Pelasgii, pãrintii geto-dacilor

În perioada 2.700-1.700 î. H., în spatiul carpato-danubian are loc etnogeneza popoarelor vest-europene, care si-au tras rãdãcinile din populatia autohtonã. Aceastã populatie autohtonã a rãmas cunoscutã în miturile scriitorilor antici sub numele de pelasgi, având ca cei mai veritabili urmasi în Occident pe bascii de astãzi, în Spania, unde a fost creatã cetatea pelasgã Uxama. Miturile elene îi considerau pe acesti pelasgi ca fiind „dioi” (divini) si „primii locuitori ai pãmântului”.

Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune cã pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei si Italiei, apartinând rasei europene. Erau veniti din nordul Dunãrii. Felix Colson afirmã cã: „toti dacii erau pelasgi”. În plus, numele Ion, care era pãrintele eponim al pelasgilor se regãseste numai la daco-români si la basci.
Crearea Imperiului Pelasg a avut loc dupã glaciatiunea Wurm, N. Densusianu afirmând cã pe la anul 6.000 î. H. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea Muntilor Carpati, probabil cu precãdere în Ardeal si avea o vastã întindere: Europa, Nordul Africii si o parte din Asia.
Pelasgii sunt descrisi în lucrãrile a numerosi autori antici, dintre care amintim pe Homer, Herodot, Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pentru toti acesti autori pelasgii erau un popor ales, descendenti din vechii atlanti, care aveau preocupãri si purtãri înalte, regii lor fiind considerati zei.
Pelasgii au migrat din aceste zone foarte bogate si propice dezvoltãrii si sporului demografic, populând Europa, ajungând în Nordul Africii, în Asia Micã si chiar în India, prin Rama.
Vasile Lovinescu redã o mãrturie de o valoare exceptionalã în aceastã directie: un domn educat din perioada interbelicã, dorind sã convingã un tãran bãtrân cã svastica este un semn strãin, importat din afarã (se stie cã nemtii l-au preluat în propoganda lor de la hindusi), a primit replica urmãtoare: Ba nu, e de aici, îl avem de pe vremea uriasilor. În textele grecilor antici se vorbeste despre titani sau uriasi care trãiau în Tara Zeilor (identificatã cu tinutul carpato-dunãrean) si, mai mult, cercetãtorii au descoperit în zilele noastre schelete de oameni care mãsurau între 2 si 4 metri. Acest mister nu a fost elucidat pâna acum si bineînteles cã nu a fost dat publicitãtii.
Nu intrãm acum în amãnunte pentru a dovedi contrariul a ceea ce afirmã istoricii oficiali (care ne „învatã” cã suntem în primul rând urmasii romanilor, ca ne datorãm lor limba si civilizatia actualã) pentru cã ne-am extinde prea mult, dar existã în aceastã directie dovezi, si chiar numeroase.
Pelasgii aveau o limbã comunã, unicã, o limbã prelatinã, asa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la venirea lor în europa, cã pelasgii vorbeau o limbã barbarã, diferitã de a lor. Quintilian aminteste cã, dacã se adaugã la cuvintele latine, ori, se lãsau pe dinafarã unele litere sau silabe, se obtinea vorbirea barbarã. Dupã unii autori, limba barbarã avea carcterul unei limbi latine vulgare sau rustice. Romanii însisi erau etichetati de cãtre greci ca vorbitori de limbã barbarã. Poetul Ovidiu si-a compus ultimele versuri apelând la latina barbarã a getilor, atît de apropiatã de latina literarã si a afirmat cã el însusi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci si împãrat se face fãrã translatori, în deplinã întelegere. Si nu putem crede cã „dacii cei mândri si nemuritori” s-au servit de latina împãratului.
Dar, cel mai important argument este acela cã romanii nu au reusit sã-i romanizeze pe daci în 165 de ani, la fel cum nu au reusit sã-i romanizeze nici pe greci în 600 de ani, pe egipteni în 400, pe evrei în 300, pe maltezi în 1000 de ani si cum nu au reusit sã creeze o limbã unitarã nici chiar în Italia, unde se vorbesc 1500 de dialecte. Toate limbile cu caracter latin rezultã din originea lor veche pelasgã si nu din romanizare.
