De ce ne e frică să ştim cine suntem?

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei. În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană. Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică. Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi. Dar unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul. Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.


Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus.
Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.


Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat “Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce şi-a propus.
S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal.
Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii.
A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui Traian.
Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ?
Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză să le caute?


Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-dunărean.
Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor. În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?
Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai limba latină nu.
Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi?
Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice.
Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani? Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.
Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie?
Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.
Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).
Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea.
În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).
În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!
În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.
Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.
În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.
Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.


Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-dunărean de azi.
În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească? Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?
În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche, fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.
Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).
Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira. Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911), care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect. El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în 1913.


Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice.
Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un cuprins cu adevărat monumental.
Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre istorii, a adevăratei noastre origini dacice.
Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”.
Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.
Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”. De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI?


Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941. Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră.
Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.
Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).
Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile româneşti.
Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).
Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii – Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina? Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii, vorbeau limba latină?
Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?


NAPOLEON SĂVESCU

CE INSEAMNA A FI NATIONALIST

CE INSEAMNA A FI NATIONALIST

Popor : Un grup de oameni care traiesc in cadrul acelorasi granite, vorbesc aceeasi limba, au aceeasi cultura si, in general, aceeasi religie.

Spatiul geografic care caracterizeaza un popor este Patria acestui popor.

Patriot este acela care iubeste acest spatiu cat si poporul din acest spatiu geografic.

Natiunea : tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani formeaza Natiunea acelui popor. Natiunea reprezinta stadiul superior al notiunii de popor, chintesenta poporului, sumusul valoric recunoscut si acceptat international.

Nationalist este acela care iubeste ceea ce a dat mai bun poporul sau de-a lungul sutelor de ani (natiunea); cel care iubeste si protejeaza natiunea din care face parte.

In vremea noastra, sensul „nationalist” are, dupa unii, predominant, conotatie peiorativa, ingusta: cineva care nu gandeste „larg”, ci mai mult in cadrul restrans al natiunii lui, unilateral, motiv pentru care, dupa acestea, nu este bine privit intr-o societate multinationala.

Sunt si forme negative ale nationalismului : nationalismul sovin, extremist sau cel ultranationalist.

Nationalismul este constiinta apartenentei la un neam. Este normal sa existe o vointa a natiunii de a-si afirma si apara pamantul stramosesc, istoria, cultura, religia, limba si rasa. De unde, insa, agresivitatea si suspiciunea fata de acest cuvant? Unii politicieni s-au grabit sa imprime definitiei un aspect tendentios: nationalismul ar fi iubirea exagerata a propriului neam. Ca si cum ai putea sa-ti iubesti altfel decat exagerat propriul popor ?! Ei ar vrea sa-ti iubesti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual sa renunti la exces si sa iubesti mai mult alte neamuri, straine.

Ideea e atat de aberanta, incat nu mai trebuie s-o comentam. Oare nu pentru neamul rom^n, german sau italian au murit milioane de rom^ni, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e cladita intreaga istorie a lumii? Nu poti sa-ti iubesti neamul decat in exces! Cine este sincer cu sine trebuie sa recunoasca deschis acest lucru!

Politicienii demagogi au priceput ca nu pot controla aceasta zona, ca iubirea de neam nu poate fi masurata, reglata ori cumparata. Numai intr-un regim in care valorile sunt rasturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neaparat vinovat. Mai ales datorita faptului ca nationalismul intra in conflict deschis cu tezele comuniste, excesiv socialist-democrat-liberale, care si-au dovedit falimentul si au blocat dezvoltarea fireasca a tarii noastre.

A fi nationalist inseamna, insa, nu numai a-ti iubi neamul, ci si a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e nationalist. Echilibrul care se creeaza intre aceste forte, sincere si puternice, e unul natural. Nu-i putem condamna pe unguri ca tin mai mult la neamul lor decat la al nostru. Nu intelegem insa pretentia absurda a unor minoritari de a ne cere sa toleram noi nationalismul lor pe teritoriul Tarii Noastre, in detrimentul nostru. Daca vor intelege sa fie nationalisti la ei acasa, noi nu putem decat sa-i respectam! Nu este o crima ca ne iubim tara, chiar daca, in acest sentiment, picuram si putin exces…

Nu este o rusine ca simtim in noi pulsul neamului nostru.

Fondatorul nationalismului romanesc, Nicolae Balcescu (1819-1852), ne-a lasat o lege: ”Natiunea este mai importanta ca Libertatea. Pierduta, Libertatea se recapata; dar Natiunea odata distrusa, este definitiv disparuta”.

N-am urmarit, de exemplu, problema influentei pe care ideologia ori poezia nationalista a lui Eminescu a exercitat-o asupra generatiilor urmatoare. Unii l-au socotit pe Eminescu prea putin nationalist, altii - prea mult obsedat de ideea nationala. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzatia de cosmopolit si vandut strainilor. La una din adunarile Societatii Rom^nia Juna, in articolul sau din „Columna lui Traian” (23 august 1871), B. P. Hasdeu il socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e ca, dupa moartea poetului nostru national, desi era usor sa i se cunoasca activitatea ziaristica intru apararea cauzei nationale a rom^nilor din Ardeal, din Bucovina sau din indepartata Macedonie, desi „Scrisoarea I I I” ori „Doina” era la indemana oricui, lui Eminescu inca i se mai aduce acuzatia de-a fi fost prea putin nationalist.

Recitindu-i versurile, va las pe dumneavoastra sa le apreciati prezenta lor valoare:

Scrisoarea III" (fragment) .

."Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!

Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii,

In camesi cu maneci lunge si pe capete scufie,

Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,

Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri

Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri...

Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire

Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi

Sa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi!

Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura,

Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura,

Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,

Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,

Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,

Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!

Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?

Prea v-ati aratat arama sfasiind aceasta tara,

Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,

Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,

Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!

Da, castigul fara munca, iata singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."

Eminescu imbratiseaza cu dragoste trecutul stramosesc si evoca figurile marete ale neamului. El rascoleste constiinta nationala, oferind generatiilor viitoare un nou simt al demnitatii si mai multa mandrie umana promovand nationalismul.

In daci, Eminescu vede un popor plin de noblete, de iubire de patrie si de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei; era un popor nobil acela, a carui cadere te umple de lacrimi, iar nu de dispret, si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n'a fost si nu va fi rusine niciodata".

In anul 1889, Eminescu ne spune: „In Rom^nia totul trebuie dacizat”!

Personal cred azi ca a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem sa fim daci, ci ne nastem daci.

Pentru cine este familiar cu ideologia si psihologia manipularii maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus si scris in repetate randuri : „Pentru lichidarea unui popor (sa spunem a celui dac), se incepe prin a-i altera, a-i sterge memoria: ii distrugi cultura, cartile, religia, istoria si apoi vine altcineva care ii va scrie alte carti, ii va da alta religie, alta cultura, ii va inventa o alta istorie (de origine latina ori slava -vezi 1944- , dupa momentul politic). Intre timp, poporul incepe sa uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita si mai repede: limba nu va mai fi decat un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tarziu, va muri de moarte naturala. Noile forme istorice vor aduce elemente si simboluri noi de adoratie, care le vor indeparta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor ramane undeva, la un etaj inferior al cunoasterii, numai cateva cuvinte, expresii, traditii, impresii, fragmente, nume de localitati, munti si ape, fara un inteles aparent. Formele vechi care, candva, au ocupat valenta transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenta si functiile «noului popor». Oare chiar asa s-a intamplat cu noi in ultimii 150 ani ?”.

