Ei, VLAHII, au fost daci Și dacii suntem noi

de dr. Napoleon Sãvescu

(n.a. Imi cer scuze pentru asezarea in pagina, dupa doua ore de asezat, asa vrea el sa stea)

Dacia : ultima ţară din Europa cucerită de romani și prima pe care au părăsit-o

Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii noștri, respectiv să analizăm acest
fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni.
Deci, să începem cu felul în care fost populat spaţiul Carpato- Danubian-Pontic. Populaţia matcă
a acestui spaţiu, carpatodunărenii, o dată cu sosirea triburilor helenice : aheii, dorienii, eolienii și ionienii este numită de aceștia Pelasgi, oameni ai locului, băștinași. Triburile helenice sosesc
în Europa între anii 1800-1400 î.Hr. Ele vor popula, la început, partea sudică a Peninsulei Balcanice, împingând spre nord pe băștinașii carpato-dunărenipontici. Treptat, aria de invazie a triburilor helenice se îndreaptă spre Asia Mică, reușind s-o cucerească de la noi (vezi războiul Troian).
Insulele Mării Tracice vor fi și ele treptat invadate de eleni, astfel că în anul 500 î.Hr. Temistocle se mândrește că a reușit să cucerească și ultimul bastion insular al pelasgilor, Lemnos. De aici și până la schimbarea numelui Mării Tracice în Marea Egee nu a mai fost necesar nici un mare pas. S-a făcut și gata. Apariţia perșilor în spaţiul Carpato-Dunărean–Pontic, a unor armate uriașe, de 1.200.000-700.000 de ostași, care trec peste greci, dar sunt oprite, la nord de Dunăre, de ceea ce a mai rămas din marele imperiu Pelasg, de geto-daci, nu va schimba prea mult răspândirea populaţiei locale. În sfârșit, începe să se contureze apariţia unei noi puteri în Europa preistorică, romanii.
Aceștia se vor extinde treptat, reușind să cucerească mare parte din Europa și nu numai. Spaţiul
sud-european este dominat de popoare de limbă “latină” rezultate nu din romanizare, ci din originea lor comună pelasgă. Astfel, concluzia eminentului istoric Alexandru Badea ne vine în ajutor: ”Între română și latină asemănarea este un fenomen de convergenţă și nu de filiaţie”(Începuturi românești, p.174, Ed. Enciclopedică, Buc., 2000).
Ultima ţară în Europa cucerită de romani și prima pe care ei au fost forţaţi să o părăsească a fost
Dacia; teritoriu cucerit de ei : 14% pentru o perioadă istorică nesemnificativă, 165 de ani. Tot
teritoriul Daciei, ocupat și neocupat de romani a învăţat însă limba latină, uitând complet limba
dacă! Cel puţin, așa ne învaţă onorabilii noștri istorici.

Record mondial la învăţarea latinei

Insula Malta a fost cucerită în totalitate, pentru 1.088 de ani (218 î.Hr.-870 î.Hr), dar populaţia
locală nu a fost “romanizată”!
Elada, Grecia, cucerită pentru o perioadă de 641 de ani( 146 î.Hr.-395 î.Hr.) nu a fost romanizată nici ea! Să fie grecii mai grei de cap decât noi ?
Egiptul a fost sub romani 425 de ani ( 30 î.Hr.-395 d.Hr.), dar nu s-a remarcat printr-o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, așa cum am dovedit-o noi dacii.
Evreii, în cei 325 de ani ( 70 d.Hr.-395 d.Hr.) cât i-au avut “musafiri” pe romani, nu au reușit să le înveţe nici măcar limba.
Britanicii, în mai mult de 400 de ani s-au dovedit la fel de incapabili în a învăţa o limbă străină.
Trebuie să recunoaștem că, din punctul acesta de vedere, noi
am fost cei mai inteligenţi, cel puţin în antichitate; în 165 de ani , fără ca romanii să ocupe 86% din teritoriul Daciei, toţi dacii au învăţat latina la perfecţie, renunţând “cu demnitate” să-și
mai folosească limba lor… barbară.
Așa am putut noi să devenim, demni urmași ai Romei. Acest “adevăr” îl învăţăm în școli, licee,
universităţi.

Unde sunt românii?

Culmea este că romanii, la ei acasă, în Peninsula Italică, nu au reușit performanţele noastre, ei
nereușind să creeze o limbă unitară, acolo existând și azi peste 1.500 de dialecte.
Sosirea popoarelor slave, în secolul VI d.Hr., la sud de Dunăre, ne vor separa, dispersându-ne în marea lor masă. Ne vor numi Vlahi, Olahi etc. Rumânii, locuitori ai vechii provincii Dacia romana, care cuprindea Oltenia de azi și o parte a Transilvaniei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi din teritoriile române neocupate de romani.
Nu este nimic neobișnuit să vedem supravieţuind populaţii care-și păstrează caracterele
imprimate de niște cuceritori , dar în cazul nostru, este “special” faptul că acestea s-au răspândit
și în zonele necălcate de soldaţii romani (mă refer la limbă). Dacă vom considera că limba vorbită de locuitorii provinciei Dacia nu este de provenienţă romană, atunci are sens ca această limbă să fie aceeași în toată Dacia ocupată de romani ( 14 %) cât și neocupată (86%).
Pe de altă parte, aceeași limbă se vorbește și la sudul Dunării, cam în toată peninsula Balcanică,
de către strămoșii noștri uitaţi și neglijaţi, abandonaţi și nedoriţi de fraţii lor nord-dunăreni.
Noi știm că România de astăzi are graniţele înconjurate de români, dar asta nu înseamnă nimic pentru cei ce ar trebui să se întrebe:... de ce? În 1977, în plină epocă comunistă, recensământul arăta numărul de români trăind în România: 19.003.511, în Moldova așa zisă sovietică: 2.525.687 iar în Yugoslavia, Bulgaria și Ungaria
: 1.200.000.

Fraţi rupţi de patria mamă

Astăzi, datorită manipulaţiei continue a adevărului de către politicienii ţărilor respective, numărul românilor scade fulgerător în ţările sud-dunărene. Să fi dispărut ei peste noapte? Au
migrat , așa cu toţii, în… America? Și totuși, chiar dacă au dispărut din statisticile oficiale,
limba lor continuă să se vorbească în sudul Dunării. Întrebarea noastră este: cine sunt acești “noi” vorbitori, suddunăreni, de dialect rumân? În Grecia, în special în Munţii Pindului, în Tesalia și Epir, ei sunt frecvent numiţi Macedo-Rumâni, dar care își spun Ar(u)mâni, Rumâni sau Râmân , iar Grecii îi numesc Kuţo-Vlahi, Vlahi șchiopi, sau simplu Vlahos/ Vloha; acest ultim nume fiind folosit ca un adjectiv dispreţuitor, pentru o persoană de proastă calitate. Grecii nici nu vor să audă de existenţa lor ca minoritate. Școlile de predare în limba română au fost interzise, bisericile ortodoxe de limbă română desfiinţate, vlahii sunt umiliţi și învăţaţi să le fie rușine de originea vlahă pe care o au. Grecii îi pun imediat în închisori pe cei care îndrăznesc să se considere altceva decât greci. Nici gând de dreptul minorităţilor din cadrul Uniunii Europene. Strasbourgul nu are nici un cuvânt de spus.
Totul merge pe același șablon: “noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Albanezii ne numesc
Remer sau Ciobani. În Bulgaria suntem cunoscuţi sub numele de Beli-Vlachs, Vlahi Albi. Sârbii ne
știu sub numele de Vlahi, pe cei ce trăim de-alungul râului Timoc, sau de Cinci, râzând de dificultatea noastră de a pronunţa “ci”.
Dintre grupurile menţionate până acum, se pare că doar Arumânii au și o limbă scrisă, dacă nu luăm în consideraţie inelul cu inscripţii găsit în anul 1912 la Ezerova-Bulgaria de azi-vechi de
2.500-3.000 de ani sau tăbliţele cu inscripţii de la: Strachina Gradesniţa - Bulgaria și de la
Kosovska Nitrovita - Iugoslavia, vechi de peste 5.000 de ani.
Un alt grup, pe cale de dispariţie, de Vlaho-Rumâni, din peninsula Balcanică, este cel Megleno-Rumanian. Acest nume derivă de la Moglena, regiune a Macedoniei, unde acest grup de vlahi trăiesc pe braţul drept al râului Vardar. Ei se prezintă drept Vlași. Nu știm exact numărul lor,
deoarece statisticile nici nu-i menţionează. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană și după primul război mondial mulţi au trebuit să “se mute” în Asia Mică, politica spunându-și din nou cuvântul.
Un alt grup de Vlaho-Rumâni sunt și Istro-rumânii. Ei trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi. Statisticile din 1846 estimau numărul lor la circa 6.000 de locuitori. În 1971 sunt înregistraţi doar 1.200. Ei se numesc Vlaș. Înainte se numeau Rumeri sau Rumări.
La nord de Zejania ei poartă numele de “Cici” iar croaţii și italienii îi numesc pe Istro-rumâni:
”Ciribiri”. Azi aproape toţi vorbesc limba croată, propria lor limbă neavând legalitate nici măcar în zona pe care o locuiesc.
Politic, “asimilaţia” lor este aproape completă. Au mai existat un grup valah pe coasta Dalmaţiei,
Dalmato-rumânii, dar ei au dispărut în masa populaţiei slave cuceritoare. În anul 1066 Vlahii din Tesalia-Grecia de azi se răscoală, căutându-și independenţa naţională, avându-l în frunte pe Niculușă, centrul mișcării fiind localitatea Larissa.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Hitler dorind să-i cucerească pe greci, își aduce aminte de Arumâni și le promite independenţa naţională dacă-l ajută în luptă. Când ești disperat, când nimeni nu te aude, te agăţi de orice.
Problema Rumânilor-Vlahi poate fi asemuită cu aceea a Româno-Moldovenilor. Este un paralelism care ar trebui să ne facă să simţim ce simt acești fraţi rupţi de patria mamă. Nu am să înţeleg niciodată de ce romanii nu au avut curajul să schimbe numele sfânt al Daciei dar au făcut-o alţii! În mentalităţile vechi, staliniste, s-a căutat să se arate clar deosebirile dintre noi, românii “adevăraţi” și ceilalţi, ajungându-se până acolo încât să se menţioneze chiar deosebiri de limbă între moldoveni
și români…
Pe când, domnilor, vom avea și un dicţionar românomoldovean?

