Portretul luptătorului la tinereţe

Un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului. Un lungmetraj de debut, "Portretul luptătorului la tinereţe", care i-a umplut regizorului Constantin Popescu Jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului, se va concretiza pe marele ecran sub forma unei trilogii, "Aproape linişte".

Primul film din această serie, "Portretul luptătorului la tinereţe", va avea premiera în cinematografele româneşti la 19 noiembrie şi se concentrează pe povestea cutremurătoare a uneia dintre cele mai longevive grupări, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, formată din 12 tineri care au rezistat în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, până când au fost trădaţi. Singurul din grup care nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani, până în 1976, este Ogoranu. A fost ajutat de Ana Săbăduş, femeia care i-a rămas aproape până la sfârşitul vieţii.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani, înainte ca regizorul să aibă ocazia să-l cunoască personal. Luptătorul nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat: "Încă nu este momentul, atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani", îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi.

N-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu Jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idee, dar au avut ocazia să aprecieze rezultatul alţi supravieţuitori ai acelor vremuri, luptători anticomunişti, anul acesta, într-o proiecţie a filmului în cadrul manifestării anuale dedicate come­morării Rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus. "Au fost prezenţi foşti deţinuţi politic din toată ţara şi urmaşi ai lor.

De cum a început filmul, majoritatea dintre cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Emoţia şi-a spus cuvântul după primele minute de film. Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România), a rămas 2 ore şi 20 minute în picioare. A trăit fiecare moment. L-am întrebat apoi, de altfel pe toţi cei prezenţi. A fost un singur răspuns: «Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp»", descrie Lucia Baki momentele intense pe care le-a surprins la acel moment.


Proiectat la începutul acestui an în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Popescu jr s-a si­tuat în centrul unui scandal iscat de cererea venită din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel", ca pelicula să fie interzisă pentru că ar glorifica "un fost legionar, fascist şi antisemit", motivaţie bazată pe faptul că Ion Gavrilă Ogoranu a făcut parte în tinereţe din Mişcarea Legionară Frăţia de Cruce Negoiul. Organizatorii festivalului au declinat cererea cu atât mai mult cu cât sesizarea fu­sese formulată fără ca filmul să fie vizionat în prealabil de cei care o pu­seseră la zid. Incidentul l-a mâhnit, spune regizorul, în primul rând pentru că demersul lui cinematografic a fost înţeles eronat. "Nu vreau să-mi bazez debutul pe o controversă. N-are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea e că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar, ci o ficţiune, poţi avea orice opinie. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Era vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie. Şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. E vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Aşa au stat lucrurile. Dacă am făcut un film pe tema asta, nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu toate personajele filmului. În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Nu că despre asta ar fi vorba în filmul meu. Sau ar fi trebuit să vorbesc doar despre opresori? Nu înţeleg. (...) Am să continuu să regizez filme, ficţiuni despre acea perioadă, indiferent de opiniile altora, pentru că în primul rând eu vreau să aflu ce s-a întâmplat atunci, cum şi de ce. Nu înţeleg de ce trebuie să ne ascundem sau să privim în altă parte ori de câte ori ceva ni se pare că nu este limpede. Nu a fost şi nici nu este intenţia mea să jignesc pe cineva ori memoria cuiva. Pot înţelege, în măsura în care o astfel de durere poate fi înţeleasă de cineva care nu a trăit acele vremuri, că anumite subiecte sunt dificile. Dar cred că ele trebuie cunoscute înainte de a fi cântărite şi catalogate." Constantin Popescu speră ca, în cazul în care va găsi sprijin financiar, coproducători interesaţi şi alţi parteneri, să demareze filmările pentru partea a doua a trilogiei în iarna anului viitor, iar filmările ultimei părţi să fie finali­zate peste doi ani şi jumătate.

De la momentul acelui scandal, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" nu a mai luat nici o altă poziţie oficială faţă de demersul cinematografic al lui Constantin Popescu, iar regizorul se îndoieşte, dar nu exclude posibilitatea ca alte voci nemulţumite să se audă şi pe mai departe, poate chiar cu ocazia apropiatei lansări. De aceea atrage din nou atenţia că "filmul nu este portretul unui om, ci al unei ge­neraţii, al unui grup. Titlul nu despre asta vorbeşte. Oricine a înţeles sau crede că a înţeles altceva se înşală. Acuzaţiile au un fundament mult prea subţire. Încerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, înainte de orice. Încerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul."

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui triptic de ficţiune bazat însă pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul do­cumentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturiseşte că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea. "Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu'. Pentru că însă scenariul devenea mult prea lung, am decis să încerc să regizez trei filme, fiecare despre una dintre poveştile pomenite mai sus."

"Un bărbat curajos şi demn. Chiar dacă opiniile noastre nu se întâlnesc, demnitatea de care a dat dovadă merită discutată cu prisosinţă", astfel îl vede regizorul pe Ion Gavrilă Ogoranu, întruchipat de actorul Constantin Diţă. Din distribuţie mai fac parte Ionuţ Caras, Cătălin Babliuc, Dan Bordeianu, Alexandru Potocean, Paul Ipate, Răzvan Vasilescu, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Nicodim Ungureanu. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea sau Baia Mare. În "Portretul luptătorului la tinereţe" sunt folosite numele reale ale luptătorilor din Grupul Gavrilă.

http://www.jurnalul.ro


Oamenii astia nu au avut alta sansa sa lupte pentru tara lor. Decat in munti, cu arma in mana. Noi acum beneficiem de un sistem relativ liber in care sa ne asociem si sa militam pasnic pentru drepturile noastre elementare la noi in tara. Va astept alaturi de RDCN.
Octavian-Eugeniu MANU
pelasgic2009@yahoo.com

Partizanii din Banat au jurat pe Biblie: Toţi pentru unul, unul pentru toţi!