Nicolae Densusianu remarcã faptul cã majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europã au împrumutat în religa lor panteonul pelasgic, pe care l-au gãsit la vechii locuitori. Cea mai arhaicã religie, dar poate si cea mai înaltã si profundã de pânã acum, o reprezintã adorarea Cerului si a Pãmântului. Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pãmântul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari înãltimi muntoase si pe teritoriul Daciei ne stau mãrturie monumentele megalitice din Carpatii Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era consideratã în epoca clasicã a Greciei ca fiind barbarã. Herodot ne spune cã grecii au primit numele divinitãtilor, pe care egiptenii spun cã nu le cunosc, de la pelasgi. La romani, Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau Cerus Manus (Magnus), expresie identicã cu Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa Theogonia.
Dar cine este Uranus? Textele vechi ni-l prezintã ca pe primul monarh al marelui Imperiu Pelasg, cel dintâi om care a guvernat lumea. Acesta nu era un om obisnuit, ci unul cu deosebite calitãti si înzestrãri divine, merite pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a învãtat pe oameni sã construiascã colibe din lut. Dupã Hesiod, Uranus era fiul Geei sau, dupã alte traditii al Istrului. Denumirea sa înseamnã Munteanul, cel de la munte. Acest munte nu era altul decât lantul Carpatic.
Dupã încetarea din viatã a lui Uranus, domnia marelui Imperiu Pelasg va trece la fiul sãu, Saturn. Acesta este de asemenea unul dintre cei mai mari regi ai gintii pelasge. Astfel în cadrul ritualurilor, care erau aceleasi, numele lui Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia lui Saturn, omenirea face un progres enorm pe calea civilizatiei. Saturn este acela, dupã cum spun traditiile vechi, care i-a determinat pe oameni sã pãrãseascã viata sãlbaticã, îi adunã în societate, le dã legi si i-a învãtat agricultura. El este începãtorul si propagatorul fericirii omenesti. Sub imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de abundentã, când pe pãmânt dominau justitia si buna-credintã.
Cultul lui Saturn era rãspândit în special în nordul Istrului si în nordul Italiei. Saturn era la geti acelasi cu Zamolxis. Dupã cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-vesticã era consideratã ca imperiul religiei lui Saturn.
Nicolae Densusianu considerã Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legãturã a omului cu Cerul. El afirmã cã munþii Carpati era muntele cel sfânt al pelasgilor, muntele Olimp din mitologia greacã, sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman si Omul nu sunt altceva decât Cerus Manus al romanilor si Saturn, numit si Omul. De altfel, pentru antici, tinutul zeilor era zona hiperboreeanã, la nord de Istru.
Dupã cum amintea Vasile Lovinescu, nenumãrate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase cã Apollo, dupã zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunãre), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaLnon" (Olymp VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era crestinã, Apollonius din Rhodos arãtase în Argonautica cã hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera gheturile hiperboreene si Tanais (Donul) acoperit de gheturi, si câmpiile niciodatã fãrã zãpadã, în jurul muntilor Riphei (Carpati).
Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele pãrti ale lumii spun cã hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagrã) ºi a Istrului" (Geografia XI,6.2).