Un popor care nu există, face istorie

Unii oameni, în necunoștinţă de cauză, dar și mulţi în cunoștinţă de cauză, consideră că vlahii sunt
orice, numai români nu. Ei uită că a existat o ţară a Vlahilor care se numea Vlahia. Locuitorii acesteia, în anul 1330, 10-13 noiembrie, avându-l domnitor pe Basarab cel Mare, fiul lui Tugomir (banul Severinului) îi învingea, rău de tot, pe ungurii care îl aveau în fruntea lor pe Carol Robert DeAnjou. Timp de patru zile, de sâmbătă și până marţi, au căzut “bravii” cotropitori unguri; cădeau fără alegere, tineri și bătrâni,principi și înalţi demnitari ai statului ungar, sub braţele înarmate ale luptătorilor Vlahi. A căzut episcopul Andrei, prepozitul episcopiei de Alba, vicecancelarul regelui, prepozitul episcopiei din Poșoga, Mihai, cât și prepozitul episcopiei din Alba Iulia, Nicolae. Li s-au bătut cuie de lemn în cap, de către vlahii învingători, lui Andrei, preotului catolic din Saroș, cât și lui Petru, călugăr din ordinul predicatorilor, ca să le intre bine în cap că pe teritoriul valah catolicismul nu era bine venit. Regele Carol Robert abia a putut scăpa cu viaţă, pierzându-și și sigiliul.
Cum am fi putut să-i batem pe unguri așa de rău dacă, după unii istorici, nu existam ca popor!

Istoria vlahilor - o istorie cu sânge

Ca lucrurile să se încurce și mai mult, câţiva ani mai târziu , în 1369 Vlad I Basarab îl va învinge
chiar și mai rău pe Ludovic al Ungariei, fiul lui Carol Robert, venit și el cu dorinţe de expansiune
și răzbunare. Același domn Valah a mai purtat războaie fericite contra turcilor și bulgarilor; în 1368, el a înaintat victorios pănă la Târnova, iar în anul 1369 cucerește Vidinul, alungând garnizoana ungurească de acolo (vezi Documente Hurmuzaki, p. 154). În acele timpuri, teritoriul administrativ al cetăţii Vidinului cuprindea aproape jumătate din Bulgaria (Dobrogea nefăcând, atunci, parte din Bulgaria). Fratele lui Vlad, Radu, era guvernatorul Severinului.
Dorinţa lui Ludovic de Anjou de a extinde catolicismul de la Marea Sardiniei până la Marea Neagră și să domnească peste Italia, Ungaria, Polonia, Litvania,Moldova, Ţara Vlahilor și întreaga Peninsulă Balcanică nu s-a împlinit. El a primit ajutor de la Papa Clement VI-lea. Dar ”războiul cel sfânt” asupra schismaticilor, necatolicilor, pregătit 13 ani de Ludovic, pentru care făcuse și jurământ la mormântul regelui Ladislau cel sfânt, îl va pierde în faţa vlahilor.
Dionisie Fotino, fost secretar la Vodă Caragea, a scris despre această victorie în Istoria Daciei,
publicată în anii 1818-1819. Cu numai 7 ani înainte, în 1362, sultanul Aumrad I cucerește partea cea mai mare din provincia “Romania”( din sudul Bulgariei), de la Helespont și până în Balcani,
și mută reședinţa imperiului Otoman la Adrianopol.
Degeaba i-au adus regii unguri, Andrei al II-lea în 1211 pe Cavalerii Teutoni în Ţara Bârsei; degeaba Bela al IV-lea i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi în 1247 în Banat. Nimic și nimeni nu a putut și nu va putea să ne alunge din ţara noastră.
Lui Vlad Basarab îi urmează la tronul Valahiei Dan al II-lea, de care se plângea Sigismund rege
al Ungariei. Din puţinele cuvinte ale regelui, cuprinse în această diplomă(“A Szorenyi Bansag”, vol.III, p.10, anul 1390), și anume că “armata lui Dan a fost puternică”, aflăm că domnitorul Dan al II-lea, a pătruns cu armata în Banat, a bătut trupele ungurești de aici și și-a reluat stăpânirea nu numai asupra Severinului, dar și a districtului Mihadiei.
Anii trec, dar… lumea nu se schimbă. La numai câţiva ani, la conducerea ţării Vlahilor sosește Ion Mircea cel Mare (numit de unii cel Bătrân). Acesta, în 1392, îl învinge, la Pazata, pe regele Ungariei, Sigismund iar, 6 ani mai târziu, în 1398 pe sultanul Baiazet, Fulgerul, la Rovine.
Nu am să înţeleg niciodată de ce istoricilor noștri le este parcă rușine să folosească numele de
Valahia, Ţara Vlahilor, domnitorul Vlahilor, folosind însă incorect termenul de Ţara Românească.
Aceasta nu a existat atunci și nu poate fi găsită, menţionată astfel, în nici un document al vremurilor respective. De ce să ne înșelăm pe noi, de ce să-i înșelăm pe alţii? Pe atunci a existat o Românie, la sudul Bulgariei, așa cum am menţionat mai sus și atât.
Dar să ne întoarcem la anul 1392, anul când regele Ungariei, Sigismund, își propune să realizeze
planurile fantastice ale lui Carol Robert și Ludovic cel Mare, anume să cucerească Ţara Vlahilor. După ce a strâns o armată puternică, atât din Ungaria cât și din Germania, Sigismund pătrunde în Ţara Vlahilor. Dar aceștia, folosind aceleași tactici de luptă învăţate de la geto-daci, îi lasă să pătrundă pe teritoriul Valahiei, să cutreiere și să devasteze în lung și în lat tot ce doresc, în timp ce ei se retrag în munţi. Sigismund, ajungând la fortăreaţa de la Turnu ( numită de ei Nicopolul cel Mic), o cuceresc. Întorcându-se acasă, fericiţi că au repurtat astfel de victorii, trecând prin munţii, numiţi de popor Pazata, drumul le-a fost închis de o mulţime de arbori tăiaţi și au fost atacaţi de vlahi, care îl aveau în fruntea lor pe Ion Mircea cel Mare. Soarta lor nu s-a deosebit cu nimic de a armatei lui Carol Robert de Anjou. Acestea sunt cele trei mari expediţii ale regatului Ungariei îndreptate împotriva Ţării Vlahilor. Rezultatul acestora: un mare dezastru… pentru unguri.

Spre aducere aminte

Dar să nu-l uităm pe sultanul Baiazet, supranumit și Fulgerul. Acesta, după ce cucerise Bulgaria,
Macedonia, România și Tesalia ( 1391-1393), după ce îl silise pe împăratul Constantinopolului
să-i plătească tribut, pleacă în 1398 spre ţara codrilor, Ţara Vlahilor, în fruntea unei armate
formidabile, ca să ne supună. El, nu cred că a studiat cu atenţie istoria acestui popor Carpato-
Dunărean-Pontic. Și, ca să vă aduc dumneavoastră aminte de aceasta, vă voi spune în căteva cuvinte aceste pagini de istorie glorioasă a strămoșilor noștri.
Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămoșii noștri, geto-dacii se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau. Iordanes ne vorbește de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana și până la Indus. Forţa lui militară, adevărată mașină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunărean-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într-o luptă cu messageţii. Cincisprezece ani mai târziu, în 514 î.d.Hr., vrând să spele rușinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă, mai de aproape, pe acei geţi “care se credeau nemuritori” și… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu-i surâde. A fost învins la Tapae și fuge, în grabă mare, fără să se mai oprească în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de Regele get Antirus (vezi Iordanes, pag.24, Fundaţia Gândirea, București, 2001).
După moartea lui, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes, vezi pag.25), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum și cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.
Ce spuneţi domnilor cititori?... Asemenea forţă armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, care a trebuit să-i aștepte încă 650 de ani pe romani, ca aceștia să devină și ei un imperiu, să ne cucerească, să ne “însămânţeze”, cum le place istoricilor noștri să spună.
Dar să vedem ce face “Fulgerul” în Ţara Vlahilor, în acel an 1398. După trecerea Dunării, pe
un pod de vase, armata turcă începe să devasteze tot ce îi ieșea în cale. Ion Mircea cel Mare îl
urmărește prin codrii de stejari și, ori de câte ori avea ocazia, îl ataca prin surprindere. Nici gând de luptă în câmp deschis, așa cum visase Baiazet. Sultanul hotărește să se întoarcă “acasă”. Când
ajunge cu armata sa în locurile mlăștinoase numite Rovine (judeţul Ialomiţa de azi), vlahii îl
atacă și îl obligă pe măreţul Baiazet să facă ce au făcut și înaintașii lui unguri, adică să fugă lăsându-și oastea în voia lui Alah și a vlahilor.
Ion Mircea cel Mare continuă să-i urmărească pe turci iar la Dunăre începe o altă luptă, turcii
fugind peste aceasta, noaptea, fără nici un pod de vase. Urmărirea continuă și la sudul Dunării, regatul Ţării Vlahilor întinzându-se până la Adrianopol și nu numai.

Marea Ţară a Vlahilor

În timpul domniei lui Ion Mircea cel Mare, Ţara Vlahilor cuprindea la apus întreg Banatul
Severinului până la Caransebeș (Timiș); la nord ducatul Almașului și al Făgărașului; la sud întreaga Dunăre, teritoriul Dobrogei până la Varna, cetatea și districtul Silistrei, întreaga latură
meridională a Dunării până la hotarele turcești; la răsărit, partea de sud a Moldovei până la Bacău și Bârlad, Basarabia meridională, iar dincolo de Nistru, toate ţinuturile de lângă Marea Neagră împreună cu peninsula Crimeei până la strâmtoarea Mării de Azov.
Despre stăpânirea Goţiei, Crimeei, de către vlahi aflăm din Canale, III, p.346, când, în anul
1474, sultanul turc Mahomed II a trimis o flotă sub comanda vizirului Ahmed, ca să bombardeze și să cucerească portul și cetatea Caffa (Theodosia) de lângă strâmtoarea Mării de Azov. În luptele date atunci, aflăm că în cetate erau 300 de ostași vlahi, că s-au dat cinci bătălii fără a se putea cuceri cetatea.
De la Dimitrie Cantemir, din Chronicul său aflăm că nowezii (genovezii) împreună cu românii
și cu bastarnii (bugegenii/basarabenii) au ridicat cetăţile Mangopul, Cherchel ( Bosforul
vechi), Crâmul ( capitala Crimului), Caffa, Ociacoful (lângă gurile râului Bug).
Pe una din monedele bătute pe vremea lui Ion Mircea cel Mare, pe una din feţe, avem figura
domnitorului stând în picioare, având în mâna dreaptă o lance iar în stânga globul cu crucea; pe
revers avem un scut, cu însemnele Ungariei (patru grinzi transversale) și ale Slavoniei (o stea cu
cinci raze), înclinat. Deasupra, un coif militar pe care stă Corbul Pelasgic, de pe emblema Valahiei.
Vă puteţi întreba ce înţeles putea să aibe acel scut răsturnat cu marca Ungariei și a Slavoniei pe
el. El reprezintă expresia figurată a numelui de domnitor al Unguro- Valahiei.