La 60 de ani de când au fost aruncaţi în gropi comune, Miloi, Micşescu, Crişu şi Tunariu, partizanii din Teregova, judeţul Caraş-Severin, care au plătit cu viaţa pentru că s-au opus colectivizării comuniste, îşi găsesc un loc de veci într-un cimitir, îngropaţi după o slujbă creştinească.

Reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) au început ieri, de dimineaţă, săpăturile de deshumare a osemintelor celor patru partizani din Banat. La cererea familiilor foştilor eroi din rezistenţa anticomunistă, şi sub privirea atentă a presei străine, săpăturile încep în capătul satului, lângă cimitirul lui Suliţă („La Suliţă”), ei şi-au propus să scoată la lumină osemintele celor patru partizani care au făcut parte din organizaţiile anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, respectiv de fraţii Duicu.

Oase amestecate în groapa comună

După o muncă migăloasă, groapa paralelipipedică din poalele dealului arată că nu acela e locul de veci căutat. „Se pare că au fost traşi câţiva metri în jos”, spuen arheologul Gheorghe Petrov, bazându-se spusele localnicilor. Începe un nou tranşeu. În deal, chiar la marginea cimitirului, arheologii au noroc: mormântul comun în care „se odihnesc” împuşcaţi doi dintre camarazi scoate la iveală oasele îngemănate.

După prânz, vedeam deja craniul croitorului Miloi, Petru Anculia, ciuruit de glonte. Avea numai 36 de ani când a fost împuşcat. Una din fiice, o băbuţă uscată de vreme, care frământă mecanic în mâna dreaptă o batistă albă, priveşte atent fiecare mişcare din groapă, atunci când nu răspunde întrebărilor înregistrate de un jurnalist francez pentru un documentae ce va fi produs de canalul Arte. Are 67 de ani. Atunci avea numai 7. Nici nu ştie dacă tatăl său a spus cuiva că se alăturase luptei anticomuniste. Ştia doar nu voia să dea vacile din ogradă şi îşi aminteşte percheziţiile Securităţii.

Ţintuit trei zile în faţa primăriei

Erau primele zile ale lui 1949. „Veneau în fiece zi, în tot ceasul. Trebuia să lăsăm cheia sub poartă, să intre, şi-l căutau pe tata peste tot. În pod, în fân, în saltele. Nu-l găseau, dar luau ce le trebuia: au luat şoncu, cărămizi, animale”, povesteşte Lenuţa Ionaşcu, născută Anculia.

După 40 de zile, tatăl său a fost împuşcat, târât în sat şi răstignit, drept exemplu, sub un nuc, chiar în faţa primăriei. „Au vrut să-l coboare din munte tras pe jos, după cai, însă omul cu caii a zis că se sperie animalele. Când l-au adus, l-ai pironit cu cuie mari, în palme, pe o scândură, şi trei zile l-au ţinut în faţa primăriei, din 22 până în 25 februarie. Apoi au pus soldaţii să-l îngroape”, mai spune femeia.

Povesteşte 1949 de parcă ar fi trăit aievea: „Când l-au adus, ne ascunesesem cu baba şi sora mea în pod, şi printre ţigle ne-am uitat cine e mortul. Afară nu puteam ieşi, că erau securiştii. Sora mea i-a văzut ciorapii pe care ea îi tricotase, şi a leşinat de groază. Eu eram curioasă. M-am dus cu bunica să-l căutăm. Am pus mâna pe unde au intrat gloanţele, unul prin tâmplă, care a ieşit în partea cealaltă, altele prin piept”.

„Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”

Militarii în termen s-au emoţionat la rugămintea nevestei defunctului de a-l îngropa lângă cimitir şi i-au urcat trupul în deal. „Mama a mers noaptea, cu o mătuşă, şi au săpat cu mâinile în pământ. I-au găsit sfeterul (pulover – n.r.) şi aşa am ştiut încotro îi stătea capul, şi i-am putut pune cruce. Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”, spune Lenuţa. „În ianuarie 1949, în casa sa au depus jurământ de credinţă o parte din membrii organizaţiei. S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentur unul şi unul pentur toţi”, încheie Lenuţa, din poveştile martorilor.

Nu va uita niciodată cît de greu i-a fost mamei sale să le crească pe ea şi pe sora ei, singură. Şi nu va uita niciodată persecuţiile prin care a trebuit să trăiască zeci de ani. „Biata mama mergea la sapă, să facă bani să cumpărăm mălai, crumpei şi grâne, ca să ne dăm cotele. Numai ea ştie cum s-a descurcat, cu noi, mici, şi cu bunica, paralizată”, spune ea. „Erau situaţii când ţăranilor le erau impuse cote (fiecare trebuia să dea statului o parte din recoltă – n.r.) dublu faţă de cât puteau produce”, spune Marius Oprea, preşedintele IICCR.

Persecutarea rudelor prin alianţă, o „modă” a vremii

Lenuţa, şi soţul ei Iacob Ionaşcu au adus cu ei o cutie pentu osemintele. „N-am apucat să-l cunosc”, povesteşte Iacob. Din respect pentru tatăl iubirii vieţii lui a meşterit o zi întreagă şi i-a făcut lădiţă, din lemn uşor parfumat, de tei, ca să-şi odihnească oasele. „Îi punem oasele aici, apoi vine preotul şi-i facem slujba, să-l înmormântăm cum trebuie”, spune ginerele. Şi-a asumat din start greutatea intrării într-o familie de persecutaţi politic. El însuşi provenine dintr-una, în care, din cauza unui unchi care s-a opus regimului, a fost trimis în armata obligatorie, la un detaşament de muncă, în mină, la Petroşani.