Intr-o frumoasã epigramã, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca sã iei pe umerii tãi cerul hiperborean si astrele Polului getic": "Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeste triumful lui Domitian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori si-a scãldat calul în zãpada getilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita si n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don si Dunãre...pe care antichitatea le numea hiperboreene": Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geti, Herodot, supranumit "pãrintele Istoriei", arãta: "ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Istorii IV, 93).
Revenind, Zeus era de asemenea la loc de frunte printre regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui Saturn.
Dupã Saturn, odatã cu domnia lui Typhon, marele imperiu începe sã decadã si sã se destrame.
Hermes se spune cã a domnit în acea perioadã de început al declinului, având ca centru cultural, politic si spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În Dacia Hermes a rãmas ca Armis sau Sarmis, la sciti Armes, la egipteni Thot si la fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza dupã unele opinii este resedinþa lui Hermes. Dupã Herodot, regii din Thracia îl venerau pe Hermes ca fiind strãmosul si începãtorul dinastiei lor. În traditiile istorice ale antichitãtii, Hermes era considerat ca întemeietorul tuturor stiintelor divine si umane. Era privit ca izvorul cugetãrii.
Dupã domnia lui Hermes, succesiunea la tronul imperiului pelasg trece la Marte, pe care grecii îl numeau Ares. În cele mai vechi texte egiptene, Marte ne apare ca fiind domnitor peste egipt, imediat dupã Typhon si Horus. El a domnit, conform lui Herodot si peste Scytia. El era considerat ca un rege vechi national al getilor si dacilor. Resedinta lui se aflã în muntii geþilor si este, conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor getice. Iordanes scrie cã getii era asa renumiti încât se spune cã Marte, zeul rãzboiului se nãscuse la ei. La Homer, Marte este numit „ducele oamenilor celor drepti”, iar oamenii cei mai drepti ai antichitãtii au fost getii, identificati cu hyperboreii. Despre Marte se spune cã i-a învãtat pe oameni sã fabrice arme din metal, cã a înfiintat osti armate si i-a învãtat tehnici de luptã.
Dupã Marte urmeazã la tron Hercule. La Herodot, Hercule apare ca fiind pãrintele lui Agathyrsus, care domnise peste tinuturile de lângã Mures si a lui Scythes, întemeietorul dinastiei Scytilor. Armele sale obisnuite erau cele din vechea Dacie: arcul, palosul si mãciuca (buzduganul).
Dupã Hercule, figureazã în listele egiptene Apollo ca domnitor al pelasgilor. Ca origine, Apollo era hyperboreu de la nord de Istru si Diana, sora sa, ne spune poetul Pindar cã petrecea în tara de la Istru. Templul cel renumit al lui Apollo Hyperboreul se aflã în insula cea sfântã de la gurile Dunãrii, Leuce, astãzi numitã Insula Serpilor. Apollo era adorat cu deosebitã onoare în toate regiunile Pontului Euxin. Apollo, ca divinitate a soarelui este reprezentat adeseori pe monedele nationale ale dacilor cu numele Aplus si Lucu. Existã în Dacia si orasul Apullum, închinat lui.
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este consideratã ca fiind de aproximativ 1500 de ani.
Iatã cum toate divinitãtile gãsite în mitologiile popoarelor antice îsi au originea în aceste meleaguri, traditia lor fiind continuatã de cãtre geto-daci, transmitându-se pânã la noi în colinde si traditiile pãstrate în teritoriile românesti. La geti vom gãsi o spiritualitate nealteratã, remarcându-se ulterior doar anumite tendinte care amintesc de epoca decadentei care va urma. Una dintre acestea unii cercetãtori considerã cã era sacrificiul uman, introdus mai târziu în traditia getilor.


Notã:
Acestea sunt materiale de la o conferintã mai veche. Sunt preluãri din mai multe cãrti, puse într-o formã proprie. Principalele lucrãri din care s-au preluat date sunt:
Nicolae Densusianu, "Dacia Preistoricã"; Vasile Lovinescu, "Dacia Hiperboreeanã"; Eugen Delcea si Paul Lazãr Tonciulescu, "Secretele Terrei - Istoria începe în Carpati, vol. I""

Mitel Popa 1/5/2008

Sursa: revista Zamolsis