Cand, nu de mult, nemtii se considerau un popor pur, arian, refuzand sa-si accepte originea asa cum era ea, noi toti i-am condamnat; si am avut dreptate. Cand un grup de „neinspirati” ne-au schimbat istoria, fluturandu-ne in fata una mai „nobila” decat cea adevarata, dacica, una romana, multi dintre noi s-au grabit s-o acceptam „cu mandrie” dar cu iresponsabilitate fata de poporul, natiunea noastra.

Lupta noastra prezenta cu acesti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciuna repetata a devenit un adevar aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifesta in momentul cand isi accepta istoria asa cum este ea, buna ori rea”.

Astazi, dupa iesirea de sub dictatura bicefala ceauseasca, tara noastra, poporul nostru, natiunea noastra sufera procesul redobandirii constiintei nationale, atat in interior cat si in exterior, in cadrul integrarii europene.

In lupta noastra pentru adevarata istorie a poporului nostru, trebuie sa desfiintam zeflemeaua lichelei istorice cat si scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune in viata culturala, si sa promovam adevarul asa cum este el, bun sau rau. Stim cu totii ca este foarte greu sa schimbi o parere falsa, fiindca e inradacinata de secole prin manualele scolare, prin tomuri de istorie, carti, articole, studii de asa-zisa „romanistica”, interventii la radio si la televiziune.

Bucuria de a descoperi o magistrala istorie daco-geta a stramosilor nostri precum si dorinta fireasca de a face cunoscuta aceasta istorie m-au determinat sa infiintez, in anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reinvierea Daciei”), cu sediul in New York. Societatea isi propune sa aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciaza eforturile noastre de a repune adevarul dacic pe masa diversificata - si uneori eronata - a istoriei omenirii.

In concluzie, a-ti iubi natiunea careia ii apartii este ceva natural: este o onoare si o datorie.

Sursa: dacia.org

Mihai Viteazul, dacul cel rau, a triumfat, din nou, la Alba Iulia

Omagierea personalităţii lui Mihai Viteazul, readusă în actualitatea istorică a României mileniului III, a făcut săli arhipline la Congresul Internaţional de Dacologie, organizat de Dacia Revival International Society, în perioada 28- 29 mai, la Alba Iulia. Fără îndoială, ediţia din acest an, cea de-a XI-a, a incitat spiritele istoricilor şi cercetătorilor din ţară şi străinătate. A fost, după părerea multora dintre participanţi, poate cea mai complexă şi variată abordare a celui care a fost supranumit în epocă "Eroul Răsăritului". Cu titlul generic "Malus Dacus", Dacul cel Rău, cum îl numeau pe domnitor duşmanii săi, tema celei de-a XI-a ediţii a Congresului de Dacologie va rămâne printre cele mai dragi şi de suflet pentru participanţii la aceste manifestări ştiinţifice care au sporit în calitate şi prestanţă. Meritul este al celui care a fost şi va rămâne sufletul reunirii tuturor românilor în jurul ideii privind recunoaşterea adevăratei origini a poporului român, a continuităţii elementului geto-dac pe acest pământ şi a recuperării istoriei adevărate a românilor - Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Dacia Revival International.
La Congresul de la Alba Iulia, unde Mihai Viteazul a reintrat triumfător, fie şi prin intermediul comunicărilor ce i-au fost închinate, a fost remarcată organizarea de excepţie, la care şi-au dat concursul şi oficialităţile municipiului Alba Iulia şi ale judeţului. Au conferenţiat istorici, cercetători, lingvişti, arheologi, care nu şi-au permis să rateze întâlnirea cu Mihai, eroul Răsăritului. Pentru că "în istoria românilor, două nume strălucesc, fără posibilitatea de a fi vreodată egalate: Mihai Viteazul şi Alba Iulia", sublinia un participant la Congres, prof. Marian Cătălin Andrei, din Buzău. "Şi fiindcă amândouă simbolizează realizarea ţelului cel mai scump al poporului român, urmărit cu perseverenţă şi necontenit de-a lungul secolelor: cel al unităţii de neam şi, mai apoi, naţionale şi al constituirii statului naţional unitar - în conştiinţa noastră ele au ajuns la un fel de simbioză, pomenirea unuia fiind suficientă pentru a ni-l reaminti şi a ni-l reprezenta şi pe celălalt".
S-a vorbit, la Alba Iulia, despre "opera politică" de la 1599 -1600 care s-a spulberat în condiţiile vitrege ale dispariţiei autorului ei, dar care a rămas ca un far călăuzitor al generaţiilor care au urmat în lupta pentru refacerea ei. " Niciun comentariu nu este însă de prisos când este vorba de Mihai Viteazul, al cărui act politic, re- unirea celor trei ţări dacice - Ardealul, Valahia şi Moldo Vlahia - a deschis în istoria poporului român o nouă epocă (potrivit celor susţinute de către dr. Elena Armenescu "Mihai Viteazul - simbolul de veacuri al ideii de Unire a Provinciilor locuite de cei de-un neam"). Redăm, în continuare, câteva fragmente din comunicatele prezentate.
Prof. Ion C. Petrescu: "Mihai Viteazul, singurul român comparat cu 16 personalităţi ale istoriei universale"
În comunicarea sa, "Mihai Viteazul: recorduri, premiere, realizări", Prof. Ion C. Petrescu a spus: "Mihai Viteazul este singurul român comparat cu 16 personalităţi ale istoriei universale: Moise, Ahile, Hector, Hanibal, Epaminonda, Alcibiade, Temistocle, Alexandru Macedon, Caius Iulius Caesar, Belizarie, Walenstein, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, George Washington, Napoleon Bonaparte. Este singurul cruciat care nu a fost învins niciodată de turci şi nici de tătari. Primul domn al tuturor românilor, singurul român care a plănuit o alianţă cu Persia, alungarea turcilor din Europa, refacerea Daciei, refacerea Imperiului Bizantin, cucerirea Poloniei, eliberarea "locurilor sfinte", eliberarea teritoriilor de la Nipru până la Buda, unirea celor două biserici creştine despărţite în 1054. Lui îi sunt consacrate cele mai multe pagini în manualele şcolare, în tratatele de istorie, în documentele vremii. Cel care a trecut Dunărea de mai multe ori decât orice alt domnitor român şi a ajuns victorios până aproape de Constantinopol, a avut cele mai multe bătălii, cele mai multe victorii şi cele mai multe ctitorii pe unitate de timp. Restitutor Daciae este singurul român căruia grecii i-au dedicat două poeme, iar sârbii şi bulgarii mai multe creaţii populare decât românii. Singurul român care a reuşit să spargă încercuirea şi să învingă "monstruoasa coaliţie" formată din creştini şi musulmani, este realizatorul celei mai valoroase medalii româneşti, al celei mai frumoase peceţi (sigiliul Daciei româneşti, Iaşi, 3 iulie 1600). Este primul român a cărui faimă a ajuns încă din timpul vieţii până în centrul Asiei, nordul Africii, Europei şi dincolo de Oceanul Atlantic. Cel supranumit "Regele Daciei", "sabia creştinătăţii", "Steaua Răsăritului", are 234 de recorduri, premiere, realizări, şi a fost singurul român care a reuşit să schimbe planurile unui împărat german. Este singurul român care a purtat tratative directe de trei ori cu un împărat german; în timpul "glorioasei pribegii" s-au realizat cele mai multe tablouri cu chipul unui domnitor român şi cele mai multe tipărituri în limba germană. A refuzat cea mai mare sumă de bani oferită unui român pentru a trece la catolicism şi e singurul om din lume care i-a cerut unui împărat catolic să treacă la ortodoxism. "Cel mai mare erou al creştinătăţii" este singurul român a cărui stăpânire nu a fost întrecută niciodată în vest, nord-vest şi nord. De numele lui se leagă cele mai multe documente emise în ţările Europei. Singurul român care a fost numit "Dacul cel rău"; este primul român căruia un suveran spaniol i-a trimis o sabie şi care a reuşit să obţină sprijin militar de la italieni şi germani. E singurul român care a fost supranumit Viteazul încă din timpul vieţii sale şi chiar de către duşmani; este cel care a avut cea mai strălucită intrare în oraşul bimilenar Alba Iulia.