Vlahii au existat și există

Din timpuri imemoriale (ne spune Nicolaie Densușianu, în Istoria militară a poporului român, p. 197, Ed. Vestala, Buc., 2002), partea de răsărit a Slavoniei, și îndeosebi comitatele Poșega și Sirmiu, purtau numele de Valahia Mică (“Die kleine Walachey”, Engel, Gesch. Von Croatien, Dalmatien und Salvonien, p. 256 ). Mai amintesc că Valahia Mare se mai numea și Valahia Albă în timp ce Moldovei i se mai spunea Valahia Neagră. Această parte a Slavoniei se află într-o continuitate geografică cu Banatul Severinului și, prin acesta, cu Valahia Mare (Ţara Muntenească de mai târziu).
Papa Clement al VI-lea amintește în anul 1345 de Olachi din părţile Sirmiului sau ale Valahiei
Mici.
De la Hașdeu, din Istoria limbii române, p. 26., aflăm despre bizantinul Kekaumenos care în a doua jumătate a secolului XI-lea a scris un tratat de artă militară, Strategicon, în care spune: ”Să știţi de la mine că ei, vlahii, sunt așa numiţii daci și besi. De întâi, ei locuiseră în vecinătatea Dunării și a râului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc acuma sârbii”. Strămutarea (făcută de către împăratul Iustinian cel Mare - 527-565 d.Hr.) mai multor familii de Vlahi norddunăreni
la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, a stârnit numeroase întrebări și controversate discuţii.
Un lucru însă este cert, anume existenţa acestor vlahi și a urmașilor în această regiune.
Această strămutare a vlahilor se pare că nu a fost întâmplătoare, în Sinai existând o mulţime de
călugări traci, slujba oficiindu-se în limba “besică”. Această limbă tracică, besica, a continuat să se
vorbească și în secolul al VII-lea d.Hr., fiind a patra limbă oficială de cult alături de latină, greacă și siriacă. Tot în limba besică se oficia slujba la Mormântul Domnului din Ierusalim și în secolul al VII-lea d.Hr.( vezi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p.372, Ed.I.B.M.B.O.R., Buc., 1982).
De o importanţă deosebită considerăm că este și descoperirea faimoaselor manuscrise de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, 1978, manuscrise datând din secolele IV-X d.Hr., care demonstrează că limba besică era nu numai o limbă de cult, dar și una de creaţie literară. Din secolul al V-lea d.Hr., avem la Constantinopol biserica Vlacherna, unde se pare că a fost înmormântat împăratul Leon I (Thrax), 18 ianuarie 474 d.Hr. Termenul Valcherne (ne spune A.Pele în “Vidul demografic și matematica”, p.86, Ed.Abaddaba, Oradea, 1998) este compus din Vlach + elementul grecesc erne, având înţelesul de “urmași ai vlahilor”.
Între coasta Dalmată, Drava și Morava au existat Morlacii sau Mauro-Vlahii (Vlahii negri). Ei au
fost înghiţiţi de marea masă a migratorilor slavi. Numele lor provenea de la căciulile negre pe
care le purtau pe cap.
Cuvântul BALCAN, este considerat de același A.Pela (p.151) un derivat din tema BLAC (Blah sau Balh) + sufixul – an, Vlah. Trebuie să arătăm clar că România de azi s-a format din unirea câtorva din provinciile Daciei: Transilvania cu Vlahia și Moldova. Trebuie să se spună vecinilor noștri că a existat o ţară care se numea Valahia, locuită de vlahi. În special în timpul Evului Mediu locuitorilor vorbitori de limbi romanice li se spuneau vlahi, blachi, volohi, diferenţiindu-i astfel de vorbitorii de limbi germanice sau slave. Vecinii noștri ne-au spus așa, dar azi parcă au uitat acest lucru, așa că este bine să le reîmprospătăm memoria.
Unii din ei consideră că vlahii sunt orice, numai români nu. Trebuie să recunoaștem că din partea statului român lucrurile par că se schimbă; se vorbește deschis uneori despre acești fraţi uitaţi, părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii și a vecinilor. Auzim cam aceleași discuţii ca despre basarabeni: când de 200 de ani ţi s-a tot spus că ești vlah, că ești altceva decât român; când generaţii întregi nu au avut șansa să aibe o școală în limba maternă, să aibe o slujbă religioasă în limba maternă, să aibe un cuvânt scris, tipărit sau o imagine în limba maternă, înţelegi de ce nu le este ușor să recunoască că faptul de a fi vlah sau român este același lucru.

Sursa: DACIA magazin - martie 2003

Focul Viu - Dacii Liberi

Sistemul economic actual duce la sclavie

DRAGOBETE: SARBATOAREA DRAGOSTEI LA ROMANI

Dragobetele a fost sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 si 28 februarie sau la 1 si 25 martie. In ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile.



24 februarie

Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si Cap de Primavara sau Cap de Vara, este Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca. Local, este numit Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului in floarea cu acelasi nume. Dragobetele a fost sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 si 28 februarie sau la 1 si 25 martie. In ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile.

Pasarile neinsotite la Dragobete raman stinghere si fara pui pana in ziua de Dragobete a anului viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca, sa faca Dragobetele, pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an: “O femeie numai mana s-o puna pe un barbat strain si va fi dragastoasa in tot cursul anului”. Daca timpul era favorabil, fetele si feciorii adunati in cete ieseau la padure haulind si chiuind pentru a culege primele flori ale primaverii, ghiocelul si brandusa de primavara. In unele sate se scotea din pamant radacina de spanz, cu multiple utilizari in medicina populara. Din zapada netopita in ziua de Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau la anumite sarbatori de peste an. Se spunea ca cel care lucreaza de Dragobete va ciricai, precum pasarile, toata viata. Desfasurarea ceremoniilor si actelor rituale sunt atestate de informatiile oamenilor in varsta si de unele zicale precum Dragobetele saruta fetele (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).


DRAGOBETELE SAU SĂRBĂTOAREA DRAGOSTEI

Marcel Lutic

Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, ţineau sau făceau Dragobetele. Potrivit tradiţiei Dragobetele era “o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere.” Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, se ieşea afară din sat, băieţii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grija, avea proprietăţi magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

În jurul focurilor aprinse pe dealurile golaşe din jurul satelor, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goana fiind numită “zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefaţând logodnele adevărate. Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi.

Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat… străin (de sat) şi deveneai drăgăstoasă bărbaţilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobşte, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari.

Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos şi tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; unele fete şi femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind “nevoite” să se lase iubite de Dragobete. Chiar dacă mai “pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.

Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una din cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei. Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele şi Logodnicul Păsărilor, spunând că acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Motivaţiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc “pasăre” însemnând chiar “mesaj al cerului”.

În final, o întrebare şi o urare. Întrebarea: de ce nu găsim în şirul sărbătorilor noastre locul potrivit şi Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentală a aceleiaşi sărbători? Urarea: să ne aducem mai des aminte de păsări, animale şi flori şi vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din funcţiile esenţiale ale sărbătorilor tradiţionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunităţilor, cu Dumnezeu, cu Universul.

(Studiu aparut in revista “Arta de a trai”. Multumim dlui Constantin Turcanu, directorul revistei pentru permisiunea de a il reproduce in publicatia noastra)

Bogdan Ioan Stanciu
vicepresedinte
contact@altermedia.ro
Asociatia Altermedia

Sursa: www.studiidecaz.ro

Vladimir Brilinsky - Secretele Dacilor

Serbia de răsărit: o mare de români

(*Cu verde pe al meu blog, ca asa vrea el sa preia imaginea)



Se tot vorbeşte de sute de mii de români din Serbia de la sud de Dunăre care nu au nici cel mai mic drept la identitate naţională. Am vizitat la sfârşit de august 2003 zona. Iată rezultatele.

Serbia sau cum să ştergi o provincie de pe blazon

Această zonă a Serbiei de răsărit sau a Timocului a fost luată de sârbi de la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi, mergând înapoi în timp, ţaratul şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia (după vechea spiţă a dacilor-tribalii). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea, fiind situată mai la sud (vezi atlasul istoric sârb de la 1925 şi bulgar de la 1917). Timocul sau Craina a fost şi în stăpânire austriacă, fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei.
Între 1804-1813 a existat o uniune între Serbia şi Tribalia, între sârbi şi românii timoceni pentru lupta împotriva turcilor (fără colaborarea românilor timoceni care controlau dreapta Dunării, sârbii nu aveau acces la sprijinul rusesc ce venea prin principate). Acest lucru este evident din stema respectivă care reunea cunoscuta stemă a Serbiei rămasă până azi (cei 4 S în 4 colţuri) cu stema Tribaliei (un cap de mistreţ străpuns de o săgeată, uneori şi o bufniţă). Deci cam pe când ruşii răpeau Basarabia, sârbii se uneau cu românii timoceni din fosta Tribalie pentru ca mai târziu să se facă stăpâni în zonă, uitând de ajutorul dat de aceştia împotriva păgânilor şi devenind nişte asupritori creştini mult mai sălbatici în metode.
Etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri“, încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi căci altfel s-ar putea naşte o aşa zisă periculoasă chestiune românească din Serbia.

Serbia sau cum poţi ascunde un milion de români

Cu toate că sârbii la început imediat în 1833 interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti (pe care le puteau alege dintr-o listă, la botez), cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159 510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul, mai ales după ce, la 1919, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel, la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român ci apare o nouă etnie – cea valahă, cu 142 773 suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi, şi, după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. Astfel în 1953 apar în statistici doar 36 728 valahi şi 198 728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1330 valahi şi 2233 români.
În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici pentru redeşteptarea naţională, au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut apel cetăţenilor să se declare sârbi pentru binele patriei şi al ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la recensământul din 2002 s-au declarat 39 953 valahi şi 4 157 români. Un număr ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina care se bucură de drepturi etnice fireşti.
Referitor la aceste comice recensăminte, menţionez că ele îi fac pe unii intelectuali sârbi să roşească şi să le conteste chiar ei obiectivitatea. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de 240 000. O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea ce îi priveşte pe valahi recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de explicat din punct de vedere demografic“. Mai scrie că „Vlahii nu sunt reprezentaţi la nivelul conducerii administrative nici măcar în Homolie sau Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari“. În acelaşi buletin editat de Belgrad se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română“. Dacă orice sârb cinstit spune că românii timoceni sunt majoritari în 200 localităţi înseamnă că sigur este vorba de 400. Organizaţiile româneşti au contestat oficial recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut chitic.