„Era o modă a vremii: chiar şi rudele prin alianţă ale unei familii cu partizani anticomunişti, erau persecutate. De exemplu, băieţii, când erau luaţi în aramată, nu ajungeau să pună mâna pe armă, ci erau trimişi direct la „inima lui Stalin”, la lopată (celebra lopată de dimensiuni mari - n.r.)”, completează Oprea.


LISTA

Partizanii, aşa cum au rămas în scripte


Anculia Petru (zis Miloi), avea 36 de ani când a pierdut războiul cu regimul comunist. Absolvent a şapte clase, în Teregova, a urmat şcoala profesionala CFR la Caransebeş, dar nu a profesat în acest domeniu, ci a învăţat cojocăritul şi croitoria. Când România a intrat în război, a fost concentrat o perioadă la Regimentul 96 Infanterie, după care, între martie 1942 şi 23 august 1944, a fost operativ pe frontul de est. Politic, el a aparţinut Mişcării Legionare.

„A fost unul din principalii colaboratori ai notarului Gheorghe Ionescu, având un rol marcant în constituirea şi activitatea grupului anticomunist din comuna Teregova. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949, a participat la atacul împotriva postului de jandarmi Teregova. A căzut în lupta din 22 februarie 1949 de la Pietrele Albe (la 8 kilometri vest de Teregova), spre Munţii Semenic, alături de Gheorghe Urdăreanu zis Tunariu, în încercarea de a salva grupul de la capturare. După ce au fost ucişi, cadavrele celor doi au fost expuse în faţa Preturii (azi Primăria- n.r.) din Teregova”, povesteşte Cosmin Budeancă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR.

Tunariu, pe numele său Gheorghe Urdăreanu, născut în Cornereva, a intrat, la 46 de ani, în grupul de partizani al fraţilor Duicu, format în martie 1948. „În unele documente de arhivă apare ca fiind lider împreună cu fraţii Duicu. Alături de aceştia, în vara anului 1948, participă la formarea grupului armat condus de colonelul Ion Uţă. A îndeplinit misiunea de curier între grupurile Uţă şi Blănaru, iar în noaptea de 11-12 ianuarie 1949 a participat la atacul asupra postului de jandarmi Teregova. După atac, grupul se scindează, iar Urdăreanu se alătură celui format sub conducerea notarului Gheorghe Ionescu şi avocatului Spiru Blănaru. Şi el participă la confruntarea cu trupele de Securitate de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949, fiind ucis în timpul luptei alături de Anculia Petru, împreună cu care a şi fost îngropat”, mai spune Budeancă.

Iovan Berzescu (zis Micşescu) a fost membru al organizaţiei anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu. Era unul dintre oamenii de maximă încredere. A luat parte la atacul asupra postului de jandarmi Teregova, precum şi la confruntarea de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949.

Horia Smultea (Crişu) a fost şi el simplu membru în organizaţie. „La 12 martie 1949, Iovan Berzescu împreună cu Horia Smultea, fiind urmăriţi de Securitate, fug pe dealul Dorane, apoi trec pe înălţimea Cracul Cireşului, unde cad răpuşi de gloanţele urmăritorilor. Martorii oculari afirmă că cei doi, sau cel puţin unul dintre ei, a fost doar rănit, fiind apoi împuşcat încă o dată. Berzescu Iovan, împreună cu Smultea Horia, au fost îngropaţi noaptea, în secret, într-o groapă comună”, mai spune reprezentantul IICCR.

PERSONAJ

La 14 ani, istoricul comunei

La deshumarea de joi au participat şi copiii satului. Unul dintre ei, un adolescent în vârstă de 16 ani, urmaş al unui parizan, a scris acum doi ani o cronică a evenimentelor. Eseul, în care intervievează martorii evenimentelor din 1949, a câştigat locul al treilea la un concurs iniţiat de IICCR. Teodor George cunoaşte din propria familie greul persecuţiei, străbunicul său făcând închisoare politică, pentru că a fost unul dintre capii mişcării de eliberare a deţinuţilor prinşi de jandarmi.

„Eu am înţeles că trăim aici într-o zonă fierbinte a ţării. E important să se cunoască ce au făcut aceşti străbuni ai noştri. Spun asta pentru că, atunci când am lucrat eseul, am tras o concluzie destul de dureroasă. E concluzia cu care chiar am încheiat eseul: Teoretic comunismul a fost abolit prin revoluţia din anul 1989. Constat că astazi comunismul este de regulă regretat de foştii săi membrii. Pe de altă parte comunismul a fost un regim care s-a impus prin forţă şi fraudă, cunoscută fiind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, atunci când pe nedrept au fost declarate victorioase partidele din Blocul Partidelor Democratice , dominate de comunişti (comunisti sub numele de partid democrat... parca stiu asta de undeva... n.a.). Regimul s-a menţinut la putere, bazându-se pe o perpetuă minciună şi intimidare. Din păcate, deşi teoretic a fost un regim abolit în 89, comunismul practic dăinuie şi în ziua de azi, prin prisma faptului că structurile lui au fost preluate de actualul PSD. La nivel local, în Teregova, avem o mare supărare că primarul nostru pozează într-un personaj imaculat, când, de fapt, toată lumea ştie că tatăl său pretindea în anii 40 că e securist şi confisca oamenilor mâncarea”, spune puştiul, care vrea să facă o carieră politică şi de istoric.