Adrian Bucurescu: Un voievod cum nu se iveşte prea des în istoria unui popor

Adrian Bucurescu: Într-o abordare foarte curajoasă, lingvistul şi publicistul Adrian Bucurescu a precizat în comunicarea sa, "Lumea magică a lui Mihai Viteazul": "Un voievod ca Mihai Viteazul nu se iveşte prea des în istoria unui popor. De aceea, încă din timpul vieţii sale, el pare a se fi aflat sub o stea aparte, cu un destin magic. Ce altceva ar însemna dezvăluirea misiunii celei mai înalte a unui neam, aceea de a reîntregi străvechea şi măreaţa lui ţară? Niciun conducător român de până atunci nu îndrăznise să treacă de la vise la fapte; şi ce fapte!". Şi totuşi, a continuat Bucurescu, "nu e de mirare că străinii
i-au zis lui Mihai Viteazul "Malus Dacus", întrucât nici noi nu îi alintam vreodată pe duşmani. Uimire stârneşte caracterizarea marelui voievod făcută de un istoric din România, ce s-a răspândit nu doar printre străini, ci şi printre "specialiştii" români, preocupaţi după anul 1989, de "demitizarea istoriei". Caracterizarea cu pricina îi aparţine lui A.D. Xenopol, care îl numeşte pe Mihai Viteazul " condotier valah". Iată, după dicţionare actuale, definiţia substantivului condotier: "căpetenie de mercenari, care se angaja în serviciul unui oraş, al unui principe sau al papii, în Italia" sau " om venal, gata a se pune în slujba oricărei cauze". A mai lungi vorba despre blasfemia lui Xenopol şi a altora ca el este pierdere de vreme", conchidea Bucurescu.

Conf. univ. dr. Gheorghe Iscru: "Naţiunea traco- geto- dacă nu a dispărut niciodată din istorie"

Au răsunat, pentru a câta oară, la Congresul de Dacologie, afirmaţii argumentate, potrivit cărora naţiunea traco- geto- dacă nu a dispărut niciodată din istorie. "După o existenţă milenară într-un spaţiu vast etno-naţional şi cu o vitalitate puternic dovedită, este firesc şi logic ca naţiunea traco- geto- dacă să nu fi dispărut din istorie. Iar izvoarele istrice, analizate profesional, nu confirmă exterminarea aestei mari naţiuni a Antichităţii în urma cuceririi unei părţi a Daciei de către Roma imperială".

Prof. Mariana Terra, New York: Malus Dacus e cu noi - recunoştinţă şi omagiu

... Şi apoi, cu peste 400 de ani în urmă, a fost Mihai Viteazul, acel superb dac-oltean care, prin vitejia lui nepereche ce a măturat duşmanii cum scuturi neghina de grâu, a speriat cancelariile Europei câştigându-şi numele de "Malus Dacus", căci rău a fost cu duşmanii şi bun cu cei de-o limbă şi de-o credinţă. Mihai a reunit cele trei ţări-surori într-o unică inimă de pământ şi de speranţă, într-o diademă de limbă şi de imn adus gliei străbune. (...) Noi suntem copii din copiii copiilor lui Burebista, Decebal, Mihai Viteazul. Suntem copiii "Reînvierii Daciei". Suntem o parte din magnificul colier de diamante umane pe care Dacia aşteaptă cu încredere să-l vadă strălucind peste întregul ei pământ multimilenar.

Dr. Grigore Ungureanu: Malus Dacus Maximus

Viaţa noastră de astăzi este îngândurată : "România nu mai ştim prea bine ce mai e şi a cui e. Ea a fost trădată şi vândută de mercenari nemernici, blestemaţi să fie în veci! Suntem sub ocupaţie, dar ocupantul se ascunde după gunoaiele naţionale. Suntem colonizaţi de o populaţie mizerabilă, invadatoare, venită de nicăieri şi urlând agresiv: "am avere, am valoareee..." . E ca şi cum undeva, cineva din umbră a pus în funcţiune o maşină de mocirlă umană care acoperă încet-încet naţiunea lui Eminescu, Sadoveanu, Caragiale, Eliade, Nichita Stănescu... Miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi, mai ales, peste ce credeam că e frumos. (...) Marginea lumii s-a răzbunat dând buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii trădaţi nu mai aveau putere să lupte..." Şi noi ce facem?
Unul dintre sponsorii importanţi ai Congresului de Dacologie a fost Dr. economist George Constantin Păunescu, a cărui prezenţă, la deschiderea lucrărilor, le-a dat speranţe de mai bine multor istorici invitaţi la Alba Iulia.

Veronica Marinescu
Sursa: www.curierulnational.ro

Dr. Napoleon Săvescu: „Spunem după Eminescu: În România, totul trebuie dacizat“

ACTUALITATEA LUI EMINESCU

Studiul Dr.N.Savescu prezentat la New York in 15 Ianuarie 2008 „Cenaclul M.Eminescu”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate.

Poezia patriotică i-a preocupat în deceniul şapte al secolului trecut pe mulţi scriitori români, printre care un loc aparte îl ocupă Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu. Primul a atins culmile perfecţiunii şi a devenit Poetul nostru Naţional.

În peisajul poeziei patriotice a secolului trecut, s-au distins poeme care au devenit populare, cum sunt „Hora Unirii” a lui V. Alecsandri sau „Umbra lui Mircea la Cozia” a lui D. Bolintineanu…..

„Viitor de aur Ţara noastră are

Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”.

În anul 1865, revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, prezintă în paginile ei, alături de personalităţi de talia lui Shakespeare, şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi găsim în paginele ei pe: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu şi Andrei Mureşianu. Apăreau însă în revista „Familia” şi creaţiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.

Mihai Eminescu va publica în paginile „Familiei” poezia, devenită cunoscută la nivel naţional, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”:

„Vis de răzbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând.”



Proaspătul student al “Academiei săseşti de drepturi” din Sibiu, N.Densusianu, debutează şi el în numărul 20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea” în care exclamă: „…Doamne, arde necuraţii şi-i trimite în infern”…

Sau: „ A ta ginte-a fi ilustră, dară steaua ei divină

Este-n ceata primăverii, şi încă nu s-a ivit”.

Iosif Vulcan, înzestrat cu o intuiţie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagină “Misterelor nopţii” de Mihai Eminescu, în numărul 34, şi de asemeni, poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în numărul 36.

În toamna anului 1866, Mihai Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge, Nicolae Eminovici, dar nu-l găseşte acasă. Va fi însă găzduit de N. Densuşianu; în gazda sa primitoare, în vârstă de 20 de ani, Eminescu va găsi un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru, o sursă proaspătă şi continuă de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel în toată activitatea sa de viitor.

Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densusianu ea este mai simplă, mai săracă, aşa cum se poate vedea şi din versurile următoare:

“Ştefan, Domnul mare,

Ştia de răzbunare

La leşi şi la tătari.”

Eminescu va crea însă imagini de frescă unui asemenea subiect. Iată un fragment din strălucitul poem „Scrisoarea III”:


…”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.