Serbia sau uite cine vorbeşte

Un reprezentant în parlament al opoziţiei sârbe din vremea lui Miloşevici spunea că sunt 1 100 000 de români timoceni. Eu, după ce am bătut zona în lung şi în lat, fără să întâlnesc pe cineva care să nu vorbească româneşte, afirm că sunt între 400 000 şi 1 000 000 de români în estul ţării vecine, ei reprezentând între 10% şi o şesime din populaţia Serbiei.
O mare de români este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în zonă, nici un reprezentant al lor în Consiliul Naţional Român din Serbia, în urma manevrelor Belgradului din decembrie 2002.
În acelaşi timp, în Voivodina, la nord de Dunăre, este un paradis pentru minorităţi: cei 35 000 români sunt majoritari în doar 17 localităţi, învăţământ în limba română se face în 9 localităţi, în celelalte limba română se studiază doar facultativ. Ar mai fi loc şi aici de mai bine dar este incomparabil cu zona Timocului. Nu pot să nu amintesc tupeul cu care nişte deputaţi sârbi oaspeţi ai Aradului (discursul lor a fost televizat la TV RCS în ultima săptămână din august) ameninţau România că vor sesiza UE că nu acordă sârbilor din România aceleaşi drepturi cu ale românilor din Serbia. Oficialii arădeni au tăcut chitic.

Serbia sau bibliotecă maghiară doar la Călăraşi

Ca să termin cu Voivodina unde situaţia este totuşi prin comparaţie roză, să amintesc că sârbii nu recunosc titlul de episcop conferit de biserica română lui Daniel de la Vârşeţ. Ei doresc să rămână doar vicariat la Vârşeţ de teama că îşi va extinde competenţa şi în Timoc, unde îi este interzis să se deplaseze în calitate oficială. Cum ar fi ca lui Tokeş să nu îi permitem să meargă în Harghita şi să acordăm drepturi exclusiv maghiarilor din Timiş? Este similar cu ce se petrece în Serbia prietenă. Românii recunosc la Timişoara episcopie sârbă şi consulat sârb.
Dacă Republica Moldova a fost reclamată şi obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să recunoască Mitropolia Românească a Basarabiei, nu văd de ce nu reclamăm şi Serbia. În ceea ce priveşte consulatul sârb de la Timişoara, trebuie să reţinem că noi nu avem nici un consulat în Serbia chiar dacă românii timoceni au cerut unul la Bor.
O altă lucrătură a Belgradului în Banat este că înfiinţează instituţii pentru românii bănăţeni departe de locurile lor. Cu toate că românii locuiesc în jurul Vârşeţului, s-a înfiinţat o bibliotecă la Novi Sad unde nu locuia nici un român. Acum în Novisad s-au mutat câţiva angajaţi români ai bibliotecii şi RTV. Cititorii nu. Cum ar veni să deschidem noi bibliotecă maghiară doar la Călăraşi? Am uitat să mai spun despre Comunitatea Românilor din Iugoslavia care a fost scoasă afară din sediul pe care l-a ridicat chiar ea sub austrieci. Se judecă şi acum. Bucureştiul nu aude. CRI din Vârşeţ poate fi contactată prin tel: 013 823 435 sau e-mail şi editează combativa publicaţie de ţinută „Cuvântul Românesc“; în conducere sunt Ion Cizmaş, Marin Gaşpăr, Todor Groza Delacodru, Pavel Greoneanţ. Spre deosebire de aceştia există şi români vânduţi dintre care am cunoscut pe Lucian Marina şi pe şeful „Libertăţii“- oficios român al statului sârb, care nu vor să audă de românii timoceni.

Serbia sau curajul de a te declara român

Să revin la Timoc şi să spun că liderii românilor de aici sunt şi ei asemenea celor care i-am avut noi în Ardeal acum 100 de ani: unii mai curajoşi, alţii mai rezervaţi în a se lua la trântă cu Belgradul şi imobilismul Bucureştiului, unii mai tineri oţeliţi, alţii adepţi ai pasivismului.
Atât de mare este presiunea psihologică (şi nu numai) asupra lor încât la sediul central al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia (care este partid politic înregistrat oficial) nu este nici o firmă afişată. Sediul este în Zajecar, pe str. Pozarevacka nr.8, într-o casă particulară a româncei Persida. Este o cvasiclandestinitate. Un alt domn din conducere este Sfetozar Karabaşevici. Preşedintele MDRS Dimitrie Crăciunovici mi se plângea de lipsa rezultatelor, în lupta lui de 12 ani pentru drepturilor românilor majoritari în zonă. D-na Persida mi-a spus că nu vrea să i se dea foc la casă. Acum am înţeles de ce în Timoc s-au declarat aşa puţini români sau valahi. Trebuie să ai sânge în tine în Serbia ca să te declari român. La sediul din Bor al Asociaţiei pentru Cultura Vlahilor/Românilor din Serbia de Nord-Est a fost scris pe uşă în sârbeşte „Marş din Serbia” şi desenate obscenităţi în mai multe rânduri.
Trebuie să nu lucrezi la stat ca să nu îţi pierzi slujba şi să te aperi de o maşină infernală, care te face să îţi pară amarnic de greaua crucea ce ţi-ai luat-o fiind altceva decât sârb, într-o zonă pe care Serbia se teme că ar putea să o piardă. Serbia este suspicioasă şi vede şi inventează peste tot posibili inamici.

Serbia sau coada căţelului

Vicepreşedintele MDRS Draghişa Kostandinovici din Kladova a tăiat coada căţelului şi a tras un sediu de filială (mi se pare că din banii lui) într-o clădire reprezentativă şi cu firmă bilingvă la intrare. Nu a mai aşteptat ajutor de la Bucureşti. Adresa este: Kladovo, str Kralja Aleksandra 50, tel/fax: ++381 19 87 526 şi 88 755, acasă: ++381 19 86 546, mobil: ++381 063 8 052 512, e-mail personal şi la firma sa de contabilitate. Pentru finanţarea revistei „Vorba Noastră“ (care din lipsă de fonduri apare cam o dată pe an) este deschis contul nr. 54019/17217941 la Komercijalna Banka A.D. Beograd, filiala Kladovo. Legea permite doar până la 1 ianuarie 2004 partidelor să fie finanţate din străinătate. Redactor şef al revistei este Mihailo Vasilievici din Kladuşniţa tel ++381 19 83 297 şi mobil ++381 064 255 3007.
Am prezentat într-un interviu, acordat redactorului Mircea Conrad de la Radio Novi Sad, aflat în vizită la Kladovo, acţiunile concrete de sprijin care au fost şi care se preconizează a fi realizate de administraţia publică arădeană şi de inspectoratul şcolar în sprijinul timocenilor. În sediul acesta al românilor şi-ar avea locul vreo 10 computere pentru tineri. S-ar putea dota modern o şcoală dintr-un sat românesc de aici în care sperăm să se studieze în curând şi limba română. Într-un sat românii de aici care şi-au luat vreo 60 de soţii românce din România ar vrea să ridice o biserică românească fără să mai spere că în cea existentă se va mai permite vreodată slujbă românească.
Dl Marcel Drăgan, român voivodinean şi secretar al Consiliului Naţional al Minorităţii Române din Serbia, s-a aflat în ospeţie la vicele Kostandinovici; el înţelege că fraţii români din Timoc trebuie să intre în acest consiliu şi să fie ajutaţi în obţinerea drepturilor. TV Novi Sad a filmat la un bâlci de trei zile din Kladovo. Nu prea erau nici vânzători şi nici cumpărători care să nu „şcie rumâneşce”. Nici unul însă nu poate scrie şi citi în limba părinţilor, conservată doar pe cale orală. Postul Novi Sad nu se recepţionează din păcate în zonă. Ar mai trebui ca românii de aici să aibă pagină pe internet.

Serbia sau problema valahă

Încurajator că a apărut un post TV particular în localitatea Sălaş care difuzează, cu curaj şi făcând faţă tuturor presiunilor, şi folclor înregistrat la nunţi româneşti/valahe din regiune. Raza de emisie este mică şi îşi doreşte să acceadă la satelit. Nu are curaj să transmită muzică din România cu toate că ar primi numeroase casete cu muzică şi nu numai, produse profesional. Despre acest post mi-a vorbit Saşa Iovanovici din Velika Jasikova, care ne-a primit cu lacrimi în ochi în casa sa unde s-au adunat să ne întâlnească şi alţi cunoscuţi români ai lui şi ai fiului său Dragan. Saşa se simte trădat de românii din Alianţa Voivodinei care refuză să îi ajute. Radio şi TV Zajecar tratează ,,problema valahă’’ doar în limba sârbă.
Dragan Iovanovici are 19 ani şi mi-a povestit la Arad cum a descoperit el dacă e român sau vlah. A curmat această îndoială când a dat unui funcţionar de la primărie un miel ca să îl lase să studieze arhiva locală. A găsit că toţi străbunicii figurau ca români, iar apoi bunicii au fost trecuţi ca prin miracol valahi. A pus afişe prin zonă cu ,,Vlahi=Români’’. Au avut ceva probleme cu poliţia dar tatăl lui e mândru că a stat o noapte la poliţie fiindcă a spus că e român.
O vreme Timocul a fost sub austrieci ca şi Banatul şi Oltenia. Încă de atunci în cartea funciară se mai păstrează formule româneşti, cuvinte româneşti standard de identificare a loturilor. Apare „în locul numit.....” acest lucru mi l-a spus dl Kostandinovici care lucrează la o istorie a românilor timoceni bazată pe documente inedite ce va vi gata în câteva luni.
Cu mult entuziasm lucrează şi ONG-urile româneşti de acolo:

	- „Ariadnae Filum” - Asociaţia pentru Cultura Vlahilor/Românilor din Nord-estul Serbiei cu sediul în Zajecar (str. Milosa Obiloca 48, tel/fax ++381.19.420.396, mobil 064 22 434.96, e-mail) şi în Bor (str. Radnicka 15, tel/fax ++381.30.432.888 şi mobil 064 22 386 80, e-mail având la conducere pe Predrag Balaşevici, Slavoliub Geaţovici, Zvonko Trailovici, Grozdana Blagoievici, Darinka Geaţovici, Liliana Makaici, Saşa Marianovici, Vladiţa Roşcanovici, Zorislav Stoianovici, Zavişa Giurgici şi Deian Ciuciulanovici;
	- Centrul Cultural Informativ din Brestovaţ - Bor, având la conducere pe Boian Barbuţici, e-mail;
	- Corumul pentru Cultura Românilor din Bor, preşedinte: Dragomir Drăghici, e-mail.

Serbia sau cum de mai există români

Fac public că un tânăr român timocean de 18 ani – Ivcea Iancovici a fost cel care de Zilele Aradului a purtat Steagul României în capul coloanei care a defilat prin oraş. A fost dorinţa lui, eu l-am prevenit ca nu cumva să aibă probleme acasă. Ar fi dorit şi un steag pe care să îl ia în Serbia dar nu am reuşit să îi fac rost. Este elev la un liceu sanitar şi nu a citit nici un cuvânt românesc până la Arad. A fost familiarizat totuşi la acest stagiu în Arad cu alfabetul românesc. Nu a citit şi nu a auzit până acum de Eminescu, Brâncuşi, Ardeal, Moldova, Valahia, Mureş, Olt, Decebal, Mihai Viteazul. Primul contact al lui cu toată cultura şi istoria de veacuri a neamului din care evident că face parte au fost arădenii care l-au înconjurat cu căldură şi Aradul care l-a fermecat.
Oare eu aş mai ţine la originea mea română dacă nu aş şti scrie şi citi româneşte, dacă nu aş fi auzit măcar că există o cultură română cu sumedenie de poeţi, prozatori, artişti care au scris în limba mamei mele? Oare eu aş fi mândru de numele de român dacă nu aş şti de ştefan cel Mare, de Brâncoveanu, de Avram Iancu, de Horea şi la şcoală aş învăţa doar de cărturarii şi eroii altei naţii? Sper să nu cadă nici asupra duşmanilor un astfel de blestem care să îţi ia orice punte spre neamul tău. Sper de asemenea să trăiesc să văd luat acest blestem şi de pe capul fraţilor timoceni.