„Eu sunt urmaşul unui partizan din comuna Teregova, Roşet Tudor, fost luptător împotriva unui asemenea sistem politic. Din acest motiv, am avut ocazia sa ascult multe povestiri în familie, care aveau ca principal subiect comunismul şi impactul sau asupra destinului nostru. Aşa am reuşit să deduc mai multe lucruri, constatând că regimul comunist îi favoriza doar pe membrii de partid şi nu era de acord cu alternanţa la putere. Străbunicul meu, Roşet Tudor, a făcut parte din formaţiunea de luptă anticomunista organizată de notarul Ionescu Gheorghe, un om de vază din Teregova. A avut rol de curier al organizaţiei, asigurând legătura între membri organizaţiei din Teregova şi membri altor organizaţii din Domaşnea, Rusca, Luncavita. (...) A fost judecat pentru terorism şi condamnat la 20 de ani de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa la Gherla, a muncit la Canal şi în Baia Sprie, de unde a fost eliberat în anul 1963. Venind acasă, s-a imbolnavit de leucemie şi în anul 1965 a murit”, scrie adolescentul în eseul înmânat IICCR.

MUZEUL MEMORIEI

Nucleul de rezistenţă clandestină

După cum povesteşte Cosmin Budeacă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR, de regulă capii mişcărilor anticomuniste au fost oameni şcoliţi: fie ofiţeri dislocaţi, fie alte personalităţi ale satului. Notarul Gheorghe Ionescu, născut în Verendin, a ajuns în anul 1931 în Teregova şi s-a impus repede în faţa comunităţii. Era văzut ca un intelecutal, atent la problemele oamenilor, foarte drept. După ce cochetase cu ţărăniştii şi apoi cu liberalii, deşi în toamna lui 1946 nu avea nicio funcţie politică, era privit de autorităţi ca singurul în măsură să influenţeze electoratul în zonă. Mai mult, implicarea în viaţa publică locală prin discuţii, întâlniri cu diverse pesonalităţi din Teregova sau din judeţ, a dus la înregistrarea sa între funcţionarii judeţului Severin învinuiţi că, în timpul campaniei electorale şi în ziua alegerilor, au fost „ostili guvernului”, şi s-a cerut încetarea calităţii sale de funcţionar public.

Ideea organizării unui nucleu de rezistenţă anticomunistă în Teregova a apărut în acelaşi an, îmbrăţişând ideea celorlalţi lideri ai rezistenţei anticomuniste bănăţene care intenţionau, încă din toamna lui 1948, să se unifice pentru a lupta pentru înlăturarea comuniştilor. Organizaţia se pregătea de luptă clandestin. Notarul a strâns în jurul lui oameni de încredere ţinuţi împreună sub puterea unui jurământ de credinţă.

Organizaţi pe grupuri care nu se cunoşteau între ele

Mărturiile din epocă au arătat că în perioada 2-7 ianuarie 1949 au fost planificate mai multe adunări secrete în cadrul cărora adepţii depuneau jurământul de credinţă, garanţie a funcţionării organizaţiei în clandestinătate şi a îndeplinirii scopurilor stabilite. Şedinţele de constituire, având caracter conspirativ, se desfăşurau în case sau locuinţe sezoniere aşezate în împrejurimile satului, şi începeau printr-o expunere de motive făcută în prima fază de Ionescu, iar apoi de şefii sectoarelor. Se comunica scopul întrunirii şi erau prezentate obiectivele organizaţiei pe care urmau să o înfiinţeze: recrutarea de noi membri, procurarea de armament, alimentarea fugarilor.

Intrarea în organizaţie a celor prezenţi era pecetluită în faţă preotului Nicolici Alexandru, când voluntarii cu mâna pe cruce, rosteau textul unui jurământ de credinţă redactat de Ionescu. Pentru a păstra caracterul secret al organizaţiei şi a proteja membrii acesteia, organizaţia din Teregova era concepută sub formă de reţea, fiind alcătuită din grupuri de câte 5-10 persoane care nu se cunoşteau între ele. Pe de altă parte, formaţiunea avea două componente constituite în funcţie de vârsta membrilor. Cei născuţi înainte de 1918 formau în jurul lui Ionescu Gheorghe un aşa-numit sfat, ai cărui membri nu erau cunoscuţi de majoritatea grupului. Organizaţia celor mai tineri, născuţi după 1920, constituia componenta activă, împărţită în două sectoare, divizate fiecare în câte trei grupe, cu responsabili repartizaţi pe străzi şi cu sarcini precise de acţiune. Organizaţia din Teregova număra peste 40 de membri, cei mai mulţi simpatizanţi sau membri ai PNŢ- Maniu, iar restul legionari sau liberali.

O pândă a jandarmilor i-a dat în vileag

Deconspirarea organizaţiei şi asasinarea celor mai mulţi dintre membrii ei se pare că a survenit, potrivit surselor de arhivă, după ce în noaptea de 12 ianuarie 1949 Postul de Jandarmi din comună a organizat o pândă cu soldaţi deghizaţi în străini. Scopul acţiunii era prinderea unui fugar, însă au dat peste doi dintre partizani, şi i-au reţinut. Notarul a luat imediat decizia de ataca postul de jandarmi, de teamă că arestaţii au divulgat secrete majore.