În 1877, cei doi tineri poeţi sunt stabiliţi la Bucureşti şi vechea lor amiciţie se reia. Preocupările pentru trecutul istoric al patriei continuă şi se materializează în poemul lui Eminescu, “Gemenii”:

Iată un fragment ilustrativ:



„O candelă subţire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide

Se înşirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit

C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”





În 1889 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”. Acest crez care-i face cinste şi care este, în acelaşi timp, o imperaţie, va declanşa largi dezbateri de opinii pro şi

contra în cercurile politice şi culturale ale epocii.

Este perioada în care N.Densusianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică”, lucrare în care, alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din mulţimea de mărturii scrise ale antichităţii greco-latine, asociind probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.

Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.



Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.

Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.

O scurtă incursiune în procesul care a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevărul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?

Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cincizeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!

Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.

Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.

Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!

Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.

Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.

Vasile Alecsandri însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.

Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :

„Din vârful Carpaţilor

Din desimea brazilor

Repezit-am ochii mei

Ca doi vulturi sprintenei

Cu văzutul ce văzui

Şi pe cine întâlnii

Văzui semen de oştean

De-a împăratului Traian

Maica Roma cea bătrână

Mi-a pus arma asta-n mână

Şi mi-a spus cu glasul ei

Fiule, oşteanule!

Tu din toţi ai mei copii

Cel mai tare-n vitejii

Mergi în Dacia grăbeşte

Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…

Sosit-am şi am învins.”

Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.

Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).


Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:

„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
………………………………………….



Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna Leu să mori

Ori Câine-nlănţuit.

…………………………………..

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”



Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de o necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:

„ Deasupra tuturor, în turla neagră

Pe norii de otravă

Stă Decebal.”

Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.

Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recenţii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.



Un deosebit de sensibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Codruţ, evocă – în „Sămânţa geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă”:

“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…

Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.

Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.

În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii”



Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii. Unul dintre poeţii actuali, Adrian Păunescu, şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

………………………………….

Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei dacic

……………………………

Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”



Alături de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastră, Eminescu a avut o vastă activitate de gânditor şi ziarist. Mi-am îndreptat atenţia asupra întregii lui activităţi, întrucât are legătură cu ideea naţională şi l-am studiat pe Eminescu, îndrăgostitul de neam şi de ţară, evocatorul trecutului măreţ, optimistul care trasează căile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizaţie la gurile Dunării, dar şi pe criticul neîndurător care a scos în evidenţă tarele vieţii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se părea primejdios pentru viaţa naţiunii.
Reactualizarea ideologiei lui Eminescu dă naştere la reacţii puternice şi azi.

Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor, la una din adunările Societăţii „Romania Jună”. Chiar şi Hasdeu, în articolul său din „Columna lui Traian” (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea lui, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist.

Societatea „Reînvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez” dintr-o la fel de celebră piesă de teatru shakespeariană.



Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neinspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : “Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.

Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.

Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA.



Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile

măreţe ale neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor rămase mărturie.

Deşi, în tinereţe, Eminescu părea mândru de originea noastră latină, el întotdeauna a vorbit cu deosebită dragoste de eroicul popor dac. În ultimii ani, spre 1889, declară cu toată convingerea: “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu, rămase, din păcate, neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeşte de glorioasa rezistenţă şi eroica moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul dacilor; într-un manuscris se află planul unui poem în patru cânturi intitulat “Decebal”.
În daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Personal, cred azi că a fi dac nu este o calitate, ci un dat.

Nu am ales să fim DACI, ci ne-am născut DACI.

Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.

Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” iresponsabilă. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată tinde să devină „un adevăr” aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold afirmă: „… maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşistă, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră sunt încă în procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta pentru recunoaşterea adevăratei istorii a poporului nostru trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.



Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.



Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei.

Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.



Adendum





Fără voia lui, Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România



Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, Eminescu devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la „Curierul de Iaşi” apoi, în 1877, este redactor la „Timpul”; din 1880, redactor-şef şi redactor pe temă politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură.



Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar.

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii”.

Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată.

,,Societatea Carpaţii” era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Ţară.



Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, de a contribui la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „România liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)





O notă informativă a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.



La 28 iunie 1883, M. Eminescu este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv ,,apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României, nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat ,,Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. O dată cu arestarea şi internarea la ospiciu a lui Eminescu, au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societăţii Carpaţii”, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia, de fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.

Ce urmează este un coşmar bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile a lui Eminescu, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul, dar nu cedează până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde poetul colaborează anonim la câteva ziare şi reviste, iar la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu este o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1

“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrâncenate… … guri vulgare …. trăsături rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovănoasă …” (Din volumul “Politice”publicat la Humanitas în 1996).

Şi la ce surprize să ne mai asteptăm din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”(?) După el, “Eminescu este cadavrul nostru din debara.”!! (Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevărul despre Eminescu) Astfel de cuvinte sunt o blasfemie pe care istoria o va repudia.

Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele: Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această ţară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevăraţii intelectuali români”, Eminescu pare a fi irecuperabil.

Pentru ei, Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, „Inactualitatea lui Eminescu” în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)



Şi totuşi, pentru noi, cei ce ne mândrim cu originea noastră dacă şi cu moştenirea de excepţie a lui Eminescu, îndemnul marelui poet-gânditor rămâne, peste timp, ca un memento ce se cuvine urmat, un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.

Dr. NAPOLEON SĂVESCU

Sursa: neamul-romanesc.com

Ei, VLAHII, au fost daci Și dacii suntem noi

de dr. Napoleon Sãvescu

(n.a. Imi cer scuze pentru asezarea in pagina, dupa doua ore de asezat, asa vrea el sa stea)

Dacia : ultima ţară din Europa cucerită de romani și prima pe care au părăsit-o

Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii noștri, respectiv să analizăm acest
fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni.
Deci, să începem cu felul în care fost populat spaţiul Carpato- Danubian-Pontic. Populaţia matcă
a acestui spaţiu, carpatodunărenii, o dată cu sosirea triburilor helenice : aheii, dorienii, eolienii și ionienii este numită de aceștia Pelasgi, oameni ai locului, băștinași. Triburile helenice sosesc
în Europa între anii 1800-1400 î.Hr. Ele vor popula, la început, partea sudică a Peninsulei Balcanice, împingând spre nord pe băștinașii carpato-dunărenipontici. Treptat, aria de invazie a triburilor helenice se îndreaptă spre Asia Mică, reușind s-o cucerească de la noi (vezi războiul Troian).
Insulele Mării Tracice vor fi și ele treptat invadate de eleni, astfel că în anul 500 î.Hr. Temistocle se mândrește că a reușit să cucerească și ultimul bastion insular al pelasgilor, Lemnos. De aici și până la schimbarea numelui Mării Tracice în Marea Egee nu a mai fost necesar nici un mare pas. S-a făcut și gata. Apariţia perșilor în spaţiul Carpato-Dunărean–Pontic, a unor armate uriașe, de 1.200.000-700.000 de ostași, care trec peste greci, dar sunt oprite, la nord de Dunăre, de ceea ce a mai rămas din marele imperiu Pelasg, de geto-daci, nu va schimba prea mult răspândirea populaţiei locale. În sfârșit, începe să se contureze apariţia unei noi puteri în Europa preistorică, romanii.
Aceștia se vor extinde treptat, reușind să cucerească mare parte din Europa și nu numai. Spaţiul
sud-european este dominat de popoare de limbă “latină” rezultate nu din romanizare, ci din originea lor comună pelasgă. Astfel, concluzia eminentului istoric Alexandru Badea ne vine în ajutor: ”Între română și latină asemănarea este un fenomen de convergenţă și nu de filiaţie”(Începuturi românești, p.174, Ed. Enciclopedică, Buc., 2000).
Ultima ţară în Europa cucerită de romani și prima pe care ei au fost forţaţi să o părăsească a fost
Dacia; teritoriu cucerit de ei : 14% pentru o perioadă istorică nesemnificativă, 165 de ani. Tot
teritoriul Daciei, ocupat și neocupat de romani a învăţat însă limba latină, uitând complet limba
dacă! Cel puţin, așa ne învaţă onorabilii noștri istorici.