Serbia sau vizitaţi-vă fraţii

Nu este simplu. Nu sunt 50 sau 1000 de suflete pe care să le vindecăm aducându-i la Arad. Sunt către milion. Trebuie ca din fiecare localitate să aducem 1-2 să ia contact cu ţara lor mamă. Să afle că limba pe care ei o vorbesc pe şoptite şi din inerţie, doar în curtea casei, este o limbă în care s-au creat capodopere, o limbă de care nu ai a te ruşina. Trebuie să afle că strămoşii neamului lor sunt scoborâtori din romanii care au stăpânit lumea şi că faptele înaintaşilor lor nu sunt mai prejos decât cele ale înaintaşilor sârbilor.
Trebuie să vadă că ţara lor mamă nu este o ţară de mâna a doua (şi credeţi-mă că faţă de Serbia nu suntem mai prejos), că România acordă minorităţilor chiar privilegii, că aici sunt înconjuraţi şi trataţi frăţeşte. Trebuie să simtă că mâna ţării mamă îi ocroteşte oriunde ar trăi, că statul român nu va permite abuzuri asupra lor din cauză că cer drepturi naţionale, că România va ridica glasul în apărarea lor, nu ca un avocat leneş şi plătit, ci ca o mamă ce vrea să-şi apere fiul.
Trebuie ca toate satele lor să fie vizitate de delegaţii ale administraţiei publice româneşti, ale societăţii civile, de intelectuali români şi de tineri români destoinici. Până acum la ei în zonă vin doar la muncă în construcţii şi agricultură români de mâna a doua (vreo 15 000), români pe care sărăcia i-a adus în a-şi întoarce spatele către România şi nici vorbă să fie nişte ambasadori ai ei sau repere pozitive pentru românii timoceni. Din păcate parlamentarii noştri îşi petrec mai mult prin insule exotice din Pacific, iar delegaţiile sporadice ale celor din departamentul românilor de peste hotare se termină cu o diurnă şi o cazare la hotel. Liderii românilor timoceni sunt chemaţi de faţadă la ambasadă la Belgrad de ziua României cu care ocazie cheltuie din buzunar câştigul de pe o săptămână ca să mai marcheze ambasada o acţiune în agendă şi ca să li se facă onoarea ca să mănânce într-un colţ dintr-un bufet suedez. Mă gândesc cu invidie la cum s-a simţit Marko Bela când a dormit la el acasă premierul maghiar. Când vor face şi ai noştri demnitari acelaşi gest în Timoc ?
Marile trusturi de presă române ar trebui să aibă trimişi în zonă mai des. Ziariştii români aşteaptă cu sufletul la gură vreun război aiurea ca să îşi arate curajul de reporteri, dar nu au călcat şi nu au curajul să calce printre românii din Serbia de răsărit.

Serbia sau preoţi „musulmani“ în satele româneşti

România trebuie mai ales să intervină pentru recunoaşterea lor şi pentru introducerea studiului limbii române în şcoli, biserici, presă, la radio şi televiziune. Pentru aceasta trebuie diplomaţie, fermitate, sprijin internaţional, personal, care să îi ajute pe aceşti români în realizarea acestor deziderate. Ei nu au ştiutori de carte în limba română pe care să o introducă în viaţa culturală şi şcolară a locului. Trebuie la început oameni trimişi din ţară şi dintre intelectualii din Voivodina (aici intelectualii români şomează).
În ce priveşte biserica sârbă, îi trimite pe preoţii de origine română în alte colţuri ale Serbiei, iar în Timoc aduce sârbi din alte părţi. Cei mai intransigenţi cu românii sunt preoţii veniţi ca refugiaţi şi care sunt negri la suflet în urma celor îndurate sau poate făcute pe câmpul de bătaie. În Slatina de Bor – sat curat românesc - singurul sârb din sat este preotul, poreclit de români „musulmanul“ fiind venit din Bosnia.
Despre preoţii locului ştiam că nu scot o vorbă românească în biserică pentru a nu-şi pierde postul. Am aflat în această vizită totuşi o taină. La spovedanie era practica să se permită tacit ca aceasta să se facă în limba română (băbuţele enoriaşe nici nu ştiau altă limbă). Preotul se îndepărta puţin, se întorcea cu spatele, iar cel care se spovedea o făcea în şoaptă în faţa cantorului în limba română. Chiar şi preoţii sârbi permiteau acest artificiu fiindcă nu trebuie spuneau ei să existe translator între om şi Dumnezeu. Astăzi, noii preoţi, în sate exclusiv româneşti, nu permit nici un cuvânt în română.

Serbia sau ce noroc că eşti român

Nu v-am povestit despre bogăţia românilor timoceni. Cred că sunt cei mai prosperi români. Mai ales în ceea ce priveşte casele. Nu am văzut casă care să nu fie cu etaj şi foarte cochetă. În timpul lui Tito au lucrat în occident şi şi-au ridicat toţi palate în satele lor. Dacă cei bănăţeni au lucrat pământul iar sârbii au avut slujbe calde la stat, ei au luat calea străinătăţii şi au venit acasă cu valută. Rezervele ţării sunt secătuite de război; şi oamenii au resursele epuizate în mare parte, dar casele toate le sunt de vis. În zona minieră a Timocului (e cea mai bogată zonă a Serbiei în aur, cupru, cărbune etc) acum se resimte şomajul. Resursele trebuie să le împartă şi cu masele de refugiaţi sârbi din Croaţia, Bosnia, Kosovo. Apropo, un român timocean mi-a spus că dacă toată viaţa a purtat ca un stigmat faptul că nu este sârb cu adevărat, în timpul războiului a fost prima dată în viaţă când a profitat că e român. Căzut prizonier la croaţi şi declarând el şi mai câţiva că sunt români au fost imediat eliberaţi.

Serbia sau a venit şi vremea românilor

Mi-a scris şi mi-a înmânat personal scrisoarea dl Kostandinovici, un tânăr cult, prosper, pasionat istoric al neamului său, vicepreşedinte al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia, prieten al Aradului. L-am încurajat să scrie pentru a exersa în limba română, limbă pe care nu a studiat-o în şcoală. Sunt trei pagini redactate pe calculator în care abundă greşelile de ortografie şi stângăcii de exprimare. Sunt în acelaşi timp cele mai frumoase 3 pagini pe care mi le-a fost dat să le citesc în viaţă. Pune atâta suflet şi curaj, atâta clarviziune şi hotărâre, arată atâta încredere în noi cei din Arad, încât sunt sigur că în timp aceste pagini vor poposi într-o colecţie de documente istorice aşa cum acum stau scrisorile unui Avram Iancu sau Maniu.
Scrie: „Noi luptăm pentru dobândirea drepturilor noastre în ţara în care trăim şi ai cărei cetăţeni suntem. Sunt meleagurile noastre moştenite dinainte de Traian şi Hristos şi nu avem planuri să plecăm niciunde cu pomântul în spate. De-a lungul istoriei puternici domnitori au venit şi au plecat, dar noi suntem ceea ce am fost - daco-romani, români: oameni muncitori şi gazde, luptători pentru o viaţă cu demnitate. Suntem o putere respectabilă şi timpul nostru a început deja.“
Continuă: „Fără îndoială, dator este fiecare, în loialitate faţă de tara în care trăim, folosind trendul şi căile democratice europene, integrarea în Europa şi regionalizarea ei, sperăm că o să vie timpul numit în testament când toată pasărea zboară la cuibul său, sânge la sânge şi limbă la limbă. Vocea solidarităţii poporului român nord-dunărean nu este numai un sprijin, ci o datorie în faţa românilor sud-dunăreni. Desigur că rolul nostru e mai important şi nu ar fi bine să ne depăşească istoria vorbind despre noi la trecut; şi noi cei prezenţi trebuie să producem evenimentele pentru binele urmaşilor“.

Serbia sau şi Aradul naşte români

Rapsodul român din Slatina (Bor cod 19221 tel. ++381 13 0 36657 mobil ++381 63 8752554 şi vicepreşedinte al MDRS, dl Draghi Cârcioabă a scris la Arad următoarele versuri, în graiul de pe la el:

Sâmţul naţiunii

Am plecat să-mi cunosc ţara
Să şciu cum să-mi geşcept neamul
Să le spun realitacea
Ca să îş geşchidă geamul

Streinu-i poartă orbi pin lume
Fără rudă ge lumină
Fără sâmţu naţiunii
Să-ş uice ge rădăcină

Noi fruntaşi-ăi gin Cimoc
Tot strâgăm în gura mare
Să geşchidă uşa, geamul
Că o să ne moară neamul.

Dezna 6 aug 2003

Am vizitat şi Timocul bulgăresc din zona Vidin, unde sunt 30 de sate româneşti, de asemenea fără cuvânt românesc în şcoală, biserică sau presă. În Koşava ne-au aşteptat (pe subsemnatul şi pe dl Radu Boată din partea parohiei Felnac), cu multă căldură, familiile a doi tineri români, care au fost în această vară la Arad. Dimităr Evgheniev mi-a dat o fotografie făcută în Arad pentru un prieten ce şi l-a făcut la noi. Pe spatele ei a scris: „Vara asta fusă a mai bună pentru mine.“ Oraşul, arădenii, învăţătorii care i-au iniţiat în scris-cititul limbii române (în frunte cu inspectoarea generală Zoea Rotaru care le-a promis sprijin concret pe viitor), farmecul Deznei, tumultul ştrandului, primirea la palatul administrativ de către oficialii locali, spectacolele de neuitat, primirea la universitate la dl. rector Aurel Ardelean, care le-a promis că va continua să acorde burse pentru unii dintre ei, generozitatea dlui Daniel Negrea, primirea şi cadourile de la Biblioteca Judeţeană, Mănăstirea Bodrog, toate acestea i-au vrăjit şi le-a dat un sentiment de mândrie că sunt de un neam cu noi.
Acelaşi domn Kostandinovici transmite „în mod oficial din partea Mişcării Democrate a Românilor din Serbia mulţumiri pentru posibilitatea creată în acest an în Arad ca 55 tineri timoceni să poată fi iniţiaţi în scris cititul limbii române, domnului primar Dorel Popa, doamnei inspector şcolar general Zoea Rotaru, Consiliului Local Municipal Arad - în special d-lui consilier Foşlea, Consiliului Judeţean Arad - în special d-lui consilier Buda Bujor, preşedintelui Fundaţiei Humanitas - domnul Daniel Negrea, presei arădene - în special ziarului Adevărul (d-lor Tabuia şi Filip), Televiziunii RCS (d-nei Cristina Cojocaru), ProTV Arad, Radio Arad, Prefecturii Arad, Agenţiei Taberelor şcolare Arad (d-lui Stanciu), Asociaţiei Învăţătorilor Arădeni, Parohiei Ortodoxe Felnac şi Mănăstirii Bodrog, Universităţii Aurel Vlaicu şi Universităţii Vasile Goldiş (în special d-lor Ardelean şi Popeangă). Specificăm faptul că nu au mai participat la o aşa acţiune cu temă concretă, cu o aşa de impecabilă organizare şi pregătire prealabilă, în care şi-au dat concursul atâtea instituţii şi personalităţi arădene. Copiii au simţit în acele zile că lumea se învârte în jurul lor şi asta datorită dragostei frăţeşti cu care au fost înconjuraţi. De pe acum se cer a fi trecuţi pe liste în cazul în care s-ar mai organiza aşa ceva la Arad. Regretă mult mai ales copiii care nu au venit la Arad fiindcă părinţii au spus că în România nu au ce să vadă. Când colegii sau vecinii le-au povestit la întoarcere că au petrecut într-un oraş occidental, înconjuraţi de oameni de acelaşi neam care îi iubeau, cei rămaşi acasă şi-au plâns în pumni. Mulţumim Arad!“