„Notarul Ionescu apelează la ajutorul lui Spiru Blănaru, care întâmplător se afla în apropierea satului Teregova împreună cu unii din oamenii grupului său. Cei din grupul Bălnaru au fost conduşi la locul întâlnirii cu notarul Ionescu de curierii care-l anunţaseră pe Blănaru despre situaţia creată de arestarea celor doi, precum şi despre ideea atacului. Joncţiunea celor două grupuri a avut loc în grădina casei avocatului Costescu Cornel, pe la miezul nopţii de 12 spre 13 ianuarie 1949. S-a stabilit planul de acţiune, au fost repartizate sarcinile, iar atacul urma să înceapă la semnalul dat de Ionescu. În jurul orei 2 noaptea a fost declanşat un foc susţinut de mitralieră şi alte arme pe care le aveau asupra lor participanţii la acţiunea din centrul comunei Teregova. La atacul surprinzător al partizanilor, jandarmii aflaţi în post au reacţionat foarte slab, preferând să fugă şi să se ascundă. Înaintea declanşării atacului, primpretorul Teodoru şi şeful postului de jandarmi au plecat la intrarea în sat, pentru a întâmpina pe şeful Securităţii şi a-l preveni să nu intre cu maşina în sat, pentru a nu alarma populaţia”, menţionază documentele.

Deşi, pe la orele 23, când Kling a ajuns la intrarea în Teregova s-au auzit detunături şi focuri de armă puternice spre centrul satului, timp de 40 minute, acesta împreună cu oamenii lui nu au îndrăznit să se apropie şi abia după potolirea împuşcăturilor au sosit la faţa locului. Cei care au plănuit şi executat atacurile s-au retras apoi la un sălaş din hotarul satului, după care au plecat în zona muntoasă din împrejurimi. Cei eliberaţi din postul de jandarmi au fost lăsaţi la persoane sigure pentru câteva zile, întrucât în urma torturilor suferite aveau nevoie de îngrijire medicală urgentă, ceea ce fugarii nu le puteau oferi în condiţiile desfăşurării unor acţiuni intense ale Securităţii pentru prinderea lor.

Participarea comună la atacul din noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi a coincis şi cu formarea unui nou grup armat prin fuziunea unei părţi a membrilor acesteia cu grupul partizanilor conduşi de avocatul Spiru Blănaru, care activa în Munţii Banatului încă din anii 1947-1948. Constituirea grupului armat Blănaru - Ionescu s-a desăvârşit treptat, pe măsură ce acesta se ascundea pe la sălaşele teregovenilor şi paralel cu acţiunile ample declanşate de Securitate după atac, cu scopul lichidării mişcării de rezistenţă anticomunistă”, se arată în documentele IICCR.

MISIUNE

Lege reparatorie

„Considerăm că demersul nostru de exhumare a celor patru luptători anticomunişti este unul legal şi moral, în conformitate cu atribuţiile IICCR. Unul din obiectivele importanteale investigaţiilor întreprinse de către instituţia noastră este şi acela de a identifica locurile unde sunt înhumate victime ale regimului comunist, mai ales acelea care, fără a fi judecate, au fost omorâte de către Securitate, de obicei prin torturi urmate de împuşcare”, explică preşedintele IICCR, Marius Oprea.

El spune că fără ajutorul sătenilor nu s-ar putea descurca: „Ca măsură reparatorie, am propus un proiect de lege, care, din câte ştim, e spre avizare la Ministerul Finanţelor, şi care acordă un milion de lei urmaşilor celor ucişi. Pe de altă parte, vom încerca şi noi să facem rost de bani pentru un monument, dar este greu, nu sunt fonduri. De exemplu, la institut ni s-a tăiat şi din fondul de salarii, noroc cu localnicii, care ne ajută”, spune Oprea. Pregătiţi ca pentru munca la câmp, şase bărbaţi au venit să dea o mână de ajutor să-şi dezgroape eroii. La prânz s-au aşezat la umbră, cu bunătăţi tradiţionale: clisă, ceapă, brânză şi roşii.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) a fost înfiinţat prin H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, ca instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României. Scopul IICCR este investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.

DOCUMENTAR

Interesant doar pentru străini

Este de apreciat interesul manifestat de media franceză faţă de acest subiect. Toate deshumările IICCR sunt filmate cu grijă de o echipă de o echipă de jurnalişti francezi. La final vor produce un documentar care va fi difuzat de canalul Arte. În mod paradoxal, deşi aceste deshumări reiau fragmente foarte vii din istoria recentă a României, postul public de televiziune, care ar fi fost firesc să îşi asume cel puţin un rol de conservare a momentului dacă nu unul de partener, nu şi-a manifestat nicio umbră de interes faţă de povestea eroilor bănăţeni anticomunişti.

„S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, Lenuţa, fiica partizanului Anculia

Georgeta Petrovici
Vineri, 19 Iunie 2009
Sursa: evz.ro

Viteaza din Nucşoara

Intr-o tara in care la TV avem placerea deosebita de a urmari copiii ministrilor comunsiti, de genul lui Serghei Mizil sau Jean Maurer, care sunt bine mersi, desigur, lumea habar n-are de oamenii care au luptat pentru libertatea noastra in comunism. Asadar, o sa va mai prezint o poveste care ar trebui sa fie stiuta de noi toti.

Ion Gavrila-Ogoranu

O "poveste ca-n filme", Ion Gavrila-Ogoranu

de Lavinia Betea, Jurnalul National
Luni, 11 aprilie 2005


Despre fostii "sefi de banda" si fostii demnitari comunisti, SRI declara acum prin CNSAS ca nu exista documente in arhiva fostei Securitati

In urma cu ceva vreme am primit o noua carte semnata de Ion Gavrila-Ogoranu. Al patrulea volum din scrierea sa memorialistica "Brazii se frang, dar nu se indoiesc".