Record mondial la învăţarea latinei

Insula Malta a fost cucerită în totalitate, pentru 1.088 de ani (218 î.Hr.-870 î.Hr), dar populaţia
locală nu a fost “romanizată”!
Elada, Grecia, cucerită pentru o perioadă de 641 de ani( 146 î.Hr.-395 î.Hr.) nu a fost romanizată nici ea! Să fie grecii mai grei de cap decât noi ?
Egiptul a fost sub romani 425 de ani ( 30 î.Hr.-395 d.Hr.), dar nu s-a remarcat printr-o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, așa cum am dovedit-o noi dacii.
Evreii, în cei 325 de ani ( 70 d.Hr.-395 d.Hr.) cât i-au avut “musafiri” pe romani, nu au reușit să le înveţe nici măcar limba.
Britanicii, în mai mult de 400 de ani s-au dovedit la fel de incapabili în a învăţa o limbă străină.
Trebuie să recunoaștem că, din punctul acesta de vedere, noi
am fost cei mai inteligenţi, cel puţin în antichitate; în 165 de ani , fără ca romanii să ocupe 86% din teritoriul Daciei, toţi dacii au învăţat latina la perfecţie, renunţând “cu demnitate” să-și
mai folosească limba lor… barbară.
Așa am putut noi să devenim, demni urmași ai Romei. Acest “adevăr” îl învăţăm în școli, licee,
universităţi.

Unde sunt românii?

Culmea este că romanii, la ei acasă, în Peninsula Italică, nu au reușit performanţele noastre, ei
nereușind să creeze o limbă unitară, acolo existând și azi peste 1.500 de dialecte.
Sosirea popoarelor slave, în secolul VI d.Hr., la sud de Dunăre, ne vor separa, dispersându-ne în marea lor masă. Ne vor numi Vlahi, Olahi etc. Rumânii, locuitori ai vechii provincii Dacia romana, care cuprindea Oltenia de azi și o parte a Transilvaniei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi din teritoriile române neocupate de romani.
Nu este nimic neobișnuit să vedem supravieţuind populaţii care-și păstrează caracterele
imprimate de niște cuceritori , dar în cazul nostru, este “special” faptul că acestea s-au răspândit
și în zonele necălcate de soldaţii romani (mă refer la limbă). Dacă vom considera că limba vorbită de locuitorii provinciei Dacia nu este de provenienţă romană, atunci are sens ca această limbă să fie aceeași în toată Dacia ocupată de romani ( 14 %) cât și neocupată (86%).
Pe de altă parte, aceeași limbă se vorbește și la sudul Dunării, cam în toată peninsula Balcanică,
de către strămoșii noștri uitaţi și neglijaţi, abandonaţi și nedoriţi de fraţii lor nord-dunăreni.
Noi știm că România de astăzi are graniţele înconjurate de români, dar asta nu înseamnă nimic pentru cei ce ar trebui să se întrebe:... de ce? În 1977, în plină epocă comunistă, recensământul arăta numărul de români trăind în România: 19.003.511, în Moldova așa zisă sovietică: 2.525.687 iar în Yugoslavia, Bulgaria și Ungaria
: 1.200.000.

Fraţi rupţi de patria mamă

Astăzi, datorită manipulaţiei continue a adevărului de către politicienii ţărilor respective, numărul românilor scade fulgerător în ţările sud-dunărene. Să fi dispărut ei peste noapte? Au
migrat , așa cu toţii, în… America? Și totuși, chiar dacă au dispărut din statisticile oficiale,
limba lor continuă să se vorbească în sudul Dunării. Întrebarea noastră este: cine sunt acești “noi” vorbitori, suddunăreni, de dialect rumân? În Grecia, în special în Munţii Pindului, în Tesalia și Epir, ei sunt frecvent numiţi Macedo-Rumâni, dar care își spun Ar(u)mâni, Rumâni sau Râmân , iar Grecii îi numesc Kuţo-Vlahi, Vlahi șchiopi, sau simplu Vlahos/ Vloha; acest ultim nume fiind folosit ca un adjectiv dispreţuitor, pentru o persoană de proastă calitate. Grecii nici nu vor să audă de existenţa lor ca minoritate. Școlile de predare în limba română au fost interzise, bisericile ortodoxe de limbă română desfiinţate, vlahii sunt umiliţi și învăţaţi să le fie rușine de originea vlahă pe care o au. Grecii îi pun imediat în închisori pe cei care îndrăznesc să se considere altceva decât greci. Nici gând de dreptul minorităţilor din cadrul Uniunii Europene. Strasbourgul nu are nici un cuvânt de spus.
Totul merge pe același șablon: “noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Albanezii ne numesc
Remer sau Ciobani. În Bulgaria suntem cunoscuţi sub numele de Beli-Vlachs, Vlahi Albi. Sârbii ne
știu sub numele de Vlahi, pe cei ce trăim de-alungul râului Timoc, sau de Cinci, râzând de dificultatea noastră de a pronunţa “ci”.
Dintre grupurile menţionate până acum, se pare că doar Arumânii au și o limbă scrisă, dacă nu luăm în consideraţie inelul cu inscripţii găsit în anul 1912 la Ezerova-Bulgaria de azi-vechi de
2.500-3.000 de ani sau tăbliţele cu inscripţii de la: Strachina Gradesniţa - Bulgaria și de la
Kosovska Nitrovita - Iugoslavia, vechi de peste 5.000 de ani.
Un alt grup, pe cale de dispariţie, de Vlaho-Rumâni, din peninsula Balcanică, este cel Megleno-Rumanian. Acest nume derivă de la Moglena, regiune a Macedoniei, unde acest grup de vlahi trăiesc pe braţul drept al râului Vardar. Ei se prezintă drept Vlași. Nu știm exact numărul lor,
deoarece statisticile nici nu-i menţionează. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană și după primul război mondial mulţi au trebuit să “se mute” în Asia Mică, politica spunându-și din nou cuvântul.
Un alt grup de Vlaho-Rumâni sunt și Istro-rumânii. Ei trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi. Statisticile din 1846 estimau numărul lor la circa 6.000 de locuitori. În 1971 sunt înregistraţi doar 1.200. Ei se numesc Vlaș. Înainte se numeau Rumeri sau Rumări.
La nord de Zejania ei poartă numele de “Cici” iar croaţii și italienii îi numesc pe Istro-rumâni:
”Ciribiri”. Azi aproape toţi vorbesc limba croată, propria lor limbă neavând legalitate nici măcar în zona pe care o locuiesc.
Politic, “asimilaţia” lor este aproape completă. Au mai existat un grup valah pe coasta Dalmaţiei,
Dalmato-rumânii, dar ei au dispărut în masa populaţiei slave cuceritoare. În anul 1066 Vlahii din Tesalia-Grecia de azi se răscoală, căutându-și independenţa naţională, avându-l în frunte pe Niculușă, centrul mișcării fiind localitatea Larissa.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Hitler dorind să-i cucerească pe greci, își aduce aminte de Arumâni și le promite independenţa naţională dacă-l ajută în luptă. Când ești disperat, când nimeni nu te aude, te agăţi de orice.
Problema Rumânilor-Vlahi poate fi asemuită cu aceea a Româno-Moldovenilor. Este un paralelism care ar trebui să ne facă să simţim ce simt acești fraţi rupţi de patria mamă. Nu am să înţeleg niciodată de ce romanii nu au avut curajul să schimbe numele sfânt al Daciei dar au făcut-o alţii! În mentalităţile vechi, staliniste, s-a căutat să se arate clar deosebirile dintre noi, românii “adevăraţi” și ceilalţi, ajungându-se până acolo încât să se menţioneze chiar deosebiri de limbă între moldoveni
și români…
Pe când, domnilor, vom avea și un dicţionar românomoldovean?