Serbia sau perspective pentru români

Domnul Kostandinovici va invita la ei la congres o mare delegaţie din Arad, mai mare ca cea de la Bucureşti. Trebuie, în opinia sa, continuate contacte ale tinerilor cu ţara mamă şi de a cunoaşte partea luminoasă a României, pentru a le şterge imaginea rea lăsată de presa sârbă. Contactul cu valorile culturii, istoriei şi democraţiei româneşti, şcolarizarea în ţară, legăturile personale, sunt foarte importante, şi ele au lipsit în zona lor. Spune că astfel de întâlniri amintesc şi românilor din ţara mamă de ei cei mai uitaţi dintre români şi de statutul lor ingrat. Spune că s-ar putea face şi schimburi de vizite intermediate de MDRS, cu cazare şi masă în familii voluntare. Cu aceste ocazii speră că „îşi vor deschide ochii şi gândul spre ei şi oamenii care hotărăsc (oficiali, politicieni, preoţi, patroni). Facem parte integrantă şi noi din poporul român. Avem nevoie de solidaritatea poporului nostru organizat în ţara sa la nivel orizontal şi vertical“.

Mi-a cerut să mă interesez dacă se pot, sigur şi simplu, face pregătiri de limba română la universităţile din Arad cu cei care vor preda poate limba română în şcolile lor. Pregătirea dacă se poate face într-o săptămână la Arad sau pot merge 2 profesori la ei. Vor anunţa cu câteva săptămâni înainte. Întreabă dacă totul ar fi gratuit. Dacă Universităţile arădene pot primi studenţi care să devină profesori sau învăţători, intelectuali crescuţi în cultura română măcar de la această etate. Dacă există şi cursuri la distanţă pentru cei care lucrează şi pot veni doar de câteva ori pe an la Arad.

Le-ar trebui dicţionare sârbo-române şi româno–sârbe cu miile. Dicţionare enciclopedice româneşti, dicţionare explicative.
Dacă se pot oferi de către instituţii şi sponsori serioşi calculatoare pentru câteva filiale ale MDRS sau şcoli, în care părinţii vor face cereri insistente pentru introducerea limbii române. Partidul lor poate primi donaţii din străinătate doar până la 1 ianuarie când se aplică o nouă lege. Ar dori ca MDRS şi celelalte asociaţii româneşti să îşi deschidă o pagină pe internet. Au nevoie de ajutor la revistă, la pagina pe internet, la cererile către oficialităţi şi instituţii române în ceea ce priveşte redactarea. Dacă le putem trimite adrese de e-mail ale unor asociaţii, fundaţii, firme care pot fi sponsori serioşi pentru acordarea de burse şi sprijin pentru logistică. Mi-a cerut adresele e-mail ale tuturor ziarelor de limbă română din România dar şi din Europa şi America ca să îşi facă cunoscute problemele.
Să cerem mereu Serbiei să îi recunoască şi să le aplice standarde europene în ce priveşte drepturile naţionale.
Solicitări îndreptăţite şi minime pentru o lucrare care îşi propune să trezească la conştiinţă naţională sute de mii de români uitaţi de România şi ascunşi de Serbia. Putem onora aceste cereri pentru ca românitatea de acolo să prindă ultimul tren sau putem să uităm luaţi de alte griji aşa cum Bucureştiul face dintotdeauna.



Arad 6 septembrie 2003,

Viorel Dolha
Preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din Arad
str 6 Vânători, bl.V9 sc.B ap.5
Arad

Tel: +40 257 255 243, 0257 270 471
mobil: +40 744 195 155

DOMNIA LUI URAN (OURANOS, MUNTEANUL)- DACIA PREISTORICA, de NICOLAE DENSUSIANU

1.Uran, cel dintai rege al locuitorilor de langa muntele Atlas in Dacia, c. 6.000 i.e.n.

Cel dintai rege care a domnit peste tinuturile de langa muntele Atlas, in nordul Istrului, a fost, dupa traditiunile vechi istorice, Uranos (Munteanul).

Atlantii (sau locuitorii de langa muntele Atlas, langa Oceanos Potamos), scrie Diodor Sicul, exceleaza intre toate popoarele vecine prin pieitatea lor deosebita si prin ospitalitatea lor. Ei se glorifica ca zeii (regii cei vechi divinizati) s-au nascut la dansii si anume povestesc: ca cel dintai care a domnit la dansii a fost Uran;

ca acesta a adunat pe oamenii care traiau risipiti si i-a facut sa locuiasca in sate si orase; le-a interzis sa traiasca si mai departe in faradelegi, dupa modul fearelor salbatice; i-a invatat sa cultive pamantul si sa pastreze fructele ce sunt bune de mancare si multe alte lucruri folositoare pentru viata de toate zilele. Domnia sa se extinsese peste partea cea mai mare a lumii, mai cu seama in regiunile de apus si de meazanoapte. Observand si studiind cu deosebita atentie cursul astrelor, Uran profetea multe fenomene ce aveau sa se intample pe ceriu. El a invatat poporul sa cunoasca sistemul anului dupa cursul Soarelui si a stabilit lunile fiecarui an dupa cursul lunei si dupa anumite ore din an. Din aceasta cauza, poporul de rand, care nu cunostea mersul regulat al astrelor, admirand exactitatea cu care se indeplineau lucrurile ce le prevestea dansul, si-a format credinta ca acest profet are intru adevar o parte din natura divina, iar dupa ce a incetat din viata i-a atribuit onori divine, atat pentru meritele ce le avea, cat si pentru cunostintele sale astronomice si a aplicat apoi numele de Ouranos (Munteanul) la ceriu, de o parte, fiindca cunoastea foarte bine rasaritul si apusul astrelor, cum si alte fenomene ceresti, iar, de alta parte, ca sa inalte meritele lui si toti sa-l numeasca rege pe vecie.

Despre Uran se spune ca a avut 45 de copii cu m ai multe sotii, dintre cari 22 cu sotia sa Titaea (Titania), mama titanilor, care pentru meritele si intelepciunea sa, a fost pusa dupa moarte intre zei, dandui-se numele de Gaea.

In timpul lui Uran, statul Pelasg avuse, dupa cum rezulta din legendele si traditiunile vechi, o organizatiune puternica, politica si militara.

Cea dintai clasa a nobilimii o formau asa-numitii titani, cu epitetul de hthonioi, „pamanteni”; aganoi, „gloriosi” si theoi, „divini”, fiindca, dupa traditiuni, ei apartineau la familia cea puternica si ilustra a dinastiei regale.

O alta clasa a societatii pelasge din timpurile aceste o formau meseriasii, cari se ocupau de tot felul de lucrari industriale (mechanai essan ep ergois) si cari figureaza la Hesiod sub numele de ciclopi.

Puterea militara a statului era reprezentata prin centimeni, Hekatogcheires. Dupa Hesiod, erau numai trei centimani; fiecare centiman avand cate 50 de capete, intelege capitanii. Rezulta asadar, ca in primele timpuri ale domniei lui Uran, regatul sau se compunea numai din trei comandamente sau circumsriptiuni militare, dupa cum si in timpurile dominatiunii romane, Dacia era impartita in trei provincii administrative.

Constitutiunea statului era teocratica. Toate afacerile publice se conduceau in numele divinitatii. Uran era monarh absolut. El uneste in mainile sale intreaga puterea politica, administrativa, judiciara, militara si sacerdotala.

Ouranos, ca nume personal, este un simplu apelativ geografic, ce deriva de la oros, cu sufixul ionic anos si cu intelesul de „ om de la munte” (Munteanul), dupa cum si sotia sa Gaea avea epitetul de orestera, adica „Munteana”. Tot astfel, ne spune Diodor Sicul ca zeii cei vechi au fost oameni si ca unii din acestia au primit numele lor de la regiunile peste cari domnise (Diodori Sic. lib. VI.2.12).

2. Uran sub numele de „Pelasgos”

In traditiunile istorice, Uran, cel dintai rege al rasei pelasge, ne mai apare si sub numele de Pelasgos.

Acest pelasg, dupa o traditiune de la Pausania, se distingea prin marimea corpului sau, prin puterea si frumusetea sa si intrecea pe toti ceilalti muritori prin darurile sufletului sau.

La Eschyl, Pelasg este fiul Gaeei sau al Terrei; iar poetul Asiu (c sec VII I i.e.n.) scrisese despre dansul urmatoarele versuri: Tara cea neagra (Gaia melaina) a nascut pe Pelasg cel asemeni zeilor, pe muntii cei cu culmi inalte, ca sa fie incepatoriul genului omenesc.

Pelasg, cum ne spune Pausania, a fost cel dintai care a invatat pe oameni sa-si construiasca colibe (Kalybas) spre a se apara in contra frigului, a ploilor si a caldurii; tot el i-a invatat sa-si faca haine cusute din piei de oaie, le-a interzis sa se mai nutreasca si in viitoriu cu frunze verzi, cu burieni si cu radacini, din cari unele nu erau bune de mancare, iar altele periculoase sanatatii; in fine, in ce priveste diferitele specii de grinda, Pelasg le-a permis sa intrebuinteze pentru mancare numai ghinda de fag.

In aceasta traditiune, dupa cum vedem, Pelasg are aceeasi genealogie, aceeasi patrie si aceleasi caractere civilizatoare ca Uran.

