Cocalarii şi Insula misterioasă

Printr-un concurs de împrejurări pe care înclin să-l numesc nefericit, am avut ocazia să ajung să văd o premieră a unui film 3D, Călătoria 2: Insula misterioasă. La un bilet care costa 34 de lei, unii fac economii, dacă vor să aibă parte de aşa ceva... Experienţa de care ar avea parte este unică, o să încerc să o descriu cât mai civilizat momentele de care m-am bucurat eu, uluitoare, 3D chiar, înaintea, pe parcursul şi după finalul peliculei. Cu vreo 20 de minute înainte de fix, sala a început să fie ocupată de ceea ce este cunoscut în limbajul de specialitate drept cocalaricus urbanus, iar pe limba nespecialiştilor - cocalar i. Se pare că atracţia unei premiere 3D pentru ei este una puternică. Băieţi cu priviri tâmpe, echipaţi în treninguri de firmă şi cu mult aur cât mai la vedere. Ei se deplasează, desigur, în turme gălăgioase, fiindu-le prea frică să iasă din casă şi să meargă la baie singuri, se pare*. Cocalarii erau însoţiţi, cum spun şi cercetătorii fenomenului, de un număr egal, dacă nu mai mare, de fufis trendicus (sau fufe), adică trofee care au senzaţia că ălora cu care sunt le pasă. Acestea ciripesc vesel şi încearcă să calmeze masculii cei feroce care nu vor să stea la locul desemnat, că aşa vrea muşchii lor, să stea pe mijloc, să vadă mai bine. Când reuşesc să liniştească cocalarii, ele, toate, la unison, scot din poşetele la modă ultimul tip de telefon şi încep să dea mesaje pe Facebook, să citească articole trendy şi să îşi verifice mailul. După aceea, toate fufele se îndoapă cu elan muncitoresc din floricele şi alte prostii culinare oferite cu mândrie de cocalari, ca un vânat rar pe care l-au ucis chiar ei în junglă cu multă măiestrie. Partea interesantă e că sunt sigur că pentru exemplarele respective, de ambele sexe, Jules Verne, până ce au văzut filmul, bine, cei care s-au putut abţine din verificat mesaje pe telefon, hăhăit băsescian şi comentarii legate de ţâţele 3D de pe ecran, a reprezentat un misterios creator de modă. Specimenele au căutat să găsească nişte ţoale făcute de ăla, dar s-au mulţumit cu echipament sportiv gen AC Milan şi pantaloni bufanţi completaţi cu pantofi cu toc cui. La finalul peliculei pe care au savurat-o ca pe cea mai tare, frate, experienţă din viaţa lor, mai ales când a sărit gândacu ăla din ecran!, exemplarele de cocalaricus urbanus şi fufis trendicus, despre ultimele uitând să precizez că la astfel de evenimente mondene se echipează cu ce au mai tare prin dulap, că doar e întuneric la film şi pot fi admirate mai bine, lasă în urma lor resturile festinului culinar pe jos. Coşul de gunoi este vechiul lor duşman. Nu i-ar da de mâncare nimic! În rest, filmul a fost drăguţ. Cine nu vrea să îl vadă măcar o dată pe Dwayne Douglas Johnson cântând la ukulele? Critic de film trebuia să mă fac, e clar că mi-am greşit cariera...

Căpitanul Grant


* mai avem de a face şi cu cocalarul ăla de nişă, zis şi metrosexualus, care face mai mult shopping decât o femeie (şi se dă cu mai mult parfum decât una) şi ţine să se vadă asta. Mai tăcut, dar la fel de strident precum colegii săi de regn.