Un popor care nu există, face istorie

Unii oameni, în necunoștinţă de cauză, dar și mulţi în cunoștinţă de cauză, consideră că vlahii sunt
orice, numai români nu. Ei uită că a existat o ţară a Vlahilor care se numea Vlahia. Locuitorii acesteia, în anul 1330, 10-13 noiembrie, avându-l domnitor pe Basarab cel Mare, fiul lui Tugomir (banul Severinului) îi învingea, rău de tot, pe ungurii care îl aveau în fruntea lor pe Carol Robert DeAnjou. Timp de patru zile, de sâmbătă și până marţi, au căzut “bravii” cotropitori unguri; cădeau fără alegere, tineri și bătrâni,principi și înalţi demnitari ai statului ungar, sub braţele înarmate ale luptătorilor Vlahi. A căzut episcopul Andrei, prepozitul episcopiei de Alba, vicecancelarul regelui, prepozitul episcopiei din Poșoga, Mihai, cât și prepozitul episcopiei din Alba Iulia, Nicolae. Li s-au bătut cuie de lemn în cap, de către vlahii învingători, lui Andrei, preotului catolic din Saroș, cât și lui Petru, călugăr din ordinul predicatorilor, ca să le intre bine în cap că pe teritoriul valah catolicismul nu era bine venit. Regele Carol Robert abia a putut scăpa cu viaţă, pierzându-și și sigiliul.
Cum am fi putut să-i batem pe unguri așa de rău dacă, după unii istorici, nu existam ca popor!

Istoria vlahilor - o istorie cu sânge

Ca lucrurile să se încurce și mai mult, câţiva ani mai târziu , în 1369 Vlad I Basarab îl va învinge
chiar și mai rău pe Ludovic al Ungariei, fiul lui Carol Robert, venit și el cu dorinţe de expansiune
și răzbunare. Același domn Valah a mai purtat războaie fericite contra turcilor și bulgarilor; în 1368, el a înaintat victorios pănă la Târnova, iar în anul 1369 cucerește Vidinul, alungând garnizoana ungurească de acolo (vezi Documente Hurmuzaki, p. 154). În acele timpuri, teritoriul administrativ al cetăţii Vidinului cuprindea aproape jumătate din Bulgaria (Dobrogea nefăcând, atunci, parte din Bulgaria). Fratele lui Vlad, Radu, era guvernatorul Severinului.
Dorinţa lui Ludovic de Anjou de a extinde catolicismul de la Marea Sardiniei până la Marea Neagră și să domnească peste Italia, Ungaria, Polonia, Litvania,Moldova, Ţara Vlahilor și întreaga Peninsulă Balcanică nu s-a împlinit. El a primit ajutor de la Papa Clement VI-lea. Dar ”războiul cel sfânt” asupra schismaticilor, necatolicilor, pregătit 13 ani de Ludovic, pentru care făcuse și jurământ la mormântul regelui Ladislau cel sfânt, îl va pierde în faţa vlahilor.
Dionisie Fotino, fost secretar la Vodă Caragea, a scris despre această victorie în Istoria Daciei,
publicată în anii 1818-1819. Cu numai 7 ani înainte, în 1362, sultanul Aumrad I cucerește partea cea mai mare din provincia “Romania”( din sudul Bulgariei), de la Helespont și până în Balcani,
și mută reședinţa imperiului Otoman la Adrianopol.
Degeaba i-au adus regii unguri, Andrei al II-lea în 1211 pe Cavalerii Teutoni în Ţara Bârsei; degeaba Bela al IV-lea i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi în 1247 în Banat. Nimic și nimeni nu a putut și nu va putea să ne alunge din ţara noastră.
Lui Vlad Basarab îi urmează la tronul Valahiei Dan al II-lea, de care se plângea Sigismund rege
al Ungariei. Din puţinele cuvinte ale regelui, cuprinse în această diplomă(“A Szorenyi Bansag”, vol.III, p.10, anul 1390), și anume că “armata lui Dan a fost puternică”, aflăm că domnitorul Dan al II-lea, a pătruns cu armata în Banat, a bătut trupele ungurești de aici și și-a reluat stăpânirea nu numai asupra Severinului, dar și a districtului Mihadiei.
Anii trec, dar… lumea nu se schimbă. La numai câţiva ani, la conducerea ţării Vlahilor sosește Ion Mircea cel Mare (numit de unii cel Bătrân). Acesta, în 1392, îl învinge, la Pazata, pe regele Ungariei, Sigismund iar, 6 ani mai târziu, în 1398 pe sultanul Baiazet, Fulgerul, la Rovine.
Nu am să înţeleg niciodată de ce istoricilor noștri le este parcă rușine să folosească numele de
Valahia, Ţara Vlahilor, domnitorul Vlahilor, folosind însă incorect termenul de Ţara Românească.
Aceasta nu a existat atunci și nu poate fi găsită, menţionată astfel, în nici un document al vremurilor respective. De ce să ne înșelăm pe noi, de ce să-i înșelăm pe alţii? Pe atunci a existat o Românie, la sudul Bulgariei, așa cum am menţionat mai sus și atât.
Dar să ne întoarcem la anul 1392, anul când regele Ungariei, Sigismund, își propune să realizeze
planurile fantastice ale lui Carol Robert și Ludovic cel Mare, anume să cucerească Ţara Vlahilor. După ce a strâns o armată puternică, atât din Ungaria cât și din Germania, Sigismund pătrunde în Ţara Vlahilor. Dar aceștia, folosind aceleași tactici de luptă învăţate de la geto-daci, îi lasă să pătrundă pe teritoriul Valahiei, să cutreiere și să devasteze în lung și în lat tot ce doresc, în timp ce ei se retrag în munţi. Sigismund, ajungând la fortăreaţa de la Turnu ( numită de ei Nicopolul cel Mic), o cuceresc. Întorcându-se acasă, fericiţi că au repurtat astfel de victorii, trecând prin munţii, numiţi de popor Pazata, drumul le-a fost închis de o mulţime de arbori tăiaţi și au fost atacaţi de vlahi, care îl aveau în fruntea lor pe Ion Mircea cel Mare. Soarta lor nu s-a deosebit cu nimic de a armatei lui Carol Robert de Anjou. Acestea sunt cele trei mari expediţii ale regatului Ungariei îndreptate împotriva Ţării Vlahilor. Rezultatul acestora: un mare dezastru… pentru unguri.

