„Alethea”, amintiri turceşti despre viitorul Roşiei Montane

Povestea unei mine de aur din Turcia, unde ar fi trebuit să meargă în vizită de documentare ziariştii „neozeelandezi” Tatulici, I.T. Morar, Hurezeanu şi Turcescu!

„Aurul înseamnă strălucire, bogăţie şi, de cele mai multe ori, conflicte. Începând cu 1989, o serie de companii miniere multinaţionale s-au arătat interesate să extragă aur din Turcia. Eurogold, o companie australiano-canadiană, a fost una dintre ele. Procesul tehnologic propus presupunea deversarea de cianuri, ceea ce a îngrijorat comunităţile din zonă. Cu toate că localnicii au câştigat procesele intentate companiei în toate instanţele, extragerea aurului continuă şi astăzi." Cu aceste cuvinte introductive a fost prezentat la Sibiu, în octombrie 2009, la Festivalul de film documentar „Astra Film Festival", filmul documentar „Alethea", realizat de Petra Holzer şi Ethem Ozguven din Turcia. O exploatare minieră minusculă (24 tone de aur şi 20 tone de argint), în comparaţie cu ceea ce ar urma să fie la Roşia Montană, pune pe jar comunităţile dintr-o zonă dens populată.

Coincidenţa de nume dintre compania de la noi (la începuturile ei) şi compania din Turcia nu este întâmplătoare. Este vorba de Eurogold, nume „curat" european. Rechinii transatlantici de exploatare a resurselor minerale obişnuiesc să-şi pună astfel de nume înşelătoare, „frumoase", europene. Şi Roşia Montană Gold Corporation s-a numit, în anii de început, Eurogold, la fel ca firma din Turcia. Acest nume este paşaportul de intrare în Europa, după ce Africa, Asia şi America de Sud au devenit conştiente de pericolul reprezentat de astfel de musafiri hrăpăreţi şi nepoftiţi. Filmul lui Holzer şi Ozguven scoate în evidenţă adevăruri universale despre corporaţiile miniere canadiene, de care s-au săturat şi ziarele şi ONG-urile şi publicul de peste Ocean şi chiar Organizaţia Naţiunilor Unite! Una spune Justiţia şi alta spune Guvernul, exact ca în România, unde ministrul Mediului dă undă verde analizei studiului de impact asupra mediului, deşi ONG-urile au avertizat că Certificatul de Urbanism nu este în regulă şi, în orice caz, continuă să fie contestat. Mai departe, una spune CEDO şi alta spun miniştrii guvernului de la Ankara. Povestea din filmul „Alethea" este o mostră elocventă despre ceea ce s-ar putea întâmpla şi la noi, în Apuseni, dacă guvernanţii, care au de plătit încă multe datorii din campania electorală, se vor lăsa îngenuncheaţi de capitalul de risc din lumea largă.

„Oamenii care rezistă sunt nişte eroi"

Filmul debutează cu povestea din 1991. Eurogold cumpără pământ la un preţ simbolic, exact cum au făcut canadienii la Roşia Montană. Oamenii nu-şi dau seama şi vând, ameţiţi de sumele totuşi mari pentru buzunarele lor mult prea mici. Este pământul moştenit de la părinţi şi bunici. Când îşi dau seama că au greşit, e mult prea târziu. Compania devine stăpână pe tot ce mişcă (întocmai ca la Roşia Montană!). Un reprezentant al Ministerului Sănătăţii de la Ankara, alertat de efectul dezastruos al forajelor, nu este lăsat să se apropie de şantier (la Roşia au fost mai... precauţi: au cumpărat medicul cu totul, obligându-l apoi să plece!).

De sectorul de foraje nu se apropie nimeni. Pământul turcesc devine, peste noapte, pământ interzis chiar şi pentru guvernanţii ţării. Doi săteni curajoşi, opozanţi ai proiectului minier, îşi varsă focul în faţa camerei de filmat: „Noi, pergamonienii (zona se numeşte Pergamon), cum o să trăim? Pământul e bun. Pământul nostru este aurul nostru. Va trebui să plecăm de pe pământul nostru ca odinioară bătrânii care au emigrat în America. Nu, nu vom pleca. Cei care rezistă sunt nişte eroi. Noi suntem poporul. Dreptatea e de partea noastră. Vom învinge". Satul Ovacik este cel mai afectat. Bătrânii se plâng cui vrea să-i asculte.

„Am ajuns să nu mai putem mânca ouăle găinilor din curte, roşiile din grădină, măslinele din pom, căci otrava cianurii e peste tot..."