Dupa ce in primele trei volume autorul povestise existenta sa de roman ca fost "sef de banda legionara", condamnat la moarte in 1951 si gratiat in 1976, ultimul volum sintetizeaza documentele din arhiva fostei Securitati cu referire la actiunile de distrugere a grupului din care a facut parte.

Din aceste dosare si din raspunsurile oficiale primite de la SRI prin intermediul CNSAS reiese insa ca din 1976 incoace, fostul "complotist" n-a mai existat pentru Securitate. "Daca eu n-am fost urmarit atunci pe cine-a urmarit Securitatea in tara aceasta?" – se-ntreaba azi, pe drept cuvant, Ion Gavrila-Ogoranu.

CE-A CERUT SI CE-A PRIMIT. Pe Ion Gavrila-Ogoranu l-am intalnit chiar in vremea cand citea in sala de lectura a Consiliului National pentru Studiul Arhivelor Securitatii, dosarele referitoare la el. Il stiam din scris si de la editiile simpozioanelor organizate de Academia Civica la Sighetul Marmatiei.



Cunosteam povestea sa extraordinara astfel ca nu m-am putut abtine, privindu-l cum citeste meticulos fila cu fila volumele sale, sa nu incerc a-i afla "impresiile de lectura".

Cate volume are dosarul sau? – l-am intrebat in acea zi din vara anului 2002. 124 volume a primit, imi spune. In total ar putea fi vreo 90.000 pagini. Majoritatea dosarelor au in jurul a 300 pagini dar sunt printre ele si volume cu 1.500 file. Titlul volumelor de inceput este "Banda Hasu" iar dupa aceea – "Actiunea informativa de grup. Banda Gavrila Ioan".

Sunt lucruri interesante in cele citite? Nu doar interesante ci si unele care te fac fericit. Fericit? – ma mir eu. Il bucura ca si-a gasit manuscrisele literare si caietele de insemnari intacte, asa cum fusesera confiscate de Securitate si pe care le crezuse definitiv pierdute. A aflat si multe detalii nebanuite despre actiunile Securitatii impotriva lor.

A putut inregistra, din cele consemnate in dosare, 108 astfel de actiuni. Afla si cati dintre oamenii Securitatii si Militiei au murit in acele incaierari. In unele, nu stiau de morti. Banuieste si ca atacatorii se vor fi impuscat si din greseala, intre ei. Cat de multi erau, nu-i de mirare...

La ce-i vor folosi informatiile lecturii? – intrebasem atunci. Nu are nici-un gand de razbunare. Cine-a trecut prin cate-a petrecut el, a pierdut asemenea planuri. Dorise sa fie primul care-si citeste dosarul. Nu cumva sa-l citeasca vreun gazetar si sa faca public continutul lui luand ca adevarat tot ce scrie acolo. Dar...

si urmeaza incredibilul: volumul 124, ultimul primit, se opreste la anul 1976, anul in care condamnatul la moarte in contumacie, in 1951, a ajuns in mainile Securitatii! La cererea ce-a facut-o pentru accesul la dosarul sau personal mentionase perioada 1945-1989. I s-a raspuns ca urmarirea sa incetase...

in 1976! Ca pentru intreaga perioada 1976-1989, despre Ion Gavrila-Ogoranu nu mai exista nimic in arhivele fostei Securitati, actualele Arhive ale Serviciului Roman de Informatii.

Asadar, fostul "sef de banda" nu fusese "lucrat informativ", cum se spune in limbajul tehnic al expertilor breslei! Nici macar lunile petrecute in 1976 in arestul Securitatii de pe Rahovei nu sunt consemnate in vreun fel! Lipsesc toate declaratiile date atunci! si au fost sute, poate...

Mai lipseste din volumele primite orice urma de dovada a legaturilor grupului din Muntii Fagarasului cu exteriorul tarii. Desi ei reusisera sa contacteze Consiliul roman din emigratie condus de generalul Radescu, sa-l trimita chiar in strainatate pe capitanul Sabin Mare iar acesta sa fie parasutat inapoi...

CETATEANUL FARA DOSAR. S-a nascut in 1923, la Iasi, un sat de langa Fagaras. Schimbarea regimurilor politice din Romania l-a prins pe cand era student la Institutul Agronomic din Cluj, frecventand in paralel si Institutul de Studii Economice din Brasov. Apartenenta politica si-o declara a fi fost de "legionar limpede".

La un moment dat, in 1947, fusese chiar seful "Fratiilor de cruce Ardealul". Pregatirile de impotrivire la instaurarea regimului comunist au inceput din 1945. Faptele ca atare au fost determinate de arestarile numeroase din 1948 ale celor ce facusera politica, fie ca legionari, fie in partidele istorice.

Credeau cumva ca instalarea noului regim nu va fi reusi ori isi pusesera ca atatia altii speranta in salvarea americanilor? "Dimpotriva – mi-a spus – stiam ca va dura mult dar cineva, credeam, trebuie sa se sacrifice". Iar aceia au fost din diverse categorii – militari activi, studenti, elevi de la Liceul Radu-Negru din Fagaras, muncitori, tarani, intelectuali...

Militarii nu facusera politica, elevii si studentii fusesera aproape toti legionari, iar ceilalti fie national-taranisti sau liberali... fie nimic. Grupul actiona la inceput in Fagaras. Sprijinit de numerosi oameni s-a extins in zona Sighisoara – Medias – Sibiu – Brasov. Adresa "precisa" a grupului, incepand din 1949, a fost Muntii Fagaras.

