuita de pelasgi.

Insula Samos, patria filosofului Pythagora, a fost in vechime pelasga. Dyonisiu Perigetul numeste aceasta insula resedinta Junonei pelasge.

Insula Lebos, patria mai multor barbati eruditi si excelenti, de unde erau filosofii Pittac, Theropharst, Pharnias, istoricii Hellanic si Theophane, cantaretii Arion si Terpander, poetul Alceu si poetesa Sapho, inca se numise odata Pelasgia.

Chiar si insula Rhodos, unde se afla una din cele sapte minuni ale lumii vechi, statua cea colosala de arama consecrata Soareluiu (Solis colossus), a fost la inceput pelasga.

De asemenea, au fost locuite de pelasgi insula Scyros si insula Chio, ai caror locuitori se glorificau ca batranul cantaret Homer a fost unul din cetatenii lor.

In fine, o insula pelasga a fost si Eubea. Aici, dupa cum ne spun traditiunile, descalecase Hellops, un fiu al lui Ion sau Ianus, si de la acest Hellops insula Eubea a fost numita mai intai Hellopia.

(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu)

Sursa: danlupu.wordpress.com