Spre aducere aminte

Dar să nu-l uităm pe sultanul Baiazet, supranumit și Fulgerul. Acesta, după ce cucerise Bulgaria,
Macedonia, România și Tesalia ( 1391-1393), după ce îl silise pe împăratul Constantinopolului
să-i plătească tribut, pleacă în 1398 spre ţara codrilor, Ţara Vlahilor, în fruntea unei armate
formidabile, ca să ne supună. El, nu cred că a studiat cu atenţie istoria acestui popor Carpato-
Dunărean-Pontic. Și, ca să vă aduc dumneavoastră aminte de aceasta, vă voi spune în căteva cuvinte aceste pagini de istorie glorioasă a strămoșilor noștri.
Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămoșii noștri, geto-dacii se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau. Iordanes ne vorbește de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana și până la Indus. Forţa lui militară, adevărată mașină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunărean-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într-o luptă cu messageţii. Cincisprezece ani mai târziu, în 514 î.d.Hr., vrând să spele rușinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă, mai de aproape, pe acei geţi “care se credeau nemuritori” și… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu-i surâde. A fost învins la Tapae și fuge, în grabă mare, fără să se mai oprească în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de Regele get Antirus (vezi Iordanes, pag.24, Fundaţia Gândirea, București, 2001).
După moartea lui, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes, vezi pag.25), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum și cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.
Ce spuneţi domnilor cititori?... Asemenea forţă armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, care a trebuit să-i aștepte încă 650 de ani pe romani, ca aceștia să devină și ei un imperiu, să ne cucerească, să ne “însămânţeze”, cum le place istoricilor noștri să spună.
Dar să vedem ce face “Fulgerul” în Ţara Vlahilor, în acel an 1398. După trecerea Dunării, pe
un pod de vase, armata turcă începe să devasteze tot ce îi ieșea în cale. Ion Mircea cel Mare îl
urmărește prin codrii de stejari și, ori de câte ori avea ocazia, îl ataca prin surprindere. Nici gând de luptă în câmp deschis, așa cum visase Baiazet. Sultanul hotărește să se întoarcă “acasă”. Când
ajunge cu armata sa în locurile mlăștinoase numite Rovine (judeţul Ialomiţa de azi), vlahii îl
atacă și îl obligă pe măreţul Baiazet să facă ce au făcut și înaintașii lui unguri, adică să fugă lăsându-și oastea în voia lui Alah și a vlahilor.
Ion Mircea cel Mare continuă să-i urmărească pe turci iar la Dunăre începe o altă luptă, turcii
fugind peste aceasta, noaptea, fără nici un pod de vase. Urmărirea continuă și la sudul Dunării, regatul Ţării Vlahilor întinzându-se până la Adrianopol și nu numai.

Marea Ţară a Vlahilor

În timpul domniei lui Ion Mircea cel Mare, Ţara Vlahilor cuprindea la apus întreg Banatul
Severinului până la Caransebeș (Timiș); la nord ducatul Almașului și al Făgărașului; la sud întreaga Dunăre, teritoriul Dobrogei până la Varna, cetatea și districtul Silistrei, întreaga latură
meridională a Dunării până la hotarele turcești; la răsărit, partea de sud a Moldovei până la Bacău și Bârlad, Basarabia meridională, iar dincolo de Nistru, toate ţinuturile de lângă Marea Neagră împreună cu peninsula Crimeei până la strâmtoarea Mării de Azov.
Despre stăpânirea Goţiei, Crimeei, de către vlahi aflăm din Canale, III, p.346, când, în anul
1474, sultanul turc Mahomed II a trimis o flotă sub comanda vizirului Ahmed, ca să bombardeze și să cucerească portul și cetatea Caffa (Theodosia) de lângă strâmtoarea Mării de Azov. În luptele date atunci, aflăm că în cetate erau 300 de ostași vlahi, că s-au dat cinci bătălii fără a se putea cuceri cetatea.
De la Dimitrie Cantemir, din Chronicul său aflăm că nowezii (genovezii) împreună cu românii
și cu bastarnii (bugegenii/basarabenii) au ridicat cetăţile Mangopul, Cherchel ( Bosforul
vechi), Crâmul ( capitala Crimului), Caffa, Ociacoful (lângă gurile râului Bug).
Pe una din monedele bătute pe vremea lui Ion Mircea cel Mare, pe una din feţe, avem figura
domnitorului stând în picioare, având în mâna dreaptă o lance iar în stânga globul cu crucea; pe
revers avem un scut, cu însemnele Ungariei (patru grinzi transversale) și ale Slavoniei (o stea cu
cinci raze), înclinat. Deasupra, un coif militar pe care stă Corbul Pelasgic, de pe emblema Valahiei.
Vă puteţi întreba ce înţeles putea să aibe acel scut răsturnat cu marca Ungariei și a Slavoniei pe
el. El reprezintă expresia figurată a numelui de domnitor al Unguro- Valahiei.

Vlahii au existat și există

Din timpuri imemoriale (ne spune Nicolaie Densușianu, în Istoria militară a poporului român, p. 197, Ed. Vestala, Buc., 2002), partea de răsărit a Slavoniei, și îndeosebi comitatele Poșega și Sirmiu, purtau numele de Valahia Mică (“Die kleine Walachey”, Engel, Gesch. Von Croatien, Dalmatien und Salvonien, p. 256 ). Mai amintesc că Valahia Mare se mai numea și Valahia Albă în timp ce Moldovei i se mai spunea Valahia Neagră. Această parte a Slavoniei se află într-o continuitate geografică cu Banatul Severinului și, prin acesta, cu Valahia Mare (Ţara Muntenească de mai târziu).
Papa Clement al VI-lea amintește în anul 1345 de Olachi din părţile Sirmiului sau ale Valahiei
Mici.
De la Hașdeu, din Istoria limbii române, p. 26., aflăm despre bizantinul Kekaumenos care în a doua jumătate a secolului XI-lea a scris un tratat de artă militară, Strategicon, în care spune: ”Să știţi de la mine că ei, vlahii, sunt așa numiţii daci și besi. De întâi, ei locuiseră în vecinătatea Dunării și a râului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc acuma sârbii”. Strămutarea (făcută de către împăratul Iustinian cel Mare - 527-565 d.Hr.) mai multor familii de Vlahi norddunăreni
la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, a stârnit numeroase întrebări și controversate discuţii.
Un lucru însă este cert, anume existenţa acestor vlahi și a urmașilor în această regiune.
Această strămutare a vlahilor se pare că nu a fost întâmplătoare, în Sinai existând o mulţime de
călugări traci, slujba oficiindu-se în limba “besică”. Această limbă tracică, besica, a continuat să se
vorbească și în secolul al VII-lea d.Hr., fiind a patra limbă oficială de cult alături de latină, greacă și siriacă. Tot în limba besică se oficia slujba la Mormântul Domnului din Ierusalim și în secolul al VII-lea d.Hr.( vezi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p.372, Ed.I.B.M.B.O.R., Buc., 1982).
De o importanţă deosebită considerăm că este și descoperirea faimoaselor manuscrise de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, 1978, manuscrise datând din secolele IV-X d.Hr., care demonstrează că limba besică era nu numai o limbă de cult, dar și una de creaţie literară. Din secolul al V-lea d.Hr., avem la Constantinopol biserica Vlacherna, unde se pare că a fost înmormântat împăratul Leon I (Thrax), 18 ianuarie 474 d.Hr. Termenul Valcherne (ne spune A.Pele în “Vidul demografic și matematica”, p.86, Ed.Abaddaba, Oradea, 1998) este compus din Vlach + elementul grecesc erne, având înţelesul de “urmași ai vlahilor”.
Între coasta Dalmată, Drava și Morava au existat Morlacii sau Mauro-Vlahii (Vlahii negri). Ei au
fost înghiţiţi de marea masă a migratorilor slavi. Numele lor provenea de la căciulile negre pe
care le purtau pe cap.
Cuvântul BALCAN, este considerat de același A.Pela (p.151) un derivat din tema BLAC (Blah sau Balh) + sufixul – an, Vlah. Trebuie să arătăm clar că România de azi s-a format din unirea câtorva din provinciile Daciei: Transilvania cu Vlahia și Moldova. Trebuie să se spună vecinilor noștri că a existat o ţară care se numea Valahia, locuită de vlahi. În special în timpul Evului Mediu locuitorilor vorbitori de limbi romanice li se spuneau vlahi, blachi, volohi, diferenţiindu-i astfel de vorbitorii de limbi germanice sau slave. Vecinii noștri ne-au spus așa, dar azi parcă au uitat acest lucru, așa că este bine să le reîmprospătăm memoria.
Unii din ei consideră că vlahii sunt orice, numai români nu. Trebuie să recunoaștem că din partea statului român lucrurile par că se schimbă; se vorbește deschis uneori despre acești fraţi uitaţi, părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii și a vecinilor. Auzim cam aceleași discuţii ca despre basarabeni: când de 200 de ani ţi s-a tot spus că ești vlah, că ești altceva decât român; când generaţii întregi nu au avut șansa să aibe o școală în limba maternă, să aibe o slujbă religioasă în limba maternă, să aibe un cuvânt scris, tipărit sau o imagine în limba maternă, înţelegi de ce nu le este ușor să recunoască că faptul de a fi vlah sau român este același lucru.