Ca şi la Roşia Montană, oficialii companiei, străini sau localnici cumpăraţi cu salarii mari, vin să liniştească spiritele. Iată o frază tipică, cunoscută din folclorul Gold Corporation: „Proiectul nu va produce nici o pagubă". La început, activiştii de mediu sunt optimişti. Ei cred că-i vor determina pe capitaliştii străini să plece de bunăvoie. Vor constata însă că nu pleacă nici dacă justiţia le interzice exploatarea. Odată ce a pus piciorul pe un zăcământ de aur, o corporaţie transatlantică nu pleacă până ce nu epuizează minereul. Cale de mijloc nu există, chiar de-ar fi să declanşeze un război civil (cazuri întâmplate în Africa şi Asia).

Pe o pantă, lângă sat, sunt tăiaţi măslinii, să facă loc şantierului. Un bătrân îl strigă pe reporter şi se destăinuie: „Am ajuns să nu mai putem mânca ouăle găinilor din curte, roşiile din grădină, măslinele din pom... şi am ajuns să nu ne mai putem cultiva nici tutun, nu mai putem cultiva nimic, că otrava cianurii e peste tot...". O nouă demonstraţie de stradă în faţa sediului companiei. Circa 2.000 de localnici blochează drumul cu căruţe şi tractoare. O bătrână explică unui reporter: „Ministrul Mediului ne ignoră, a tratat zona ca pe un deşert, nu ca pe o arie locuită. L-am chemat să vină să vadă, dar n-a venit... nu îndrăzneşte. Nu vrem aur, le dăm foc... Ne ajunge pământul nostru. Această companie a încercat să ne cumpere... Ne-a trimis alimente cu camioanele. Refuzăm! Nu vrem nimic de la ei!".

„Acest aur este o bogăţie binecuvântată a pământului pe care-l moştenim de la părinţi. Să-l lăsăm în pământ acum. Mai devreme sau mai târziu, noi îl vom putea exploata"

Filmarea surprinde toate evenimentele în desfăşurarea lor temporală, reporterul a fost de faţă în ultimii 15 ani. Referendumul din 1997, din comuna Ovacik. Se numără voturile. Nici un vot de partea companiei! Imediat ce se anunţă rezultatele, mulţimea mărşăluieşte spre oraşul apropiat şi strigă: „Nu staţi nepăsători! O să vă vină şi vouă rândul!". Ca urmare a rezultatului referendumului, Consiliul de Stat de la Ankara, reunit în sesiune specială, ordonă întreruperea activităţii miniere. Compania ignoră somaţia Consiliului (un fel de CSAT) şi îşi continuă lucrul. În urma acestui refuz, ţăranii ies din nou în stradă. Unul dintre ei vorbeşte cu reporterul: „Ne plătim taxele, facem serviciul militar, de ce guvernanţii nu-şi coboară privirea spre noi? Care-i vina noastră? Am încercat toate metodele: mitinguri, referendum, am ieşit goi pe stradă, am blocat drumurile. Are statul dreptul să facă asta cetăţenilor săi? Le cerem autorităţilor să ne protejeze".

Are cuvântul un activist ecologist care aminteşte reglementările ONU: „Zonele locuite trebuie să fie la cel puţin 30 de kilometri depărtare de locul unde se foloseşte cianura". Oamenii vociferează, sunt scandalizaţi de încălcarea şi a acestor norme internaţionale. Unul dintre ei izbucneşte: „Mina de aur nu va face să crească economia acestei ţări. Dar noi, cetăţenii turci, putem ajuta economia! Acest aur este o bogăţie binecuvântată a pământului pe care-l moştenim de la părinţi. Să-l lăsăm în pământ acum. Mai devreme sau mai târziu, noi îl vom putea exploata. Nu putem acum, dar o vom face în 30-50 de ani!".

„Vom refuza să mai plătim taxe, vom refuza să ne îndeplinim datoriile de cetăţeni"

Ca şi la Bucureşti, unde Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consfinţit calitatea de monument intangibil a muntelui Cârnic, oprind practic proiectul RMGC, Curtea Supremă de Justiţie de la Ankara decide în 1998: „Mina de aur din Pergamon este împotriva Constituţiei". Mii de oameni se deplasează în Capitală cu braţele încărcate de flori, spre a-i omagia pe judecători. Unul dintre ei anunţă în portavoce: „Declarăm grevă ca cetăţeni. Vom refuza să mai plătim taxe, vom refuza să ne îndeplinim datoriile de cetăţeni. Nu vom mai merge la vot şi la armată. Vom cere azil politic în Grecia. Democraţia se împrăştie până ajunge la noi, sătenii". Văzând că lucrările minei nu sunt întrerupte, sătenii deschid proces la CEDO împotriva companiei „Eurogold", pentru a nu se fi supus Consiliului de Stat. Unul dintre sătenii semnatari ai plângerii trimise la Strasbourg mărturiseşte: „Ne luptăm pentru viaţă de atâţia ani. Oamenii au nevoie de aer, de apă şi de pământ, nu de aur. Nici o tonă de aur nu ar putea compensa viaţa unui om. Oamenii trăiesc o singură dată. Dacă am trăi de două ori, am muri acum pentru aur şi am trăi mai mult data viitoare, când vom reveni la viaţă".