Pelasg este „asemenea zeilor”; el este fiul Gaeei sau al Terrei, nascut pe muntii cu culmi inalte; incepatoriul genului uman si primul monarh al lumii vechi. Peste tot, are aceleasi merite si aceleasi calificatiuni ca Uran.

Dupa gramaticul Apollodor, Pelasg este stramosul titanilor, dupa cum la Hesiod, Uran este parintele titanilor.

Dupa unii autori mai vechi, Pelasg este cel dintai stramos al hiperboreilor de langa muntele Atlas, dupa cum, la Diodor, Uran este cel dintai rege al locuitorilor de langa acelasi munte, Atlas.

(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu; edit. Obiectiv Craiova, Eugen Delcea)
Text preluat de pe danlupu.wordpress.com

Cheloo ft. Texta contra cronometru

Dedicatie de la Radu

Arkaim, cea mai misterioasă cetate ridicata de geti

Arkaim, cea mai misterioasă aşezare antică, situată în regiunea Celiabinsk, în sudul Uralilor, a fost descoperită în 1987, în timpul lucrărilor de adâncire a văii răului din apropiere, care urma să fie inundată. Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.

Arkaim, la fel de vechi cât Babilonul

Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, că cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa până în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul.

S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană. Vadim Cernobrovi, un arheolog rus, este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, căci şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăştiei de pe teritoriul geto-dacilor.

Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.

O cetate abandonată

Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fără să fi existat altă aşezare înainte, după un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imita secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţine 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauza acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu pătrundă ploaia sau ninsoarea. Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apă rece curgătoare având rol de răcire a încăperii.

Cetate protejată printr-un sistem anti-furtună

Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc în loc, altare ritualice pentru foc. Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substanţă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost ameninţaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

În zonă apar fulgere globulare, iar oamenii sunt cuprinşi de atacuri de panică

Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fără să fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar. Mulţi copaci din zona prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o altă sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apă, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Geţii din actualul teritoriu al României, constructorii cetăţii

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.

Relieful concentric al ţării noastre, model pentru cetate

Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboară în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamnă noroi, mal), probabil că “arcă” fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fără motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănătoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Mesageţii, adoratorii Soarelui

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe aceşti masageti, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”. După cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.

Regina mesageţilor îi înmoaie capul duşmanului său într-un burduf plin de sânge

Una dintre cetăţile masagetilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sar – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de această cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 î.Hr., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris. Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfârşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a găsit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”"

Enigma amazoanelor de pe monumentul circular de la Adamclisi

Urmaşul lui Cirus, Darius, a pătruns în 517 î.Hr. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salva pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de ostile geţilor”. Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afară cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră.

Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţă, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele! Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătălie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat statul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor

Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărî, la 250 î.Hr., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Cetatea lor circulară, care pare a fi construită după planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort”!!, deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt străvechi, cu conotaţii de virilitate!

Urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates. Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Şureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucită căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 î.Hr. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gură aur topit, “ca să-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan

În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Munţii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumătate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului.

Pilonii cercului formează o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul. Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nicio aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două râuri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.

Originile getice ale cetăţii Arkaim

Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor apariţii, în spaţiul carpato-dunarean. Astfel de construcţii circulare, “aparate ale lui Uriel”, cu rol astronomic, astrologic şi agronomic, sunt caracteristice primei civilizaţii.

Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi. Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit. Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lor străvechi: arienii din bazinul carpato-dunarean.

Sursa: www.formula-as.ro

Preluare de pe www.lovendal.net.

Despre Ştefan cel Mare şi Sfânt în date

Spre „zările împărăteşti”
Perioada de început a domniei lui Ştefan cel Mare.

1450
februarie, 11. Ştefan este menţionat pentru prima oară într-un document emis de tatăl său, Bogdan al II-lea: „credinţa iubitului fiu al domniei mele, Ştefan voievod”.

1451
octombrie, 15. Bogdan al II-lea este ucis de oamenii lui Petru Aron, pe când se afla la o nuntă la Reuseni.

1457
aprilie, 12 (Marţea Mare) - Lupta de la Doljeşti, pe Siret, în apropierea Romanului. Ştefan, cu oastea sa de 6000 de oameni - moldoveni din Ţara de Jos şi munteni -, îl învinge pe Petru Aron.

1458
aprilie, 4. Tratatul moldo-polon de la Overchelăuţi. Ştefan cel Mare recunoaşte suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea Jagello.

1462
iunie, 22. Ştefan atacă cetatea Chilia, stăpânită de munteni şi de unguri. Acţiunea se încheie cu un eşec, agravat de rănirea domnului la glezna stângă.

1463
Începe şirul daniilor către Muntele Athos.
iulie, 5. Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Evdochia cea dreptcredincioasă, adică ortodoxă, „sora lui Semen ţarul”, fiica cneazului Alexandru (Olelko), Mare Cneaz de Kiev.

1464
aprilie, 28. Este menţionat Goian, primul pârcălab de Hotin, dovadă directă a faptului că cetatea revenise Moldovei.

1465
ianuarie, 22 - 26.Ştefan ocupă oraşul, apoi cetatea Chiliei, pe care Radu cel Frumos o stăpânea în numele sultanului. Sunt instalaţi aici, în calitate de pârcălabi, boierii Isaia şi Buhtea. Datorită acestei acţiuni, Moldova redevine o putere pontică deţinând controlul asupra gurilor Dunării şi a căilor comerciale care duceau spre Marea Neagră.
noiembrie, 4. Moare doamna Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Este îngropată la Mănăstirea Probota.

1465 sau 1466
Se naşte Elena (Olena), fiica lui Ştefan cel Mare şi a doamnei Evdochia.

1466
iulie, 10. Este pusă piatra de temelie a Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnului.

1467
noiembrie, 25. Moare Evdochia, soţia lui Ştefan cel Mare. Este înmormântată în Catedrala Mitropolitană din Suceava (Biserica Sfântul Gheorghe, Mirăuţi).
decembrie, 15 spre 16 - Lupta de la Baia împotriva regelui maghiar Matei Corvin. Înfruntarea a însemnat o biruinţă, incompletă şi scump plătită, a domnului Moldovei şi a marcat punctul cel mai înalt al tensiunii din relaţiile Moldovei cu Ungaria.

1469
iunie. Ştefan cel Mare, împreună cu 1.800 de călăreţi, face o incursiune în Transilvania în scopul de a-l captura pe Petru Aron. După ce-i trimise scrisori şi daruri ca din partea boierilor Moldovei care l-ar fi chemat să ia domnia, Ştefan cel Mare prinse viu pe cel ce îi ucisese tatăl şi pe care regele Matiaş îl favoriza împotriva sa, şi îi tăie capul.
septembrie, 3. În prezenţa domnului şi a familiei sale, a marilor boieri şi a multor credincioşi moldoveni, are loc ceremonia de sfinţire a Mănăstirii Putna. Slujba a fost săvârşită de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, episcopul Tarasie al Romanului, clerici, şi - conform Analelor putnene - de egumenii tuturor mănăstirilor, în total, 64 de slujitori.

1470
martie, 7 - Lupta de la Soci. Oastea Moldovei trece în Ţara Românească şi obţine o victorie împotriva lui Radu cel Frumos la Soci. Hotărârea lui Ştefan de a începe războiul are la bază intenţia recâştigării Ţării Româneşti de partea politicii creştine.
martie - aprilie. Tătarii crimleni conduşi de Eminek năvălesc în Moldova şi devastează nordul ţării până la târgul Siret. Eminek este luat prizonier şi închis la Cetatea Albă.
august, 20 - Lupta de la Lipnic, pe Nistru. Oştile moldoveneşti i-au învins pe tătarii care făcuseră o incursiune în Moldova, eliberând robii capturaţi şi redobândind prăzile. Fiul marelui han Mamak este luat prizonier şi ucis.

1472
septembrie, 14 (Înălţarea Sfintei Cruci). Este oficiată căsătoria lui Ştefan cel Mare cu prinţesa bizantină de Theodoro (Mangop), Maria Asanina Paleologhina, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea. În acel moment, principatul de Mangop reprezenta singura supraveţuire bizantină din zona Mării Negre. Căsătoria cu basilissa Maria a însemnat debutul celei mai glorioase perioade a domniei lui Ştefan cel Mare.


Marea politică (1473 - 1486)
Epoca de maximă înflorire economică şi militară.

1473
Începe „cruciada moldovenească a lui Ştefan cel Mare” (N. Iorga) prin sistarea plăţii haracului către Poartă.
iunie, 17. Ieromonahul Nicodim termină de copiat Tetraevanghelul de la Humor, unde se află portretul de donator a lui Ştefan cel Mare. În însemnarea dedicatorie Ştefan se intitulează „binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat”.
noiembrie, 8 (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril). Ştefan împarte steaguri de luptă oştirii sale la Milcov şi intră în Ţara Românească, pornind războiul împotriva lui Radu cel Frumos, aliatul turcilor.
noiembrie, 21 - Lupta de la Cursul Apei (Vodnău, 45 km nord-est de Bucureşti). Radu cel Frumos este învins, oastea moldovenească se îndreaptă spre Târgşor şi Bucureşti.
noiembrie, 24. Cu mare greutate, domnul muntean se refugiază în cetatea sa de scaun - Dâmboviţa - pe care însă o părăseşte în noaptea de 23 spre 24 noiembrie. O zi mai târziu, Ştefan lua cetatea şi, odată cu ea, toate comorile, veşmintele, steagurile, precum şi pe doamna şi fiica domnului fugit. Pe tron este aşezat Basarab Laiotă.
decembrie, 23. Radu cel Frumos, în fruntea unei oştiri turco-muntene, îl înlătură pe Laiotă Basarab, apoi pătrunde în Moldova, jefuind şi prădând ţara până la Bârlad.

1474
martie, 14. Ca răspuns la prădăciunile din iarnă ale muntenilor şi ale turcilor, Ştefan face o nouă incursiune în Muntenia.
vara. Domnul Moldovei sprijină cu oşti acţiunea lui Basarab Laiotă în Ţara Românească, care îl sileşte pe Radu, împreună cu curtea şi boierii, să se refugieze în cetatea Giurgiului. Laiotă este din nou domn.
toamna. Laiotă este învins din nou. Radu ia domnia pentru a treia oară.
octombrie, 1. Ştefan cucereşte de la Radu cel Frumos cetatea Telejenului şi îl reinstalează domn pe Basarab Laiotă.
octombrie, 5. Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), venit cu ajutor din Transilvania, îl atacă pe domnul muntean, dar este înfrânt de oştile lui Laiotă şi Ştefan.
octombrie, 20. După plecarea oştii moldovene, Basarab cel Tînăr se întoarce cu ajutor de la unguri şi ia tronul Ţării Româneşti.
noiembrie - decembrie. Radu cel Frumos redevine domn al Ţării Româneşti cu ajutorul turcilor lui Soliman Hadâmbul.