Intr-acolo au fost dirijate trupe de Securitate si Militie in cele 108 actiuni cate a numarat din volumele citite Ion Gavrila-Ogoranu. Impotriva lor au fost trimise uneori divizii intregi cu avioane de lupta si elicoptere.

Amanuntele pe care le citeste acum despre cercurile concentrice in care s-a incercat prinderea "banditilor", informatiile de nebanuit despre unii ofiteri care au comentat ordinele primite si au fost pedepsiti, despre metodele prin care se testa starea de spirit a localnicilor fata de actiunile Securitatii si "banditi", capcanele planuite pentru surprinderea lor sunt terifiante.

CONDAMNAT LA MOARTE. In 1951, Ion Gavrila-Ogoranu fusese condamnat la moarte in contumacie de un tribunal din Sibiu. Nu gaseste insa in dosar nici numele componentilor completului sau de judecata. A rezistat insa chiar si dupa ce miscarea a fost anihilata. Unde si cum? Pana in 1976 a stat in satul Galtiu, comuna Santimbru, judetul Alba, ascuns de femeia ce-i este si acum sotie.

Prin ce miracol nu a fost executat conform sentintei pronuntate? In Codul Penal fusesera introduse in 1969 anumite prescriptii. Astfel daca o sentinta de condamnare la moarte nu fusese executata in timpul a sapte ani, aceasta se transforma in munca silnica pe viata.

Avusese acel noroc rar de-a fi trecut cei sapte ani de la data cand socoteau emiterea condamnarii capitale? Mai erau cateva luni pana la termenul ei de expirare. Dar avusese alt noroc.

Pe vremea cand era ascuns, fostul sau profesor de religie din facultate, Mircea Toderici, se adresase, prin niste cunoscuti, unor oficialitati din strainatate prezentandu-le cazul Gavrila si rugandu-i sa intervina pentru gratiere.

In iluzia climatului de democratizare raspandit in lume de Ceausescu si datorita faptului ca Romania declarase, inca din 1964, ca nu mai are detinuti politici in inchisori... a scapat.

TUDOR VLADIMIRESCU – EXPERT AL SECURITATII. In 1976, a fost tinut cinci luni inchis in sediul Securitatii de pe Rahovei. Tot acest timp a stat cu el in aceeasi celula un fost ofiter de Securitate ce-i spunea ca si el fusese condamnat. "Va tragea de limba... Va lucra informativ...", zambisem eu. Numai acela? – se mira.

Alti trei securisti – cadre active declarate – faceau cu schimbul pe langa el, 24 de ore din 24. Isi motivau... psihologic misiunea: sa studieze "stiintific" un individ ce-a dat atata de furca Securitatii. Se numeau Ghergheli Francisc, Nagy Tiberiu si... Tudor Vladimirescu.

Unul se dadea specialist in sociologie, altul in literatura, cel de-al treilea in istorie (cel cu istoria fiind evident, Tudor Vladimirescu!). In asemenea scopuri i s-au cerut multe declaratii din care nu gaseste in volumele primite vreo urma.

In realitate, toti "specialistii" echipei aveau o singura misiune: sa afle cum a ajuns numele lui Ion Gavrila pe lista pe care Nixon i-a prezentat-o, la venirea in Romania, lui Ceausescu? Cum s-a facut ca a intervenit in favoarea lui si Kissinger?

Nici unul dintre anchetatorii cu care venea in contact nu-i spunea ca va scapa, la finele cercetarii, cu viata sau va trebui sa ispaseasca pedeapsa condamnarii la moarte. Probabil – opineaza Ion Gavrila-Ogoranu – pentru soarta lui a functionat planul urmator: il gratiem sa demonstram Occidentului si Americii cat suntem de democrati dar avem grija sa nu mai traiasca mult.

Are convingerea ca s-a incercat chiar iradierea lui. Cazul fostilor camarazi ce i-au povestit lucruri asemanatoare petrecute cu ei in beciurile Securitatii, morti de cancer dupa aceea, ii confirma ipoteza.

"Erau ca o haita de lupi, ei intre ei!" – este comentariul lui Ion Gavrila-Ogoranu despre declaratiile ce i le cereau cei trei "specialisti" in 1976. Cautau uneori, prin intermediul anchetatului, sa se infunde unii pe altii.

EPILOG. Dupa ce-a fost gratiat, Ion Gavrila-Ogoranu a primit buletin si a fost incadrat ca muncitor in agricultura. A iesit la pensie ca tehnician agricol de la o ferma din Miercurea-Sibiului. Traieste la Galtiu, in judetul Alba, casatorit cu femeia careia ii datoreaza viata si care si-a riscat-o pe-a ei, iubindu-l si ascunzandu-l.

A cheltuit propriii bani ca sa vina la Bucuresti sa faca demersurile de citire a dosarelor sale. A beneficiat de sprijinul prietenilor si rudelor ca sa fie gazduit in lunile cat a stat in Capitala pentru a-si lectura dosarele de la CNSAS. Dupa parerea lui, nici jumatate din cate i-a facut Securitatea!

TIMPUL PRIBEGIEI – CUM AU TRECUT 5 LUNI DIN VIATA

In lucrarea memorialistica "Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Din rezistenta anticomunista in Muntii Fagaras", aparuta la Timisoara in 1993, Ion Gavrila-Ogoranu prezinta in detaliu unele aspecte ale vietii "luptatorilor in munti": "Iarna lui 1952 a fost pentru grupul nostru cea mai linistita. Am iernat in patru locuri, acolo unde ne-am pregatit, fara nici o problema.