Sursa: DACIA magazin - martie 2003

Napoleon Savescu: Cum incepe lichidarea unui popor?

martie 13, 2007 — ARP

Schimbarile survenite de-a lungul mileniilor pe planeta Pamant au marcat viata, existenta stramosilor nostrii, a poporului nostru Carpato-Dunarean, dar spiritualitatea, tehnologia, continuitatea noastra multimilenara in acest spatiu, nu are dreptul nimenea sa ne-o conteste, aceasta fiind o crima, un act de inalta tradare sau de iresponsabilitate civica fata de patria si poporul nostru. Cum incepe lichidarea unui popor? Se incepe prin a-i sterge memoria: ii distrugi cartile, cultura, religia, istoria si apoi altcineva ii va scrie alte carti, ii va da alta religie, alta cultura, ii va inventa alta istorie (de origine latina, greaca, slavica, dupa momentul politic). Intre timp poporul incepe sa uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur il vor uita si mai repede; limba nu va mai fi decit un simplu element folkloric, care mai devreme sau mai tirziu va muri de moarte naturala. Noile forme “istorice” vor aduce elemente si simboluri noi de adoratie care le vor indeparta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor ramane undeva, la un etaj inferior al cunoasterii, numai citeva expresii, traditii, impresii, fragmente de nume de localitati, munti si ape, fara un inteles aparent. Formele vechi care ,cindva, au ocupat valenta transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenta si functia “noului popor”. Asa s-a intimplat si la noi! Dacia a fost cotropita de trupele “internationaliste” ale lui Traian in proportie de numai 14% si ,pentru o perioada istorica foarte scurta, de 165 de ani.86% din teritoriul Daciei nu a fost calcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut ca intr-o asa scurta perioada istorica dacii sa fi invatat latina, fara ca pe 86% din teritoriul lor sa-i fi intilnit pe soldatii romani. Dar daca nu de la romani au invatat dacii latina, atunci de la cine – se intreaba aceiasi demni urmasi ai lui Traian? Herodot relateaza ca cel mai numeros neam din lume, dupa indieni, erau tracii. Iar Dio Casius: “sa nu uitam ca Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul ca dacii vorbeau ” latina vulgara”, este “un secret” pe care nu-l stiu decat cei ce refuza sa-l stie. Daca astazi se considera ca 95% din cunostintele acumulate de omenire sunt obtinute in ultimii 50 de ani, sa vedem cum si notiunile noastre despre istoria poporului daco-roman pot evolua. Cand, nu de mult, s-a publicat teoria evolutiei speciei umane in functie de vechimea cromozomiala, s-a ajuns la concluzia ca “prima femeie” a aparut in sud-estul Africii. Urmatorul pas urias a fost in nordul Egiptului, iar de aici spre Peninsula Balcanica si spatiul Carpato-Danubian. Cand profesoara de arheologie Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a inceput sa vorbeasca despre spatiul Carpato-Dunarean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a inceput sa existe, am fost placut surprins si m-am asteptat ca si istoricii nostri sa reactioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai… tacere. Cartile Marijei Gimbutas nu sint traduse in Romania. Cind profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig, in cartea “The Indo-european heritage”, aparuta la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europa, a mileniului 5 i.d.H., care isi avea locul in centrul Romaniei de azi, sa nu fim mandri? Cind studiile de arheologie moderna a Universitatilor americane ne indreptatesc sa ne situam pe primul plan in Europa ca vechime, nu-mi este usor sa le raspund unor persoane care nu citesc nici ce spun, inteligent, altii despre noi si nici macar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea materna a unor mumii vechi de sute si mii de ani. Cand am scris “Epopeea Poporului Carpato-Dunarean”, m-am bazat pe astfel de cercetari, dar si pe cartea unei somitati in domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, caruia i se publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization- The Aryans”. El exploreaza intr-un mod fascinant originea si difuzarea limbilor in Europa preistorica. Iar intre paginile 176-177 publica si o harta aratand leaganul aryenilor in timpul primei lor aparitii si minune mare, spatiul Carpato-Dunarean este cel vizat. Cind roata, plugul, jugul, caruta cu doua, trei si patru roti apar pentru prima data in lume pe teritoriul nostru, dacic, cind primul mesaj scris din istoria omenirii se gaseste tot pe teritoriul nostru, cind primii fermieri din Europa sunt descrisi pe acelasi spatiu, intr-o perioada cind Anglia abia se separa de continent si din peninsula devenea insula – 6,500 d.i.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ti vine a crede ca tocmai cei pentru care aduni aceste informatii formidabile despre poporul si spatiul pe care il ocupa tara noastra, te deceptioneza. La Primul Congres International de Dacologie,din anul 2000, de la Bucuresti, dl.profesor doctor in istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronica daco-romaneasca insumand 448 pagini, scrisa in limba romana arhaica, “latina vulgara”cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagina se afla scrise circa 9-14 randuri. In text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezinta diferite scene laice si religioase. Directia scrierii este de la dreapta la stanga si textul se citeste de jos in sus. Descoperim ca in bisericele vechi, daco-romanesti, cultul ortodox se exercita in limba “latina vulgara”, chiar pina in secolele XII-XIII, cand s-a trecut la oficierea cultului in limbile greaca si slavona. Codexul cuprinde mai multe texte, ca Juramantul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite in fata ostasilor vlahi inaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o Cronica privind viata voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, condusi de Vlad asupra pecenegilor, insotit de note musicale etc. Atunci te miri si te intrebi : ” de ce institute de specialitate ale Academiei Romane au ramas pasive la descoperirea si descifrarea acestui document istoric, scris in limba daco-romana, latina dunareana” intr-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult inaintea celui latin al romanilor? Dar, dupa orientarea ideologica ce o au cei sus amintiti, ar fi preferat ca acest diamant sa nu se fi descoperit. Academia Romana ar fi trebuit sa organizeze o mare sesiune stiintifica cu caracter nu atit national, cat international. Dar si ei, la fel ca si “romanii adevarati”, vajnicii urmasi ai lui Traian de la Deva si Judetul Hunedoara, arata ce inseamna sa-ti dispretuiesti stramosii, trecutul, neamul, patria si poporul. Faptul ca NOI suntem stramosi tuturor popoarelor latine si nicidecum o ruda marginala, abia acceptata, ar trebui sa ne faca sa ne mandrim si nu sa cautam contra-argumente. Noi vom continua sa facem dezinteresat aceea ce institutiile abilitate ale statului romin, care traiesc din bani publici, nu fac.

Dr. NAPOLEON SAVESCU, New York, SUA

sursa: neamul-romanesc.com