1475
ianuarie, 10 - Lupta de la Vaslui. Având sub steagurile sale între 40.000 şi 50.000 de oameni, Ştefan cel Mare îl învinge pe Soliman, beilerbeiul Rumeliei, la Vaslui. Pentru armata otomană, pierderile au fost uriaşe: circa 40.000 de ostaşi ucişi şi 4.000 de prizonieri din totalul de 120.000 de oameni.
ianuarie, 25. Ştefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către curţile princiare din Europa, anunţând victoria de la Vaslui şi cerând crearea unei coaliţii antiotomane
iulie, 12. Ştefan cel Mare recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, Matia Corvin, care se obligă să sprijine Moldova în lupta împotriva turcilor.
decembrie. Turcii cuceresc cetatea Mangopului (Crimeea) în urma unui asediu de 6 luni. Printre apărătorii cetăţii se găseau 300 de ostaşi trimişi de domnul Moldovei în ajutor cumnatului său Alexandru, conducătorul Mangopului.

1476
iulie, 26 - Lupta de la Valea Albă (Războieni). În vederea cuceririi cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă şi pentru înlăturarea lui Ştefan, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, hotărăşte o expediţie în Moldova. Ţara avea să fie lovită din trei părţi: dinspre nord de tătari, dinspre Marea Neagră de o flotă otomană şi de detaşamente turceşti şi tătărăşti, iar dinspre Dunăre, de Mahomed însuşi, ajutat de Laiotă Basarab, în fruntea a 150.000 de ostaşi. Pe când se îndrepta spre Dunăre, Ştefan s-a văzut confruntat cu nemulţumirea ostaşilor săi, spunând că „din cauza acestui război, tătarii răpesc pe soţiile noastre şi pe fiii noştri”. În faţa acestei realităţi domnul încuviinţă slobozirea lor pentru 15 zile. Lupta cu Mahomed s-a dat pe Pârâul Alb. Oastea de curte rămasă lângă voievod - între 10.000 şi 12.000 de oşteni - este înfrântă. Ştefan se retrage în munţi. Turcii înaintează, dar cetăţile Suceava, Hotin şi Neamţ rezistă asediului otoman. În faţa acestei rezistenţe, la care se mai adăuga foamea, ciuma şi o furtună care scufundase vasele cu hrană ale armatei otomane, Mahomed hotărăşte retragerea.

1477
mai, 8. O solie extraordinară condusă de Ioan Ţamblac este trimisă de Ştefan Senatului Veneţiei şi Vaticanului în care erau expuse evenimentele recente pe care Moldova le înfruntase. Pe de altă parte, domnul cerea sprijin împotriva turcilor.
noiembrie, 11. Ştefan intră în Ţara Românească şi alungă pe turci din ea, punând domn, în locul lui Basarab Laiotă, pe Basarab cel Tânăr (Ţepeluş).
decembrie, 19. Moare doamna Maria Asanina Paleologhina, cea de a doua soţie a lui Ştefan şi este înmormântată în necropola domnească de la Putna.

1478
vara. Are loc căsătoria lui Ştefan cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi a Mariei Despina.
iunie, 16. Se naşte Bogdan, fiul lui Ştefan şi al Mariei Voichiţa, domn al Moldovei între anii 1504 - 1517.

1480
primăvara. Ştefan încheie pace cu turcii, obligându-se să plătească tribut 6.000 de florini (haraciul Ţării Româneşti era la acea dată de 14.000 de florini).

1481
iulie, 8 (Sfântul Mare Mucenic Procopie) - Lupta de la Râmnic. Adunând o mare oaste, la care s-au adăugat trupe transilvănene, în total cam 60.000 de oameni, călări şi pedeştri, Ştefan, însoţit de fiul său, Alexandru, intră în Ţara Românească. Lupta s-a dat la Râmnic şi „a biruit iarăşi Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea Sfântului şi Slăvitului Procopie”.

1484
iulie, 14. După un asediu de 10 zile, cetatea Chilia, apărată de pârcălabii Ivaşco şi Maxim, este cucerită de flota şi armata sultanului Baiazid al II-lea.
august, 8. Cetatea Albă, apărată de pârcălabii Gherman şi Oană este ocupată de turci după 15 zile de asediu.

1485
septembrie, 15. Ştefan cel Mare prestează personal, la Colomeea, omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello.
septembrie, 19. Cum Cetatea de scaun nu a vrut să se predea şi nici nu a putut fi cucerită, turcii au ars târgul Sucevei. Încă pe când Ştefan se afla în Polonia, o oaste alcătuită din turci şi munteni (30-40.000 de oameni) condusă de Ali paşa a intrat în Moldova cu intenţia de a pune domn la Suceava un pretendent, Petru Hroiot.
noiembrie, 16 - Lupta de la Cătlăbuga. Se poate aproxima că Ştefan a intrat în Moldova spre sfîrşitul lunii septembrie, având alături şi 3000 de călăreţi polonezi. Trupele turceşti şi muntene începuseră deja retragerea. După mai multe ciocniri moldo-polono-turceşti are loc lupta de la Cătlăbuga (în sudul Moldovei, între Prut şi Nistru), împotriva turcilor lui Bali bei Malcocioglu, sangecbeiul de Silistra, câştigată de Ştefan şi aliaţii săi.


Marea rugăciune (1486 - 1504)
Intervalul în care este construită majoritatea lăcaşurilor de cult.

1486
martie, 6 - Lupta de la Şcheia. Eşecul militar de la sfârşitul anului 1485 l-a determinat pe sultanul Baiazid să trimită o oaste care să încerce din nou înscăunarea pretendentului Hroiot. Luni, 6 martie, domnul Moldovei i-a întâmpinat pe turci la Şcheia, în ţinutul Romanului: „...şi a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz” (Cronica moldo-germană). În a doua jumătate a zilei se produce răsturnarea spectaculoasă a situaţiei, datorită a doi boieri credincioşi ai lui Ştefan: Pântece şi Purice. Primul, asigurând pe noul domn, Petru, că victoria este a lui, l-a scos din luptă şi l-a ucis; cel de al doilea, căutându-şi domnul, l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. „Astfel - zice cronicarul - a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.
toamna. Ştefan încheie pace cu Poarta. Înţelegând că o recuperare a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă era imposibilă doar cu forţe proprii şi într-o perspectivă imediată, precum şi faptul că puterile creştine nu mai doreau continuarea războiului cu turcii, Ştefan trimite la Poartă un sol care, predând haraciul, s-a întors aducând cuvântul de pace al sultanului. Consemnări mai târzii arată că haraciul fusese fixat la suma de 4.000 de galbeni.

1487
iunie, 13. Începe construcţia Bisericii Sfânta Cruce a mănăstirii de călugăriţe de la Pătrăuţi.
iunie, 8 - noiembrie, 13. Este construită Biserica Sfântul Procopie de la Bădeuţi (Milişăuţi).

1490
aprilie, 27 - septembrie, 20. Este construită biserica Sfântul Ioan din Vaslui.

1492
mai, 30 - octombrie, 28. Se zideşte Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău.

1493
iulie, 9 - 1494, octombrie, 12. A fost construită Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Borzeşti.

1495
octombrie, 18. S-a terminat zidirea Bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, construită pe vestigiile unui edificiu mai vechi.
noiembrie, 30. S-a terminat construirea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi.

până în 1496.
Este construită Biserica Sfânta Paraschiva de la Şipot, Suceava.

1496
iulie, 4 - noiembrie, 8. A fost construită Biserica Naşterea Maicii Domnului a Mănăstirii Tazlău.
iulie, 26. Moare Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare; este înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria strămoşului său Alexandru cel Bun.
septembrie, 30. Se termină zidirea Bisericii Sfântul Nicolae de la Popăuţi, Botoşani.
noiembrie, 18. Se încheie ridicarea Bisericii Sfântul Mihail din Războieni, construită peste osemintele celor căzuţi la Valea Albă.

1497
iulie, 15 - 1498, noiembrie, 11. A fost construită Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamţ
septembrie, 26 - octombrie, 16. Armata polonă condusă de regele Ioan Albert asediază fără succes Cetatea de Scaun a Sucevei. Incursiunea poloneză avea ca scop principal înscăunarea unui frate al regelui ca domn al Moldovei.
octombrie, 19. Oştile polone părăsesc Suceava şi încep retragerea din Moldova după ce la insistenţele regelui Ungariei, Vladislav, este încheiat un armistiţiu.
octombrie, 26, joi (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) - Lupta din Codrii Cosminului. Deşi bolnav, Ştefan cere să fie dus cu sania pe câmpul de luptă, acolo unde oştile moldoveneşti şi aliate (turceşti, ungureşti şi munteneşti) luptau împotriva regelui Ioan Albert. Oştile lui Ştefan îi atacă pe polonezi în pădurea Cosminului „prăbuşind codrul peste ei, tăindu-i şi omorându-i fără milă”.
octombrie, 29 - Lupta de la Lenţeşti. Oastea moldovenilor condusă de vornicul Sima Boldur înfrânge un corp de oaste polon trimis în sprijinul regelui Albert.
noiembrie, 14. A fost terminată construirea Bisericii Înălţarea Domnului a Mănăstirii Neamţ
decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). La 40 de zile după lupta de la Codrii Cozminului, Ştefan face la Hârlău un mare ospăţ ostaşilor săi, pe care îi răsplăteşte cu daruri, întru pomenirea celor căzuţi în luptă.

după 1497
Ştefan cel Mare a construit în oraşul Suceava o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie, în amintirea victoriei de la Codrii Cosminului.

1498
septembrie, 13. A fost terminată construcţia turnului clopotniţă şi a paraclisului cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistriţa.

1499
ianuarie, 5. Ştefan cel Mare atacă şi înfrânge o oaste turcească venind din Polonia.
iulie, 16. Este semnat, la Hârlău, în condiţii de egalitate, tratatul de pace moldo-polon.
decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). A fost terminată Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti, ctitoria logofătului Ioan Tăutu.

1500
august - septembrie. Ştefan rupe legăturile cu Poarta, sistează haraciul şi trimite pe vornicul Boldur să incendieze cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.
A început construirea Bisericii Înălţarea Sfintei Cruci de la Volovăţ.
Este realizat Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, păstrat în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a României.

1502
octombrie - noiembrie. Ştefan cel Mare ocupă Pocuţia, „ţara bunicului său”.

1503
aprilie, 27 - 1504. A fost zidită Biserica Coborârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dobrovăţ.
septembrie, 8 - 1504, septembrie, 18. Este construită, pe locul unde a fost omorât Bogdan al II-lea, Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul de la Reuseni.

1504
sfârşitul lunii iunie. Medicul italian Hieronimo da Cesena, un chirurg de la Buda şi un altul, trimis de hanul tătar, îi ard lui Ştefan cel Mare rănile care îi cuprinseseră amândouă picioarele.
iulie, 2, marţi. La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineaţa), moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ştefan cel Mare. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul bisericii Mănăstirii Putna.

Sursa: www.stefancelmare.ro