Cu Leu si Fileru, am inceput pe la mijlocul lui decembrie sa ne facem adapost. Pana atunci am stat prin paduri, departe de locurile cu alimente, de obicei adapostindu-ne sub stanci. Am dat peste un adapost cu lespezi de piatra (se vedea ca-i facut de mana omeneasca), care fusese sigur al haiducului Andrei Budac, traitor aici prin anul 1910.

Fileru a avut rabdarea sa caute sub pietre, unde a descoperit o sticla cu rachiu, cartuse coclite de vreme, un blid frumos incondeiat, o secure cu coada putrezita, dupa 40 de ani, cat au trecut de la uciderea lui Andrei Budac.

In 1992, dupa alti 40 de ani, daca cineva ar cauta sub pietre, ar descoperi uneltele ruginite cu care ne-am facut bordeiul, vreo lada cu haine si cu incaltaminte, putrezite, poate si arme si munitii ruginite si, sub o spranceana de stanca, la loc uscat, o lada mancata de vreme, cu carti si insemnari. Rachiu nu s-ar gasi, ca nu-l foloseam. Locul gasit de Fileru era ideal pentru un bordei de munte.

(...) Bordeiul l-am alcatuit mare, sa incapa si ceilalti, daca n-ar fi avut unde sta. Lor le explicasem unde sa vina si cum sa ne gaseasca. Intelegerea era ca ziua, la ora 12:00, sa ne gasim dupa semnalul strigatului de huhurez. De asemenea, la poale aveam locuri de corespondenta, pentru cazul cand am fi fost nevoiti sa parasim locul de iernat. (...) Pe o soba, pe o lavita, erau sacii cu

alimente, iar de cealalta parte a sobei – baia de aburi. Se pripasise pe la noi o carte de medicina a unui neamt care sustinea vindecarea tuturor bolilor prin mijloace naturale (aer, apa, soare, miscare si, la loc de cinste, transpiratia prin baie de aburi). Dupa schita din carte, Fileru a constituit-o din scanduri pe aceasta din urma si, macar o data pe saptamana, o foloseam.

Tot pentru spalat, Leu a facut o trocuta din lemn de paltin. La capatul patului era rastelul cu armele in cui, langa usa, ranitele cu un minimum de mancare, haine, munitii. Ne sculam cand se facea ziua, aranjam patul, incingeam focul, puneam de mamaliga. Pana fierbea, ne spalam cu zapada sau la parau; ziceam rugaciunile si pranzeam mamaliga cu branza si carne.

Dupa masa urma program la alegere: citit din cartile aduse, studiam limba germana dintr-un curs condensat. Pe masa zaceau tabla de sah si castile de la galena. Puteam asculta foarte bine Radio Brasov si seara – Vocea Americii.

FORTE

Printre documentele publicate de Ion Gavrila-Ogoranu, emise de Securitate in legatura cu "banda" sa, sunt multe "planuri de masuri". Din ele reiese multimea fortelor desfasurate pentru reusita actiunii de anihilare a grupului. Astfel, in 7 iulie 1952, lt.

Alexandru Marina de la Securitatea Sibiu propunea urmatoarea desfasurare "in vederea lichidarii bandei": "un pluton sa faca scotociri" in Muntii Groape, alt pluton sa ocupe creasta Comes, iar un al treilea, valea raului Sebes. Cele trei plutoane urmau a fi sustinute cu "armament – pistoale-mitraliera, pusti cu luneta, pusti ZB, grenade, echipament de vara, hrana rece si de la stane".

Totodata trebuiau "reactivati cei 36 de informatori in scopul de a sesiza aparitia banditilor, cinci caini de scotocire si de urmarire".

EPIDEMII

Alt plan de combinatie emis de Securitatea Fagaras in legatura cu prinderea altui membru al grupului, Gheorghe Hasu, a carui sotie divortase de el "de forma", urmarea inscenarea unei epidemii de febra tifoida. "Mai multe case vor fi cu bilet rosu: boala molipsitoare, propune planul aprobat, in 1955, de colonelul Ambrus Coloman. Intreaga familie va fi declarata bolnava.

Intreaga familie va fi deplasata la Spitalul Fagaras. Copiii vor fi dati in grija cunostintelor. Cel ce va lua copiii va fi omul nostru. La el va fi postat un post fix de panda. Comanici Eugenia (sotia banditului Hasu Gheorghe) va fi instalata izolat in spital, sub supravegherea oamenilor nostri cu agentura de camera. Acelasi lucru se va face si cu parintii ei.

Sase tovarasi militieni vor fi internati in spital in aceeasi sectie. Hasu Gheorghe va afla si va veni fie la spital, fie sa-si vada copiii".

CAPCANA

Iata spre exemplu un plan de combinatie alcatuit pentru unul dintre membrii grupului Ogoranu, Victor Metea. Ca elev de liceu la Fagaras, acesta avusese o relatie adolescentina cu o colega. In 1955 cand se facea "planul de combinatie", fata era de mult femeie maritata la Cluj.

Ce conta insa amanuntul? Urma sa se treaca la "recrutarea" ei, dupa care "actiunea" se voia a continua astfel: "Ea se va deplasa la parintii ei inscenand un divort. Ea va face deplasari la targ la Fagaras in asa fel incat sa afle si parintii lui Metea si alti sprijinitori ai banditului. Numita va trece si pe la colege de-ale ei.

Banditul Metea va afla noua ei situatie si va veni la parintii ei sa o caute. La cantonul CFR se va instala un post-capcana care va prinde pe banditul Metea Victor".