1999. Pe baza unui raport mincinos care spune că natura nu a fost afectată, Eurogold cere oficial redeschiderea minei (de fapt, nu fusese închisă niciodată), împotriva deciziei Curţii Supreme. Primul-ministru se conformează şi dă ordin ca mina să fie redeschisă, deşi nici în Turcia acţiunile executive nu pot fi deasupra sentinţelor justiţiei. Potrivit reglementărilor Curţii, „este imposibil de a vorbi de o metodă sigură atunci când vorbeşti de exploatarea cu cianuri". Practic, Consiliul de Miniştri (guvernul) acceptă ca Eurogold să lucreze fără licenţă.

„Vom spune NU exploatării cu cianuri până la moarte"

Decizia guvernului provoacă alte şi alte demonstraţii. Mii de localnici ies din nou în stradă. Pe o pancartă se poate citi: „Vom spune NU exploatării cu cianuri până la moarte". Un specialist povesteşte care sunt efectele cianurii: malformaţii la naştere, cancer la nou născuţi, cancere de sân la femei (o incidenţă mărită în ultima vreme, în zona Pergamon). Un fost muncitor al companiei îşi învinge teama şi povesteşte, susţinut de imagini filmate chiar la locul faptei: „Ca să demonstreze presei că cianura din iazul de decantare este complet inofensivă, compania ne-a obligat pe vreo 20 de mineri să înotăm în iazul respectiv. Eram sănătos tun atunci. Am fost nevoit să accept ordinul de a înota, ca să nu-mi pierd slujba. La fel au făcut şi ortacii mei. Oamenii companiei ne-au asigurat că nu vom păţi nimic, că apa este pură ca o apă de izvor. Ne-au pus să bem demonstrativ, în faţa camerelor de filmat. După aceea, la nici un an de la nefericita demonstraţie, am început să observ schimbări graduale în corpul meu. Am luat pastile, dar degeaba, nu m-am vindecat. Azi am cancer şi sunt disperat, deoarece m-au dat afară din slujbă ca invalid".

„Oamenii au câştigat numai otravă. Băncile, lingouri"

Un inginer minier constată: „Graba atâtor companii de a investi în mine aurifere din Turcia este suspectă. Deoarece populaţia se opune peste tot, guvernanţii au luat decizia de a încheia contracte secrete" (vezi şi contractul dintre statul român şi compania de la Roşia Montană). Celebrul profesor Noam Chomsky, de la Universitatea din Istanbul, crede că corporaţiile aurifere au succes acolo unde „populaţia nu e prea educată şi nu se poate organiza. Rezistenţa paşnică de 15 ani (între timp, regizorul inserează imagini filmate în 2005), a populaţiei din Pergamon, este importantă pentru că aceşti oameni apără viaţa. O fac în numele nostru, al tuturor, pentru că viaţa e sacră".

Între timp, Eurogold dispare, se naşte Normandy, iar după un timp, compania americană Newmont (acţionară şi la Roşia Montană şi dată în judecată chiar în ţara mamă, în SUA) preia toate acţiunile. N-a rezistat mult în business şi şi-a vândut acţiunile companiei turceşti Koza. O nouă demonstraţie ia cu asalt sediul companiei (la acest capitol, al demonstraţiilor şi opoziţiei de masă, moţii din Roşia Montană s-au dovedit mult mai anemici şi mai uşor de manipulat). Ia cuvântul un activist de mediu: „Dacă vă continuaţi protestul corect, apa, aerul, pământul, satul - nimeni nu va avea atâta putere să vi le ia, să vi le polueze. Ştim că rivalii noştri sunt foarte bogaţi, au relaţii la Ankara şi sunt puternici. Dar voinţa noastră este mai puternică decât toate relaţiile lor". O ţărancă aidoma bătrânelor noastre din Bărăgan se apropie de reporter şi plânge: „De ce nu vine primul-ministru aici? L-am ales, de ce nu vine? Să vină, să guste din rocile astea poluate cu cianură! De ce ne distruge pământul? Nu mai pot vorbi...". Filmul se încheie cu anunţul de la CEDO. Este anul de graţie 2006. Sentinţa judecătorilor europeni sună astfel: „Guvernul Turciei trebuie să plătească daune tuturor celor 315 localnici afectaţi direct de proiectul minier, iar mina trebuie închisă". Comentariul regizorului Petra Holzer: „Oamenii au câştigat numai otravă. Băncile, lingouri". În anul următor, 2007, în ciuda tuturor sentinţelor posibile în sistemul judiciar al Europei, mina din Pergamon lucra încă. Parafrazând titlul cunoscutei cărţi a lui Erich von Daineken, „Amintiri despre viitor", am putea spune că povestea de mai sus nu este altceva decât o colecţie de... „amintiri turceşti despre... viitorul Roşiei Montane".

sursa> http://www.cotidianul.ro