Identitatea unui popor nu este datã numai de obiceiuri, credinte si granite. Un rol fundamental îl are în acest sens limba care este pentru noi un “dar sacru”.
Constantin Noica, citându-l pe Eminescu, aratã cã cuvintele cu cea mai mare încãrcãturã de semnificatii sau cu întelesuri intraductibile sunt întotdeauna cele mai vechi, de la mosi strãmosi.
Spiritul limbii se gãseste în felul în care sunetele se combinã între ele si sunt accentuate, dând nastere unei melodii aparte a limbii, în cuvinte si expresii adesea intraductibile.
Nu întâmplãtor Lucian Blaga spunea: “ Limba este întâiul poem al unui popor.”
Consecintele au cea mare vechime în circulatie si exprimã concepte fundamentale.
Bucuria este un cuvânt dacic, în timp ce mâhnirea, jalea, obida sunt luate de la vecini. Gândul, cel care leagã lucrurile si le gãseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvânt dacic, desi unii lingvisti sustin cã este de origine maghiarã. Doina este un cuvânt milenar, care transpune esenta sufletului românesc, starea de dor. Mos, vatrã, codru, a îngropa si multe altele au o vârstã da câteva mii de ani.
Ceea ce îi sperie cu adevãrat pe dusmanii identitãtii noastre de neam si de limbã este continuitatea incredibilã, de mii de ani, cã valorile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sã modifice acest sâmbure puternic.
Dacã limba românã este cea care dã identitatea unui spatiu spiritual care stã la temelia Europei, este limpede ca cei care doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut în aceastã limbã cu rãdãcini milenare.
Existã un rãzboi împotriva limbii române, cãci existã un rãzboi împotriva identitãtii noastre.Singurul mod prin care ni se pot tãia rãdãcinile este îndepãrtarea de limba noastrã. Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sã îi distrugi limba: atât istoria limbii cât si spiritul ei.
Cãile de luptã împotriva limbii române si a identitãtii noastre sunt numeroase. La nivel academic, savanti, ignoranti sau oportunisti, depun eforturi pentru a ne falsifica rãdãcinile.
De aici aversiunea fãtisã fatã de civilizatia dacilor: cetãtile dacice sunt lãsate pe mâna jefuitorilor care furã monedele de aur, cosarii, brãtãrile care ajung în diverse locuri ale lumii. Tãblitele de aur de la Sinaia scrise în limba dacilor au fost topite în vremea lui Carol I, iar copiile de plumb, risipite si declarate fãrã valoare.
Lucrãrile asa – zis stiintifice, se extaziazã în fata ideii cuceririi Daciei si a masacrului dacilor care si-au apãrat pãmânturile, dictionarele si tratatele ridicole cautã sã demonstreze cã dacii au renuntat brusc, definitiv si în masã la limba lor, iar limba românã este continuarea limbii latine care a renuntat de bunãvoie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum. Nu întâmplãtor, în dictionare nu se foloseste niciodatã termenul de dacic sau substrat, ci preferã sã spunã cã un cuvânt este de origine necunoscutã. Doar barzã, viezure, mazãre si alte câteva se repetã mereu la cuvintele dacice.
Mass – media este un alt canal prin care se duce acest rãzboi. Presa si internetul promoveazã cu mare insistentã sãrãcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevãrat cã limba oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevãrat cã si noi suntem modelati de limba pe care o vorbim. Un vorbitor sãrac ne face sãraci si în spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este misto ori naspa, nimic nu mai este frumos, minunat, ci cool, trendy. Engleza ne sufocã, suntem învãtati sã pretuim mai mult alte limbi decât a noastrã, ajungem sã ne fie rusine sã mai folosim cuvinte românesti curate. Rezultatul e sigur: în câteva generatii vom uita mai mult de jumãtate din limbã si vom face dictionare pentru româna ultimelor decenii.
Despre valoarea limbii materne, se pot exprima românii plecati în strãinãtate care viseazã româneste dar se sfiesc sã-si vorbeascã limba lor în public.
Se poate ca unii sã sustinã cã ceea ce se întâmplã cu limba si poporul român este absolut firesc, cã este nevoie de o comunicare mai facilã la nivel international. Timpul va da rãspuns acestei probleme, dar este bine sã nu uitãm nici limba, nici strãmosii care ne dau un loc în lume si în timp.
Pentru a câstiga rãzboiul impotriva alterarii limbii române, trebuie sa fim constienti de valoarea nemãrginitã a acesteia. Simplu si firesc, Nichita Stãnescu scria:
“A vorbi despre limba românã este ca o duminicã.
Limba românã este patria mea.”
Bibliografie
1. A. Sacerdoteanu, “Consideratii asupra istoriei românilor în estel mediu”, Bucuresti, 1936
2. C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, “Istoria românilor”, Bucuresti, Editura Albatros, 1971
3. N. Stoicescu, “Continuitatea românilor”, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1980
4. Romulus Vulcãnescu, “Mitologia românã”, Editura Academicã RSR, Bucuresti, 1985
5. Dictionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucuresti, 1979
Profesor, Diaconu Georgeta
Sursa: www.observatorul.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu