Partizanii Libertatii

Titanii (Titanes, Titenes)

Cei mai vechi si mai gloriosi intre toate triburile pelasge au fost titanii. Ei sunt numiti la autorii vechi genus antiquum Terrae si Terrae filli.

Dupa Theogonia lui Hesiod, cei dintai copii pe care i-a nascut Terra sau Gaea, cu Uran, au fost titanii, doisprezece la numar, sase barbati si sase femei; iar numele lor eurau urmatoarele: Oceanos Coeos, Crios, Hyperion, Iapetos, Cronos (Saturn), Rhea, Tethys, Themis, Thia, Mnemosyne si Phoebe.

De fapt, cele mai multe din aceste numiri reprezinta numai simple personificari de regiuni geografice, de rauri si de munti (Hyperion, un cuvant al carui inteles este „om de dincolo”, reprezenta regiunea de peste munte, Transilvania de astazi sau „tara de dincolo”). Vechea familie a titanilor se compunea astfel din 12 ginti. Patria titanilor a fost, dupa toate traditiunile istorice, in partile de nord ale Thraciei, langa raul Oceanos Potamos. Cel dintai titan si poarta numele de Oceanos, adica Istru.

Ca descendenti din genul titanilor erau considerati hiperboreii, cari locuiau, dupa cum stim, in nordul Dunarii de jos. Atlas, regele cel putrnic al hiperboreilor, care mai tarziu a fost prefacut intr-un munte imens, era si dansul un titan; ori cu alte cuvinte, tribul dominant in regatul sau il formau titanii. Latona, virgina hiperboree, care, fiind persecutata de Junona, pribegeste in lume si apoi naste in insula Delos pe Apollo si pe Diana, era si dansa fiica unui titan.

Titanii au avut in istoria primului imperiu pelasg un rol foarte insemnat. Ei formeaza cea mai veche, cea mai nobila si mai energica clasa in ierarhia sociala din timpul lui Uran si Saturn. Cei dintai regi ai statului pelasg erau din familia titanilor. Titanii administreaza toate functiunile publice. Ei sunt totodata si capeteniile religioase ale statului pelasg, din care cauza erau numiti si zei titani. Titanii formeaza pe langa regii vechi pelasgi un consiliu patriarhal de stat, intemeiat, pe de o parte, pe dreptul divin, pe de alta parte, pe vechimea familiilor. Titanii detroneaza pe Uran si dau imperiul lui Saturn; apoi sustin o lupta grea de zece ani cu Saturn in contra lui Joe. Insa Saturn este invins si Joe ocupa tronul lui Uran.

Nemultumiti de aceasta schimbare, titanii se ridica din nou sub conducerea lui Atlas, ca sa alunge pe Joe din imperiu si sa restituie in domnie pe Saturn. Insa destinul le este nefavorabil. Ei sunt invinsi a doua oara si acum clasa lor intreaga e exterminata. Unii sunt inchisi intr-o pestera adanca si vasta, numita Tartaros iar altii parasesc regiunile de langa Istru, emigreaza si se risioesc prin diferite tinuturi pelasge.

Lupta titanilor cu Joe se intampla in padurile de la Tartesiu, langa Cerna, adica pe teritoriul vechii Dacii, in aceiasi regiune care, la Homer, figureaza sub numele de sidereiai pylai sau in muntii de langa cataractele Dunarii.

De asemenea, aflam la Dio Cassiu urmatoarea traditiune: „Generalul roman Crassus, in lupta ce o avuse cu getii (a.29-28 i.e.n.) prinse pe fratele regelui Dapyx (Dabigia), apoi dansul pleca asupra pesterii numite Cira, o caverna vasta si puternica, unde se retrasese un mare numar din locuitorii acestui tinut, luand cu dansii obiectele lor cele mai pretioase si turmele lor; in aceasta pestera, dupa cum ne spun legendele, isi cautase refugiu titanii, cand au fost invinsi de zei”.

Etimologia si forma numelui de Titan nu e greceasca. In ce priveste vechiul inteles al acestui cuvant, Homer ne spune ca titanii erau „protoparintii zeilor si ai oamenilor distinsi”; iar in imnul orfic al 37-lea, titanii sunt numiti protoparintii parintilor nostri, emeteron progonoi pateron. Avem, asadar, explicatiunea cuvantului Titanes cu intelesul de patres si progenitores. Etimologia acestei numiri se reduce, astfel, dupa forma si semnificatiunea sa, la radicalul tata sau tetta, tata sau parinte. Rezulta, asadar, ca terminul de Titanes, dupa originea si intelesul sau, este identic cu forma romaneasca tatani (pluralul de la tata).

Cu alungarea lui Saturn din imperiu inceteaza si rolul politic al asa-numitilor titani. Clasa lor cea numeroasa, avuta, puternica si superba este stinsa cu desavarsire. Unii sunt nimiciti in marele razboi civil, care se termina cu catastrofa de la Tartesiu, altii sunt inchisi in pesteri intunecoase (Tartaros), iar aceia cari putura sa scape de mana invingatorilor sunt siliti sa-si caute o noua patrie. Unii se refugiaza in Italia, altii se risipesc prin Elada, Asia Mica, Hispania si prin partile de nor ale Europei (Germaniei).

Intre cele mai vechi triburi ale Romei, traditiunile istorice ne amintesc pe asa numititi tatienses (taties, titienses si tities).

Acesti tatieni formau dimpreuna cu alte doua triburi, numite ramnes si luceres, cea mai avuta, cea mai nobila si mai inalta clasa sociala a Romei vechi. Ei poarta numele de patres, mai tarziu patricii si sunt considerati ca antiquissimi cives. Toate afacerile publice ale statului roman erau pe mana acestor patres. Ei singuri administreaza, in curs de mai multe secule, toate demnitatile preotesti, civile si militare. La inceput, ei se considerau ca singurii mijlocitori intre zei si stat; erau un fel de Titenes theoi. Ei formau, in statul roman, un consiliu permanent de guvernamant. Ei aveau dreptul sa desemneze pe succesorul regelui. Lor li se cuvenea deciziunea asupra razboiului si pacii. Superbi pe gloria lor cea veche, ei se considerau, in fine, o clasa de alt neam si de un alt sange decat ceilalti cetateni saraci, neculti si de ordine obscura, pe care ii numeau plebs. Numele lor traditional si privilegiat de patres este amintit si incel XII Tabule: Ne patribus cum plebe connubium sit.

Originea aceste institutiuni patriarhale, a acestui senat compus din reprezentantii unor anumite familii vechi, era fara indoiala anterioara epocei lui Romul. Ea apartinea organizarii primitive a societatii pelasge. Ori, cu alte cuvinte, constitutiunea fundamentala a Romei era aceea pe care o avuse pelasgii in timpul titanilor.

Poetul Persiu numeste pe patrici ingentes Titos, o aluziune evidenta la vechii tatienses, taties sau tities si la originea lor din genul cel puternic si ilustru al titanilor.

Poporul roman, ne spune Suetoniu, mai numea pe acesti patres si orcini, adica cari au fost odata inchisi in Orcus sau Tartaros; iar Plutarch scrie ca li se atribuie si epitetul satiric de charonitae, adeca cari trecuse odata cu barca lui Charon in Tartaros sau Infern. In fine, poetul Juvenal face o aluziune ironica la acei romani, desigur patricieni, cari isi reduceau originea lor la vechii titani. Mai notam aici ca Pisa, unul dintre cele mai vechi orase etrusce, inca a fost intemeiat de o colonie de emigranti din partile orientale ele Europei, numiti teutani.

Ne aflam asadar in fata unui fapt istoric pozitiv. Vechiul trib roman cunoascut sub numele de tatienses (taties, tities si titienses) constituia numai o mica grupa din gintea cea puternica si glorioasa a timpurilor pelasge, numita Titanes sau Titenes, o comunitate de familii, cari, scapand din razboiul cel , trecuse in peninsula italica si se stabilise acolo langa un alt fragment de ramni sau arimi, emigrati si acestia de la Dunarea de jos.

Alte resturi din tribul cel nobil si faimos al titanilor le aflam risipite in jurul Marii Egee.

Dupa cum ne spune Philocor, unul din vechii titani se asezase in Attica.

Un urias puternic, cu numele Tityus, fiul al Gaeei, este amintit ca rege al Eubeii.

Un frate al regelui Priam de la Troia poarta numele de Tithonus.

In Gallia, aflam pe un principe barbar Tatinos.

In fine, un trib cu numele de titti (dittani) ne apare pe teritoiul Hispaniei inca in timpul cand aceasta peninsula nu era cucerita de romani. Ei aveau o deosebita simpatie pentru poporul roman; tot astfel si parintii Romei pentru ei. Legatii lor sunt admisi in senat si, cu toate ca erau barbari, li se permitea sa vorbeasca in limba lor nationala.

Reminiscente despre numele vechilor titani de la Dunarea de jos ni s-au pastrat si in documentele medievale ale Ungariei; un sat cu numele Tathen este amintit la 1295, in apropiere de Buda, azi Teteny. Un alt sat Tathun se afla, pe la 1279, in comitatul Simigiu. O familie avuta si puternica de comiti, ale carui posesiuni se aflau intre raurile Drava si Sava, este amintita in documentele Ungariei sub numele genus Thethen; iar unul din membrii acestei familii poarta numele de Deschen (Deacian?).

In fine un Tetenius ne apare pe o inscriptiune romana din Dalmatia.

Venim acum la patria cea legendara a titanilor, la teritoriul Daciei.

In traditiunile poporale romane, vechii titani figureaza sub numele de tatari. Despre acesti tatari se spune ca formase odata un popor puternic. El locuise pe pamantul Tarei-Romanesti dupa uriesi si inainte de romani; iar dacii, cari se aflau la munte, erau numai un fel de tatari.

Acestor tatari vechi li se atribuie diferitele resturi de olarie primitiva (neolitica) ce se gasesc pe teritoriul tarei; mormintele cu petre mari, nelucrate; chiliile sapate prin stanci; cetatile vechi de pamant si de zid; fantanile si conducatele de apa, ce se descopar prin ruinele acestor fortificatiuni; caramizile groase, pe cari le scot taranii cu plugurile de pe campurile de aratura; caldaramurile sau drumurile impietrite; movilele cele mari, ce se intind in siruri lungi catre Dunare si catre partile de jos ale Moldovei; in fine, un numar insemnat de sate pustiite, pe unde se gasesc resturi de constructiuni antice si care se numes selisti tataresti.

Este evident ca acesti tatari, carora traditiunile romane le atribuie resturile civilizatiunii primitive ale acestor tari, nu au de aface nimic cu hoardele cele vagaboande ale cumanilor din nordul Marii Negre (sec. XII-XIII) si cu mongolii lui Gingischan (1241-43).

Terminul de „tatari” in traditiunile istorice romane este numai o simpla forma dialectala a cuvantului tatani.

Inca din cele mai departate timpuri, exista in Carpati si la Dunarea de jos o idioma pelasga particulara, care se caracteriza prin trecerea lui n in r intre doua vocale.

Aceasta particularitate fonetica s-a pastrat pe teritoriul Daciei vechi, panna tarziu in Evul de mijloc. Vom cita cateva exemple. In Codicele Voronetean, scris pe la inceputul seculului al XV-lea, aflam urmatoarele forme ale cuvantului tatan:

pag.18: „Dumereca a 7-a (a) sfintilor tatari, adica a sfintilor parinti

Pag.38: Legea tatanreasca=legea parinteasca

pag.102: „obcniteloru tataresti” = obiceiurile parintesti

In fine, mai notam aici, ca, intr-o veche balada romana, parintii sau senatorii orasului Brasov din Transilvania sunt numiti „Tartorii targului” si este de notat ca aceasta numire li se atribuie intr-un sens traditional bun, dar nicidecum ironic.

In nordul Dunarii de jos, terminul de tatar are o vechime foarte departata.

Istoricul grecesc Herodor ne spune ca Hercule a invatat arta de a trage cu arcul de la un scyt cu numele Teutarus. Acest pastoriu, din nordul Dunarii de jos era, asadar, din genul vechilor titani.

In teogoniile grecesti, Saturn mai are si epitetul de Tartaros, adica Tatal sau tatan. La egipteni insa, Saturn era numit ceva mai corect, Tatuten, si era evocat in urmatorii termeni: „parintele parintilor, mare de la prima data” etc.

In fine, Apollo, zeul Soarelui, care mai avea si epitetul de titan, era adorat in unele parti ale Romei sub numele de Tortor, dupa cum ne spune Suteniu.

Din punct de vedere etnic, titanii apartineau la familia rasei pelasge. In genealogia popoarelor preistorice, Titan, protoparintele titanilor, figureaza ca un nepot al regelui pelasg.

(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu, edit. Obiectiv Craiova, Eugen Delcea)

Fragment preluat de pe danlupu.wordpress.com

Măria Sa Indolenţa

de Vladimir BRILINSKY




S-a mai scurs un an dintre cei 10, în care, Dacia Revival International Society, fundaţia condusă de către doctorul Napoleon Săvescu, a tras de mânecă autorităţile competente în legătură cu starea deplorabilă în care se găsesc cetăţile dacilor din Munţii Şureanu. Încă o zăpadă se aşterne peste ruinele Sarmisegetusei Regia ascunzând de fapt sub imensitatea albă, rezultatul nesimţirii autorităţilor care ar fi trebuit să gestioneze acest sit măcar şi numai pentru importanţa sa covârşitoare în istoria neamului nostru. Din păcate şi după scurgerea acestui an, Sarmisegetusa continuă alături de celelalte surori să fie nişte orfane nebăgate în seamă de nimeni. Practic asistăm la o comedie absurdă, în care cel puţin 5 instituţii cu atribuţii directe şi legiferate în protejarea patrimoniului îşi pasează responsabilitatea asupra monumentelor de la una la alta într-un cerc vicios, în care au de suferit doar monumentele înscrise în lista patrimoniului mondial UNESCO. Joacă în această piesă, de care până şi Eugen Ionesco ar fi fost invidious, cinci personaje purtând nume pe cât de pompoase pe atât de impotente în gestionarea arealului cetăţilor dacice. Ministerul Culturii, prin Direcţia de Cultură a judeţului Hunedoara, o instituţie tăietoare de frunze la câini, care în judeţul cu cele mai multe monumente din ţară, distruse sau aflate în paragină, nu a aplicat nicio amendă de la înfiinţare până în prezent, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva cu peste 100 de angajaţi plătiţi din banul public este preocupat mai mult de dispariţia miraculoasă a sute de exponate, unele de mare valoare, din depozitele sale, decât să gestioneze cetăţile. De fapt, instituţia în cauză poartă impropriu numele de muzeu pentru că de mai bine de 15 ani muzeul este închis vizitatorilor. Parcul Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, un organism, creat în acea zonă tocmai datorită vestigiilor istorice, a făcut rău monumentelor cât pentru o sută de ani. Şi aceasta prin indolenţa şi aroganţa cu care le tratează, în contextual în care protejarea naturii (obiectul principal de activitate) este, pentru cei din administraţia parcului, doar un vis frumos al celor care au gândit ariile protejate în Europa. Consiliul Local al Comunei Orăştioara de Sus şi Primăria aceleiaşi localităţi ar vrea să gestioneze cetăţile, dar nu au bani cu toate că o investiţie iniţială şi un curaj al autorităţilor, le-ar aduce în foarte scurt timp venituri impresionante din exploatarea lor turistică. Iar la sfârşit, Consiliul Judeţean Hunedoara cel care, din punct de vedere legal are datoria de a întocmi programe de gestiune anuale şi pe cinci ani asupra monumentelor UNESCO şi care se face că plouă, nu de ieri de azi, ci de la apariţia legii 422 din 2001, care specifică obligativitatea acestui demers.
Mii de turişti au fost în acest an martori ai eternului ping-pong în cinci al indolenţei, iar rezultatul meciului este unul nul. Zidurile se prăbuşesc sub copacii care cad peste ele. Stâlpii de lemn putreziţi ai Marelui Sanctuar cad ca popicele unul câte unul, tot felul de exaltaţi vin şi se caţără pe pietrele sanctuarelor căutând ba energie ba sfinţi care să-i ducă prin ceruri, ba mai mult unii vin şi lovesc cu barosul în andezitul sanctuarelor ca să-şi ducă acasă o fărâmâ din energia mult visată. Mormane de gunoaie, urât mirositoare zac peste tot, râmate de urşi sau de câini. Braconierii aleargă nestingheriţi scormonind munţii în căutarea bogăţiilor dacilor, distrugând stratul arheologic şi furând bogăţii ce ar putea fi gestionate tocmai de arheologii care nu au descoperit aur în săpătură până acum. Aceasta este imaginea Sarmisegetusei Regia pe care o poate vedea oricine, mai puţin cele cinci instituţii în cauză care se uită în alte părţi.
Şi poate cel mai grăitor exemplu al lipsei de preocupare indolenţă şi de dăruire profesională legate de soarta acestei zone a fost şi va rămâne mult timp de-acum încolo remarca profesorului Mihai Bărbulescu. Fost şef al Comisiei Naţionale de Arheologie ( tocmai în perioada în care au fost braconate brăţările de aur), la o conferinţă despre brăţările dacice ţinută la Sibiu, trezit parcă dintr-un somn adânc a întrebat spre stupefacţia majorităţii celor prezenţi în sală... Oare cum de eu aflu abia acum atâtea lucruri despre aceste brăţări? Bună întrebare! Oare unde a fost domnia sa până acum şi ce organism plătit din bani publici a condus?
Remarca profesorului vorbeşte de la sine şi ea este expresia vie nu numai a lumii arheologice, ci a unui întreg sistem nepăsător faţă de bruma de moştenire care ne-a rămas de la daci. Somn uşor în continuare.

Sursa: Dacia Magazin, nr. 61, noiembrie 2009

Aici este tara mea

Thracians: Ancestors of the Swedes

The origins of the Thracians, and thus the Swedes, can be traced back to secular and biblical history. Chapters 9 and 10 of Genesis describe how the nations developed from Noah's three sons, Shem, Ham, and Japheth. Recorded history continually verifies the biblical account of the spread of nations.

The Genesis account, as a historical document, is fully corroborated by an overwhelming richness of documentary and other historical evidence so vast that it is unique in recorded history. No other manuscript enjoys such a wealth of detailed corroboration from such a wide-ranging variety of sources. The Indo-European peoples were all too aware of their historic and ethnic descent from the line of Japheth, Noah's 3rd son. These peoples, through carefully preserved records, could trace their lineage and race back to the time of Babel and the dispersal of the nations from the plain of Shinar. Noah's flood is generally agreed to have occurred about 2350 BC, and from here we find the beginnings of nations and empires (Egypt, Persia, Greek, etc). The evidence is striking from those early post-Flood nations of the Mesopotamian valley, who had direct contact with one another, and who preserved in written records those names that are explicitly mentioned in the Genesis record.



The records that have come down to us lend their weight to the already vast body of documentary evidence that can only convince us that the Genesis record is a true and faithful historical account of the early history of mankind. What is remarkable about these records is that they mostly come from ancient historians and writers of various nationalities who had not the least intention, either consciously or otherwise, of lending support to the Genesis record. Most of them were nurtured within pagan systems that were openly antagonistic to the knowledge of God, and who had labored over many centuries to darken, if not totally erase that knowledge altogether. Their verification is therefore all the more valuable.

Thracian & Viking WarriorsJapheth is considered the father of Indo-European people groups (several royal European genealogies confirm this). Japheth's 7th son, Tiras, was the progenitor of the Tiracians. Historians note they probably first settled in the area of Asia Minor (present day Turkey) about 1900 BC. The transfer of words through nations and languages is prevalent in every people group. Merenptah of Egypt, who reigned during the 13th century BC, provides us with what is so far our earliest reference to the people of Tiras, recording their name as the Tursha (or Tarusha), and referring to them as invaders from the north. Herodotus (425 BC Greek historian) wrote: "The Thracian people are the most numerous of the world; the Thracians have several names, according to their specific regions, but their habits are more or less the same...and only their chronic disunity prevented them from being the most powerful of all nations."

History attests that they were indeed a most savage race, given over to a perpetual state of "tipsy excess". They are also described as a "ruddy and blue-eyed, people", fighting with their own tribal factions. In the 3rd century BC, the Thracians were noted as having numerous tribes that rarely united, most having their own kings. Thracian dress was well known. Several descriptions were given, including illustrations on Greek vase paintings. Basic dress was tunic, cloak, cap and boots. Thracian warriors carried a shield and spears, plus a small sword (dagger) as a secondary weapon. Their mode of dress and armaments continued with their descendents, the Vikings, though modified. Thracians are mentioned by many rulers in the region they lived. After the Greek victory over the Persians (449 BC), the Persian king Xerxes (486-465 BC) established for himself a large army among whose soldiers Herodotus mentions Thracians from northwest Asia Minor, who are described as follows:

"The Thracians joined the expedition wearing fox caps, wearing long coats under their vivid colored capes. Their calf-high footwear was made of deerskin. They were equipped with spears, light shields and small daggers."

Josephus (1st century AD Jewish & Roman historian) identifies them as the tribes who were known to the Romans as Thirasians, and to the Greeks as Thracians, whom they feared as marauding pirates. Dio Cassius, Roman historian in the 2nd century AD, wrote "let us not forget that a Trajan was a true-born Thracian."

Tiras himself was worshipped by his descendants as Thuras (Thor), the god of war. The river Athyras was also named after him, and the ancient city of Troas (Troi, Troy - the Trajans or Trojans) perpetuates his name, as also does the Taunrus mountain range. Thracian lands stretched from southwestern Europe to Asia Minor, a vast area historically known as Thracia. The historical Thracian genealogical tree counts over 200 tribes which had several names, according to their specific regions. Some of their tribal names were Trajans, Etruscans, Dacians, Luwians, Ramantes, Pelasgians, Besins, Odrisi, Serdoi, Maidoi and Dentheletoi. The Trajans (Trojans) founded the city of Troy which existed approximately 2400 years (about 1900 BC to 500 AD), which was destroyed and rebuilt several times. Thousands of Trojan warriors left the city of Troy during the 11th century BC. They came north and captured land along the banks of the river Don (southwestern Russia), a major trade route. The locals named the Trojan conquerors the "Aes," meaning "Iron People," for their superior weaponry. The tribes of Trojan Aes would eventually move north, settling in present-day Scandinavia. The Aes or Aesar (plural), subsequently became known as the Svear, and then Swedes. Historians refer to the Aes people as "Thraco-Cimmerians" due to their Trojan ancestry. Other tribes of Thracians remained a culture in Asia Minor and southern Europe until the 5th century AD. Many present-day Bulgarians claim to be direct descendants of ancient Thracians (different from the Slavs who arrived that region in the 6th century AD).

The name Tiras perpetuated through different languages, as in this list of names from Noah to the present-day Swedes.

1. Noah
2. Japheth
3. Tiras
4. Tarusha
5. Thirasian
6. Thracian
7. Troi
8. Trojan
9. Aes
10. Aesar
11. Svear
12. Svenonian
13. Sverige
14. Swede
<---------------------4,000+ years--------------------->

Japheth's first born son was Gomer. Gomer is perpetuated through the names of Gamir, Gimmer, Gomeria, Gotarna and Goth. The tribes of Gomer are mentioned by the Jews in the 7th century BC as the tribes that dwelt in the "uppermost parts of the north". The Assyrians in the 7th century referred to them as the Gimirraya. Other names used throughout history include Gimmerai, Crimea, Chomari, Cimmer, Cimmerian. Cimmerians populated areas of the north of the Caucasus & Black Sea in southern Russia. Linguistically they are usually regarded as Thracian, which suggests a close relationship. "Thraco-Cimmerian" remains of the 8th-7th century BC found in the southwestern Ukraine and in central Europe are associated with the Aes people.

Back to History of Sweden

Sursa: www.osterholm.info

Galacticii din Constanţa

Dacă l-ai pune pe profesorul de fizică Ion Băraru să aleagă cea mai mare performanţă a elevilor săi, n-ar putea să ierarhizeze. Anul acesta, totuşi, a dat lovitura: două echipe ale sale, formate din 12 fete şi 12 băieţi, sunt finaliste la Concursul Internaţional de Proiectare de Staţii Spaţiale NASA. Caz unic în istoria competiţiei internaţionale, unde nu se admite decât un reprezentant din fiecare ţară. La vară, numai dacă vor găsi un mecena, liceenii constănţeni vor merge la NASA Johnson Space Center din Houston, unde va avea loc competiţia decisivă între cele opt finaliste.

„La proiectele anterioare cu care am câştigat la NASA, elevii îşi puteau folosi imaginaţia. De data aceasta au existat coordonate precise şi parametri care trebuiau respectaţi. Tema copiilor a fost proiectarea unei aşezări umane în spaţiu, cu sarcini de prospectare şi exploatare a resurselor naturale cosmice. Colonia cu peste 10.000 rezidenţi este situată în centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter“, explică prof. Băraru. Locuitorii de pe Astoria sunt selectaţi după preocupări şi condiţie fizică să poată lucra în spaţiu. Pe Astoria nu există politică, nici infractori. „O utopie“, recunosc creatorii. Toţi cei 24 liceeni sunt olimpici şi membri ai Centrului de cercetări al elevilor, din cadrul Fundaţiei Alumni a Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa. Au lucrat două luni şi jumătate pentru a corela toate datele şi pentru finalizarea proiectelor, care trebuiau prezentate impecabil, în limba engleză. Au fost nopţi nedormite, una petrecută chiar în laboratorul liceului, când timpul îi presa. Idei, dezbateri, controverse, dar şi plăcerea lucrului în echipă. Când Astoria 1 şi Astoria 2 au fost gata, olimpicii erau mai mult decât galactici: erau prieteni.

„Ea este Ioana, «hitlerista» grupului“, o prezintă profesorul. Ioana Laura Aanei este specialista în chimie a echipei feminine. În CV-ul ei străluceşte medalia de aur obţinută la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară de la Yakutia - Rusia.

Rezidenţii de pe Astoria 2 locuiesc în blocurile create de Mircea Creţu-Stancu. Ideea i-a venit adolescentului în timp ce ştergea tabla şi colegii îi sunt martori. „Aveam un burete cu forma mai ciudată şi am ştiut dintr-odată cum o să arate blocurile: cu apartamente care culisează“. Olimpic la fizică şi informatică, junele visează la studenţia la Automatică, ca aproape toţi colegii săi de proiect.

Multiplă olimpică şi elevă în ultimul an de liceu, Andra Stroe este deja admisă la Universitatea din Bremen - Germania, unde studiază şi alţi laureaţi NASA din Constanţa. Andra va fi studentă la Astrofizica şi Geofizica şi vorbeşte cu aer matur despre proiectul la care a lucrat: „Nu este nimic ştiinţifico-fantastic la staţia noastră. Totul este calculat, analizat, funcţional şi viabil“.

În afară de proiectarea roboţilor şi de compartimentarea spaţiului de pe staţie, Alexandru Ionuţ Băbeanu s-a ocupat de divertismentul locuitorilor de pe Astoria 2. „Ne-am folosit de lipsa gravitaţiei din centrul staţiei în formă de tor. Aici am amenajat zona de agrement şi am inventat diverse jocuri. De exemplu, eu joc tenis, şi pe Astoria 2 aş putea juca tenis spaţial. Un fel de vâj-haţ“, râde el.

Viitoare studentă la Medicină, Raluca Rudeanu vrea să aducă Premiul Nobel în România. Până atunci joacă şah şi este campioană naţională la volei cu echipa liceului. Raluca s-a ocupat de chestiuni vitale pentru locuitorii oraşului spaţial: purificarea şi transportul apei şi asigurarea energiei prin panourile solare care acoperă staţia Astoria 1.

Telecomunicaţiile de pe Astoria 2 au fost sarcina lui Lucian Mocanu. Turuie despre computer science, design rezidenţial, resursele de pe asteroizi, relee de amplificare a semnalului dintre staţie şi Pământ. Coboară pe pământ când vorbeşte despre pasiunile sale: voluntariatul la o organizaţie caritabilă şi dansul sportiv. „Sunt chiar bun la cha-cha şi salsa. Am obţinut locul trei la un concurs“.

Şi în echipa fetelor există o pasionată de dans sportiv, dar şi de matematică. La un moment dat, Adela Căpîlnaşiu a avut de ales între a participa la un concurs de matematică sau la unul de dans. A ales dansul. „Îmi anunţasem participarea, mă pregătisem pentru competiţie, nu puteam să abandonez“. În oraşul ei spaţial, oamenii danseză „astorumba“, iar restaurantele au specific astorian, dar şi italian sau chinezesc.

Olimpică la română, engleză, fizică şi chimie, mezina Sevda Memet este mândră că a lucrat cu cei mari în echipă. Boboaca s-a ocupat de automatizările roboţilor şi ştie deja care îi este drumul în viaţă: cariera ei de medic va trece neapărat pe la NASA, pentru a-şi împlini visul din copilărie.

Crina Oana Bordaş este ministrul de Finanţe de pe Astoria 1. A calculat la centimă costurile, cheltuielile, veniturile şi profitul coloniei spaţiale. Banii ar veni din comerţul făcut cu nave şi alte staţii, din exploatările de apă şi combustibil de pe asteroizi. Investiţia s-ar amortiza în exact 22 ani şi două luni.

Medicinista dezinvoltă, pasionată de desen, ştiinţă şi tehnică Daiana Toporău a avut grijă de agricultură, la fel ca Valentin Marcu şi Adrian Nedelea. Valentin spune că s-a simţit în domeniu, deoarece vine de la ţară, dar pentru sportivul Adrian a fost ceva inedit. Gabriel Burceanu a creat calculatoare cât nişte telefoane mobile (cu tastatură şi monitor proiectate), conectate la „Astornet“. Geometria spaţială a staţiei a fost conturată de matematiciana Maria Necşulescu.

Vlad Grigore este artistul. Baschetbalist, face parte din trupa de teatru a liceului şi îi place să aibă public. El a proiectat construcţiile de pe Astoria 2, unde a vrut să dea libertate individului, care se bucură de un spaţiu de 64 metri pătraţi - mai mare decât apartamentul familiei lui Vlad. Simpatia lui, Lavinia Brăilescu, spune cu modestie că a lucrat la orice a fost nevoie la proiect. „Orice“ însemnând sisteme de propulsie, protecţie împotriva calamităţilor ş.a. Roboţeii prind viaţă când îi descrie delicata Emanuela Bran, care i-a şi botezat cu drag: Beatles, Lady Bug. Pe Mihai Caranica, tata îl vrea manager, dar el este pasionat de grafică. Şi stă „prea mult“ la calculator. Claudiu Cherchiu s-a ocupat de organizarea spaţiului de pe colonie: oraşul spaţial are zonă rezidenţială, industrială, pentru agricultură, de depozitare şi de întreţinere a roboţilor. Aceştia fac munca de jos, în zona cu gravitaţie zero, unde oamenii nu ar rezista decât câteva ore pe săptămână.

Tabloul galacticilor nu ar fi complet fără asistentul de proiect Radu Dragomir şi elevii Viviana Costea, Marina Vasile, Răzvan Ciucă, George Mandreşi şi Gabriel Petrică. Ultimul, elev în clasa a X-a, s-a calificat zilele trecute în lotul de seniori care va reprezenta România la Olimpiada Internaţională de Fizică.

sinziana.ionescu@gandul.info
Sursa: www.gandul.info

Ordinul Maresalului rasuna din nou: Romani, treceti Prutul!

35 de organizatii civice si sindicale din Chisinau au adresat presedintelui Romaniei, Traian Basescu, si presedintelui R. Moldova, Mihai Ghimpu, un Apel pentru unitatea nationala a poporului roman. Anul acesta se implinesc 71 de ani de la semnarea pactului dintre cei mai mari criminali ai istoriei — Stalin si Hitler. Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut si ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune incheiat intre Uniunea Sovietica si Germania nazista, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov si ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, in prezenta lui Stalin. In anul 1940, urmare a ultimatumurilor date guvernului roman, Uniunea Sovietica ocupa Basarabia si nordul Bucovinei. In consecinta, la 22 iunie 1941, Maresalul Ion Antonescu, (foto: in vizita pe Frontul de Est in 1942) da celebrul ordin Armatei Romane:


"Ostasi, Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre (...) Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru. OSTASI, Izbanda va fi a noastra. La lupta. Cu Dumnezeu inainte!" (Vezi Video)

Consecintele acestui pact au fost ilegitime si criminale inclusiv fata de Romania si poporul roman. Parlamentul European a adoptat anul trecut, cu o larga majoritate, rezolutia prin care ziua de 23 August a fost declarata Ziua europeana a victimelor stalinismului si nazismului.

Momentul semnarii este descris de istoricul Paul Johnson astfel:

”Macelarii Europei, ametiti de bautura, isi jucau rolurile, imbratisandu-se cu tandrete si clatinandu-se pe picioare. In intregime, ei se infatisau ca un grup de gangsteri rivali, care avusesera si inainte de impartit ceva, si acum puteau sa o ia de la capat, fiind profesionisti ai acelorasi afaceri.”

Spre rusinea noastra, romanii din Basarabia si din nordul Bucovinei sunt Inca victime ale Pactului Hitler-Stalin. In conditiile in care Uniunea Sovietica s-a desfiintat pe cale pasnica Inca din 1991.

In numele sutelor de mii de compatrioti care au murit pentru unirea tuturor romanilor, cu ocazia aniversarii Unirii Principatelor Romane din 24 Ianuarie 1859, va cerem sa actionati cu demnitate pentru unitatea nationala a poporului roman.

COMUNICAT

1). Va cerem sa infiintati Comisia prezidentiala a Romaniei si a Republicii Moldova pentru analiza consecintelor Pactului Hitler-Stalin asupra Romaniei si asupra poporului roman.

2). Va cerem sa condamnati in numele poporului roman Pactul Stalin-Hitler si consecintele lui ca ilegitime si criminale. Aceasta condamnare trebuie facuta in deplina cunostinta de cauza, in baza viitorului raport al respectivei comisii, in fata Camerelor reunite ale Parlamentului Romaniei si in fata Parlamentului Republicii Moldova.

3). Va cerem sa actionati pentru condamnarea de catre forurile competente internationale, a Pactului Stalin-Hitler si a consecintelor lui ca ilegitime si criminale.

4). Va cerem sa actionati pentru reintegrarea in Romania, in cadrul Uniunii Europene si cu acordul forurilor competente internationale, a teritoriului romanesc ocupat prin forta armata de Uniunea Sovietica (Basarabia, Nordul Bucovinei, tinutul Hertei si Insula Serpilor) ca urmare a Pactului Stalin-Hitler. Aceasta reintegrare trebuie facuta in acelasi spirit cu reunificarea Germaniei din 1990.

5). Va cerem sa actionati pentru despagubirea morala si materiala a poporului roman si a Romaniei fata de crimele, faradelegile si abuzurile comise de Uniunea Sovietica impotriva Romaniei si a cetatenilor ei, nivelul si modalitatile de despagubire urmand a fi stabilite de o comisie recunoscuta de forurile.

Sursa: www.agentia.org

Dacii in Vede

"The Indo-Aryan tribes mentioned in the Rigveda are described as semi-nomadic pastoralists, subdivided into temporary settlements (vish, viś) and headed by a tribal chief (raja, rājan) assisted by a priestly caste. They formed a warrior society, engaging in endemic warfare and cattle raids ("gaviṣṭi") among themselves and against the "Dasyu" or Dasa." www.encyclopedia.com
Deci triburile indo-ariene din Rigveda, pastori semi-nomazi, formau o societate razboinica antrenata in lupte periodice interne sau cu "Dasyu" - "Dasa". Cine or fi astia? Google search and...

Etymology of Dasa and related terms

Dasa and related terms have been examined by several scholars.[7] While the terms Dasa and Dasyu have a negative meaning in Sanskrit, their Iranian counterparts Daha and Dahyu have preserved their positive (or neutral) meaning. This is similar to the Sanskrit terms Deva (a "positive" term) and Asura (a "negative" term). The Iranian counterparts of these terms (Daeva and Ahura) have opposite meanings.
Dasa

See also Dahae

The meaning of the word dāsa, which has been long preserved in the Khotanese dialect, is "man". Two words that contain "dasa" are the Vedic names Divodās (meaning "divine man") and Sudās (meaning "good man"). Dasa is also in Iranian "Daha", known to Graeco-Roman authors as the Dahae (Daai), designating probably Iranian tribes. The term Daha occurs in a Persepolis inscription of Xerxes (h 26).[8]

Daha also referred to a dasyu tribe in Margiana. Dahistan (east of the Caspian Sea/Gorgan) derives its name from this tribe [9]. The Greek historians Q. Curtius Rufus (8,3) and Ptolemy (Geography: 6,10,2) located the region of the Dahas on the river Margos (modern Murghab) or in Margiana (Parpola 1988). The Dahas are also mentioned by Pomponius Mela (3,42)[10] and Tacitus (Ann. 11,10)[11].

Strabo wrote about the Dahae the following:

"Most of the Scythians, beginning from the Caspian Sea, are called Dahae Scythae, and those situated more towards the east Massagetae and Sacae."
(Strabo, 11-8-1)

Strabo's description places Dahae nomads in the area around modern Turkmenistan. Tacitus, in the Annals , writes of the Parthian king Vardanes I that he subdued "the intermediate tribes as far as the river Sindes, which is the boundary between the Dahae and the Arians." [12]
http://en.wikipedia.org/wiki/Dasa

Long story short, adica scurt si la obiect avem dasa ca daha la iranieni, iar la greci si romani dahae sau daai. Un exemplu de folosire a denumirii de dahae il avem la grecul Strabo care spune ca majoritatea scitilor, incepand cu Marea Caspica (nordul Iranului), sunt numiti sciti dahi (dahae), iar cei situati mai in est sunt numiti masageti (getii cei mari) si saci (sacae). Deci Dasa sau Dasyu sunt de fapt cei numiti Daha sau Dahae, care sunt numiti si Getii cei Mari. Deci getii sunt mentionati in Vede. Ce frumos. Ei fiind situati undeva in zona marii Caspice si chiar si mai la est cam pe la raul Sindes, care-mi apare ca Indus la orice cautare. Sindes care-i separa pe ei de arieni cu care erau frati - "The identity of the Dasa has caused much debate, closely tied to arguments over Indo-Aryan migration, the claim that the Indo-Aryan authors of the Rigveda entered India from outside, displacing its earlier inhabitants. Recent scholars, notably Asko Parpola, have claimed that they were fellow Indo-Iranians of the BMAC, who initially rejected Aryan religious practices but were later merged with them."
Acum, ca v-am impartasit cateva dintre ideile mele pe ziua de azi, va multumesc ca ati citit aceste randuri si va urez toate cele bune.

Laleva - Mazandaran - nordul Iranului

Desigur ca imaginea clipului este alterata si-ti vine sa-l opresti. Asa ca va rog, pentru ca alta varianta nu am gasit, sa puneti jos fereastra si doar sa ascultati muzica asta din Mazandaran, nordul Iranului. Ia sa vedem daca va suna cunoscut de undeva. Si daca va suna, o sa vi e para ironic defectul imaginii, eu fiind sigur ca tocmai in cazul de fata este vorba de un nefericit incident... Celor mai grabiti le recomand sa dea direct la minutul 2.



Si daca totusi mai sunt unii carora nu li se pare cunoscut...

~Alexandru Leitner-Moruzzi: „România Mare“?

iunie 21, 2008 — ARP

In 1990, peste 95% din populatia activa a Tarii a trecut la "implementarea" oranduirii capitaliste cu buzunarele goale! Inceput prost, ca si implementarea comunismului in tarile cele mai sarace! Pentru 5%, adica infractorii economici si protejatii defunctului regim socialist (gen Vantu, Patriciu, Vanghelie, Basescu etc), noua oranduire a insemnat "mana cereasca", mai ales ca "penalii" au avut tupeul sa-si faca o aura de persecutati politici. Atunci au aparut cateva directii catre care populatia activa s-a indreptat. Multi au ales libera initiativa si unii au prosperat vanzand la fraieri "adidasi" turcesti si alte marfuri la limita contrabandei. Nu-i acuz fiindca si Rockefeller a inceput la fel. Altii, au scos dolarii dositi si au inceput sa cumpere terenuri la pretul de 1-2 dolari/mp. Nici pe acestia nu-i acuz, fiindca ar insemna sa fiu fariseu. Legea le permitea si noua guvernare ii stimula: graba de a retroceda terenuri unor oameni nepregatiti si sub limita subzistentei trebuia sa oblige pe proaspetii improprietariti sa vanda "pleasca" venita peste noapte pe capul lor. Altii au intrat in politica, mirosind ca acolo este undita cu care vor pescui milioane de dolari toata viata. Iarasi nu pot sa-i acuz, decat ca au fost mai destepti ca mine. A mai fost o categorie, a celor care au zis ca bani pot gasi afara si au inceput diferite asocieri, unele mai curate, altele mai dubioase. Ce sa zic, bravo lor, da-l dracului de patriotism, matzul sa fie plin! Dar marea majoritate a populatiei active a ramas in asteptare, fie din nepricepere, fie luand de bune promisiunile politicianiste, urmand sa devina "paria" viitoarei Romanii capitaliste. Au venit apoi alte retrocedari, privatizari, somaj, prabusirea sistemelor de asistenta sociala si medicala, devalorizarea monedei nationale, pierderea economiilor populatiei, caritasurile, aparitia mafiilor si alte "binefaceri" ale economiei de piata. Si asta se intampla non-stop de 18 ani! Ma intreb si eu, cum poate avea cineva pretentia ca populatia sa fie unita si tenace cand aproape fiecare este nevoit sa fure zile pentru viata? Cand populatia de varsta medie se lupta salbatic pentru unul din putinele locuri de munca ramase in industria devalizata? Cand cei in deplina putere iau drumul Europei pentru o bucata de paine alba? Cand tinerii nici nu-si mai fac planuri sa ramana in Tara, aproape fara exceptie cautand locuri de munca la firme din Europa occidentala? Cine sa lupte uniti si tenace? Pensionarii care se topesc sub povara preturilor excesive, indobitociti de saracie, de lipsa medicamentelor si de propaganda care-i asmute pe cei activi impotriva lor si pe ei insasi intre ei? Pe fondul acesta dvs asteptati sa existe o emulatie privind refacerea Romaniei Mari? Pentru ce? Ce are de castigat somerul, intreprinzatorul cinstit, pensionarul? Sa zicem ca este o obligatie patriotica. Cand sa te unesti si cu cine? Cand, fiindca toata ziua trebuie sa te preocupi de asigurarea traiului tau si al familiei. Cu cine, fiindca nu sunt putine cazurile cand "vanezi" locul de munca al celui de langa tine.

ALEXANDRU LEITNER-MORUZZI

Sursa: neamul-romanesc.com

Nota personala: suntem in plin razboi, razboi care ne afecteaza pe toti, toti fiind in transee, razboi economic, mediatic, social, identitar etc. Totul pare pierdut, corbii (din media) croncane a moarte, de aceea am si pus textul de mai sus, ca oglinda a situatiei actuale. Nu vreau sa aveti impresia ca sunt rupt de realitate si de aia ii tot dau inainte cu dacii si istoria noastra. Insa consider, in acest context, ca nu ne ramane decat sa rezistam si sa luptam pentru tara noastra, incepand, in cazul meu, cu istoria adevarata si cu multe materiale care nu vor aparea in presa centrala prea curand. Tocmai cand scriam aceste randuri ca incheiere, am vazut cum un grup de vidre a gonit un crocodil gigantic inapoi in apa. Frumoasa imagine. Deci nu trebuie sa irosesc aceasta alegorie de pe Animal Planet si o sa va spun ca nu avem nevoie de vreun erou sa ne salveze. Noi impreuna, ca un grup, grup mai mare, grup mai mic, ne vom salva. Puterea este la noi, nu trebuie sa uitam asta. Suntem aici din vremuri imemoriale si o sa fim aici, pe acest teritoriu, pana la sfarsitul timpului.

Un ghimpe în inima României. 20 de ani de politică UDMR sărbătoriţi la Cluj-Napoca

publicat la: 17 January 2010

După cum ne aşteptam, sărbătorirea existenţei a 20 de ani de la înfiinţarea UDMR de la Cluj-Napoca început cu intonarea imnului Ungariei. Nu a urmat, cum era normal, intonarea imnului de stat al României, după este legal şi firesc. Dar deja ne-am obişnuit cu aceste sfidări, deci să nu ne încurcăm în detalii.

După 20 de ani de politică şantajistă, de deputaţi şi senatori submediocri, de lipsa unor politici sociale şi de o înverşunare îndreptată unilateral către autonomie şi supradrepturi pe criterii etnice, nu cred că UDMR ne mai poate surprinde cu ceva. Având apanajul unui partid ce reprezintă o minoritate etnică, UDMR nu va dispărea din peisajul politic românesc în viitorul apropiat. Este un lucru cu care unii deja ne-am obişnuit, fără însă a-l accepta.

Este însă unanim acceptat că fondarea UDMR-ului în urmă cu 20 de ani a fost una din manevrele serviciilor secrete maghiare, sprijinite de acelaşi Ion Iliescu din partea securiştilor români. Dacă în timpul regimului comunist ceauşeşcian nu se mai putea discuta despre Regiunea Autonomă Maghiară, cadoul dat de ruşi horthyştilor trecuţi în grabă la comunism când armata română şi cea sovietică recuperau de zor Transilvania, tendinţele autonomiste şi revanşarde ale ungurilor au rămas vii în Transilvania în acest timp şi au prins o formă concretă în 1990: Uniunea Democrată a Maghiarilor de Pretutindeni. Momentul decembrie 1989 a fost pregătit cu cel puţin 10 ani înainte, creându-se false dizidenţe în PCR (vezi Brucan şi Iliescu) pe filieră KGB pentru a aduce “în rând cu lumea” ultimul stat comunist din Europa de Est, România. Dacă în Germania comunistă a lui Honecker s-a unit cu RFG într-un mod paşnic şi într-o atmosferă de sărbătoare, în România Iliescu şi tot eşalonul doi al PCR a trebuit să îşi justifice venirea la putere prin uciderea românilor cu ajutorul armatei. Între timp, unul dintre aceşti falşi dizidenţi, agentul maghiar al AVO Tokes Laszlo, îşi jucase rolul de iniţiator al Revoluţiei la Timişoara. La doar câteva zile după se formaseră la Cluj, Timişoara, Bucureşti şi Târgu Mureş comitete pentru formarea unei uniuni culturale ce va reprezenta maghiarimea în România post-ceauşistă, aşa cum declară deputatul UDMR de Cluj Palfi Mozes Zoltan, ales cu de şapte ori mai puţine voturi decât un alt candidat, printr-o curiozitatea a uninominalului “românesc”.

La Cluj-Napoca vârful de lance al formării UDMR a fost ziarul Szabadsag, format din Igaszag (Adevărul), ziarul comuniştilor maghiari din Cluj, la fel cum “Făclia” era organul comitetului judeţean al PCR. Două publicaţii care încă apar nestingherite la Cluj-Napoca. În mod deloc întâmplător, la Cluj-Napoca tot proaspăt formatul UDMR se ocupa de distribuirea “ajutoarelor” venite cu camioanele din străinătate, pentru a ajuta oropsita populaţie din oraşul de pe Someş. La doar o lună după ce uniunea s-a înfiinţat legal, a venit şi prima încercare de destabilizare a Transilvaniei, cu ocazia zilei de 15 martie 1990, ziua când se sărbătoreşte Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Aceasta zi a fost pregătită din timp de serviciile secrete din Ungaria, pe fondul unei complicităţi a FSN-ului, care s-a grăbit să desfiinţeze Securitatea lăsând România fără un serviciu de informaţii. Abia după conflictele de la Tg. Mureş avea Virgil Măgureanu să înfiinţeze SRI, un serviciu de intelligence, nu unul de securitate. Provocările maghiare din acele zile, executate de către agenţi ai serviciilor secrete maghiare şi membri ai UDMR, ca de exemplu profanarea statuilor lui Avram Iancu din Târgu Mureş şi Nicolae Bălcescu din Sovata, instigarea la autonomie şi strigarea de lozinci antiromâneşti au dus la grave şi sângeroase conflicte interetnice. Conflicte care au fost mediatizate în Europa, datorită puternicului lobby maghiar, ca fiind rezultatul românilor. Chiar şi Mihăilă Cofariu, bătut cu bestialitate de către unguri, era prezentat în Franţa ca fiind un maghiar bătut de bestiile de români.

Evenimentul 15 martie 1990 este, de fapt, punctul în care UDMR şi-a arătat pentru prima oară existenţa şi adevăratele intenţii. Faptul că pe 15 martie nu s-a provocat un incident internaţional care ar fi cerut ţărilor vest-europene să intervină după modelul din Serbia, transformând Transilvania într-o regiune “independentă” cu statul special sub protecţia ONU, a Germaniei mai precis, este încă un miracol care nu a fost elucidat. După acest eşec al UDMR şi al Ungariei de a revizui statutul teritorial al Transilvaniei, UDMR a preluat rolul de a realiza acest deziderat pe o perioadă mai lungă, de chiar 30 de ani, prin metode mai puţin ostentative. Trupelor de bătăuşi şi provocatori de la Târgu Mureş le vor lua locul sute de ONG-uri finanţate de la Budapesta, cu scopul de a finanţa prin învăluire UDMR-ul şi de a promova “cultural” revizionismul şi iredentismul. UDMR va juca rolul unei “curve” politice, permanent la guvernare şi aparent fără principii, devenind un element cheie în orice guvernare. Efectul: prezenţa invariabilă la “ciolan”, fonduri uriaşe vărsate în clientela politică proprie şi implementarea unei reţele de monopolizare economică în unele oraşe din Transilvania. Cu sprijinul interesat financiar al politicienilor români, în oraşe ca şi Cluj-Napoca s-au pus bazele unor adevărate “capete de pod” pentru derularea afacerilor controlate de UDMR-işti. Companii venite din Germania sau Austria, cu puncte de lucru în Budapesta, cu o uriaşă putere financiară şi cu sprijin politic la Bucureşti din partea UDMR vor monopoliza sectoare economice întregi din oraşele din Ardeal. Vor cumpăra echipe de fotbal, vor finanţa politicieni locali, vor implementa proiecte media şi vor sădi încet-încet în mentalitatea din Transilvania existenţa unei mândrii locale “ardeleneşti”, opuse Bucureştiului “dâmboviţean” şi deschise unei descentralizări şi chiar unei autonomii de tip federal. Şi în timp de Ungaria încă refuză să extrădeze agresorii lui Cofariu sau criminalii miliţianului Agache, reprezentaţi în procese de avocaţi membri ai UDMR, România se declară nepăsătoare la atitudinile revizioniste şi antiromâneşti ale UDMR şi chiar le finanţează, graţie ghimpelui înfipt în sufletul României de 20 de ani: un UDMR veşnic la guvernare, urmărindu-şi veşnic interesele, creând false dizidenţe de tip CNMT sau PCM, pentru a acţiona cu duritate unde este cazul, însă refuzând orice implicare.

Pentru UDMR, 20 de ani de existenţă înseamnă intrarea într-o nouă etapă. După ce au depăşit faza încercărilor de genul 15 martie 2009 şi şi-au consolidat puternic poziţia politică şi financiară (graţie politicienilor români lipsiţi de orice scrupule şi a comunităţilor de maghiari din întreaga lume susţinuţi de Ungaria), autonomiştii maghiari se pregătesc deja de a se folosi de viitoare descentralizare anunţată de Emil Boc. Acelaşi Emil Boc care a ajuns primar pe banii lui Arpad Paszkany şi care a susţinut aducerea UDMR la guvernare chiar şi în timpul alianţei PDL-PSD. Şi dacă e să ne gândim că Traian Băsescu nu a câştigat al doilea mandat doar datorită voturilor din străinătate, ci şi datorită voturilor PCM şi UDMR (care teoretic îl susţinea pe Geoană!), putem să ne dăm deja seama că deciziile au fost luate, iar autonomia ungurilor din Transilvania va prinde în curând formă. Probabil nu ca un nume explicit, gen Ţinutul Secuiesc, ci o autonomie “de facto”, care va exista şi va funcţiona în sânul statului român fără ca vreo autoritate să o recunoască, sau să o conteste.

Mesajul transmis de Emil Boc congresului UDMR de la Cluj-Napoca din acest weekend este edificator în acest sens: “La guvernare, UDMR este partenerul nostru mai bun. Am regăsit la UDMR calităţi cum sunt competenţă, pragmatism, viziune modernă şi seriozitate. În ultimii 20 de ani, UDMR a reprezentat un factor de echilibru şi stabilitate şi a jucat un rol major în democratizarea societăţii româneşti [...] Parteneriatul cu UDMR se înscrie pe o linie politică europeană, comună tuturor cetăţenilor României. Obiectivele acestui model european de guvernare sunt modernizarea instituţiilor statului şi dezvoltarea localităţilor României”.

George Bara

Sursa: www.napocanews.ro

G. D. Iscru: “Romanizarea” Daciei

… Şi a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a ţinut, în iunie, şi cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie sub preşedinţia aceluiaşi mare român, dr. Napoleon Săvescu, Congres închinat memoriei primului mare erou şi martir din „tristul nostru călindar”, cum ar zice părintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui în nemurire. Oficialii noştrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora şi domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea ţării sale, copleşit fiind de cea mai mare forţă distrugătoare a Antichităţii, Imperiul Roman. După unele ezitări şi după schimbarea titularului, Ministerul de resort, în locul „Anului cultural Traian” s-a decis pentru a omagia „integrarea” regatului dac, printr-un război de cucerire şi jaf, în „lumea romană”, prefigurând, fie şi parţial, actuala „integrare” atât de dorită de „clasa politică”. La omagierea unei asemenea „integrări” i-a mai adăugat, probabil la o „sugestie” superioară, şi o altă omagiere: „Anul Carol I”, fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politică a istoriei noastre moderne – înlăturarea, prin complot, de către o mână de oameni politici şi câţiva militari înalţi dar sperjuri, a Domnului şi simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza. Această a doua omagiere, trecută însă în prim plan, s-a realizat cu solemnitate. A rămas omagierea „integrării” de odinioară, pentru a spori bucuria viitoarei „integrări” de după 1 ianuarie 2007¹. Problema centrală, în acest sens, este, desigur, „romanizarea” Daciei. Nu doar a regatului lui Decebal ci a întregii Dacii, căci la „focul” civilizaţiei imperiale iar nu sub jaful militar şi fiscal, „troglodiţii” pământului au devenit, pur şi simplu… romani. Sub presiunea lipsei de dovezi în acest sens, specialiştii noştri întru romanizare au făcut ulterior o „concesie”, acceptând sintagma: daco-romani; unii, cu foarte mare greutate, chiar daco-români (de vreme ce „român” ar veni, chipurile, tot de la romanii Romei italice!). Ce au avut de „romanizat” mercenarii împăratului-soldat şi urmaşii lor, fie şi numai la nivelul Statului lui Decebal în nu mai mult de un veac şi jumătate? Ne-o spune un „monstru sacru” al istoriografiei noastre de profil, Vasile Pârvan:

„Care era situaţia Daciei când Traian s-a hotărât, în anul 106, s-o prefacă în provincie romană?” Mai intâi, „Dacia era un mare regat cu bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structură socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată…” Geto-dacii erau deja „o naţiune politică” şi – continuă Pârvan – „n-au acceptat niciodată stăpânirea romană; cei care n-au căzut în cele două mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost niciodată atinsă de stăpânirea romană, şi de acolo, ca «daci liberi», au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori, până ce, la urmă, romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunării…’”² Domnilor specialişti în istorie veche a României, veniţi de vă contraziceţi maestrul! A încercat s-o facă editorul lui – şi, după câte se spune, elevul preferat al lui Pârvan – , Radu Vulpe, privitor la stadiul de naţiune în care Pârvan scrisese că se aflau geto-dacii, dar n-a dovedit altceva decât obedienţa sa faţă de sau „obişnuinţa” cu „viziunea” stalinistă despre naţiune, viziunea atunci obligatorie şi pentru „frontul istoric” de la noi. Cât despre „germanii migratori”, Pârvan se referea la goţi ca „popor germanic”. Noi semnalăm că studii recente, ale cercetătorilor Măria Crişan³ şi G. Gheorghe⁴ au demonstrat că goţii n-au existat ca popor migrator; că goţi=geţi; că, în consecinţă, Iordanes n-a făcut nici o confuzie când a folosit, în cuprinsul cunoscutei sale lucrări, când o denumire, când alta; că, în sec.VI d. Hr., când şi-a elaborat lucrarea, folosind această stratagemă, Iordanes a reuşit să salveze istoria geţilor, în condiţiile în care două „damnatio memoriae” ale Bisericii Creştine, proclamate încă din sec. IV d. Hr. şi ţinând până în sec. XIII, erau în vigoare şi erau puternice, una împotriva împăratului Traian şi alta chiar împotriva geto-dacilor, primul pentru vina de mare persecutor al creştinilor, iar geto-dacii pentru că nu acceptaseră obedienţa faţă de structurile ecleziastice ale Romei, sancţiuni care în plan istoriografie s-au soldat cu distrugerea, ascunderea sau epurarea a peste 200 de lucrări despre Traian şi despre geto-daci⁵. Mai nou, dr. Aurora Peţan, fără a cunoaşte studiul domnului Dan Ion Predoiu, reactualizează date excepţionale despre lucrările referitoare la geto-daci, considerate pierdute sau distruse, ridicând cifra acestora la peste 300⁶. Şi vom avea plăcuta surpriză a reeditării unei lucrări din secolul XIX, privitoare la aceste scrieri, lucrare necunoscută sau, poate, tăcută în mediile noastre academice şi universitare, după cum necunoscută sau tăcută a rămas excepţionala operă a savantului suedez Carolus Lundius, Zamolxis, primul legiuitor al geţilor, Upsala 1687, operă existentă în Biblioteca Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti, vis â vis de Universitate, tradusă, în premieră, în limba română, de cercetătoarea Maria Crişan, însă după un exemplar cumpărat din Suedia de dr. Napoleon Săvescu, care a suportat şi cheltuiala traducerii şi editării, operă pe care, şi până acum, din 2002, când a apărut ediţia românească, foarte puţini din mediile amintite au „binevoit” s-o studieze; la fel, după cum înaintaşii specialiştilor de azi, în aproape întregul secol al XX-lea, au „vegheat” să nu pătrundă în cercurile elevate Dacia preistorică de Nicolae Densuşianu şi alte lucrări de dacologie apărute în acest timp. Iar mai nou au fost marginalizate, dispreţuite şi chiar bârfite Congresele de Dacologie. În ce-i priveşte pe „germanii” la care se referă Pârvan, aceştia erau fraţi buni ai traco-geto-dacilor, desprinşi din poporul primordial al „Vechii Europe”, ca şi celţii (galii) şi sedentarizaţi mai spre Vestul şi în plin centrul continentului. „Germanii” lui Tacitus nu erau o etnie, căci german=frate bun (după părinţi), iar germanii de azi nu se numesc, ei înşişi, germani, ci daci (ich bin deutch), ţara lor numindu-şi-o Ţara Dacilor (Deutschland). În acest sens, semnalăm că o formidabilă/absolut inadmisibilă confuzie persistă în întreaga istoriografie mondială care consideră pe germanii de azi (cum îi numesc străinii!) drept urmaşi ai goţilor. A, dacă se acceptă că goţi=geţi, (adică adevărul, conform izvoarelor), atunci se poate admite ascendenţa „gotică” adică geto-dacă, a nemţilor; de altfel, istoricii nemţi îşi revendică naţiunea din arieni/pelsagi, a căror patrie originară s-a stabilit că a fost Spaţiul carpatic (G. Gheorghe).

Revenim cu întrebarea majoră: cum s-a ajuns la dogma romanizării, căci despre o dogmă este vorba?

După distrugerile ireparabile provocate de mercenarii Romei centrelor cultice şi culturale ale Daciei, în peste 300 de ani de incursiuni de jaf şi mari războaie, distrugeri al căror punct culminant au fost războaiele din 101-102 şi 105-106 d. Hr. şi care au împuţinat enorm şi izvoarele directe ale istoriei traco-geto-dacilor; de asemenea, după cele două „damnatio memoriae” – despre care am scris mai sus – care au continuat această distrugere la nivelul istoriografiei Imperiului şi chiar după ce Imperiul de Apus a căzut; apoi, după „opera” dezastruoasă a cruciadelor pornite de Apusul politico-militar şi ecleziastic sub pretextul cunoscut, în realitate pentru a-şi subordona/„reintegra”, politic şi bisericesc, Răsăritul Europei şi a-şi continua expansiunea în Asia, după toate acestea este o minune că s-a mai putut salva câte ceva scris despre traco-geto-daci. Şi totuşi s-a mai salvat. Dacă nu atâtea izvoare scrise câte au fost – şi acum ştim că au fost (şi avem speranţa că vor mai fi recuperate) – s-au păstrat, în schimb, menţiuni despre existenţa lor şi extrase din ele la autori care le-au folosit înainte de distrugere sau ascundere. Iar după toate acestea, după marea schismă mai ales (1054 d. Hr.), Apusul catolic a trimis în Răsăritul „schismatic” valuri de misionari, într-o acţiune perseverentă de prozelitism, acţiune din care marea colecţie/crestomaţie de Călători străini despre Ţările Române surprinde doar o mică parte a răului pricinuit de acest misionariat, ajutat, „la nevoie”, de regate „apostolice” şi de armatele „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană” (existent, sub această denumire, până în 1806, dar nerenunţând la expansiune nici după data respectivă). Cine şi când va aduna în volume „opera” nocivă a acestui misionariat, cu „aport” militar – să nu uităm – care a reuşit, prin viclenie şi forţă, să rupă din „blocul” ortodox grupuri de enoriaşi, ca prim pas spre mult dorita înstăpânire politică, spre „integrarea” acestui Răsărit „încăpăţânat” ce nu respingea „uniaţia” dar, apărându-şi de secole religia sa, dorea să trăiască în „legea” lui!? Ei bine, în cadrul acestui misionariat prozelitist, cu „aportul” militar menţionat, un argument important pentru teritoriile care în Antichitate fuseseră jefuite şi cotropite de Imperiul Roman a fost, fără îndoială, susţinerea ascendenţei romane a locuitorilor – ipoteză plauzibilă! -, după ce, desigur, mercenarii Romei i-ar fi nimicit pe băştinaşii de atunci; sau, şi mai „logic”, după ce „troglodiţii” şi „barbarii” locului, înţelegându-şi „bicisnicia” în faţa „civilizaţiei” imperiale, s-au transformat, cu trup şi suflet, în…romani, adică s-au autoromanizat, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, „integrându-se” – cu umilinţă sau poate cu entuziasm – în „lumea romană”. „Fericirea” romanizării a căzut pe iberici, pe francezi iar în Răsăritul „barbar” pe români (de aceea s-ar fi şi numit aşa!), rămaşi ca o „insulă de latinitate”, cum cu mândrie încă spun mai ales literaţii ce ştiu mai puţină istorie.

În ce ne priveşte pe noi, românii, misionarii Apusului – şi bisericeşti şi politici – au speculat, cu inteligenţă vicleană (există şi o atare inteligenţă!) greutăţile mari prin care a trecut poporul român. În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, apoi către sfârşitul sec. al XVII-lea şi în tot cursul celui următor, au „plantat”, în Ardeal mai întâi, episcopie catolică, apoi „greco-catolică” („unită” cu Biserica Romei); mai târziu, episcopie catolică a fost „plantată” şi peste Carpaţi, Episcopia greco-catolică din Ardeal a fost impusă prin fals şi presiune politică şi „consolidată” de generalul Bukov, al „Sfântului imperiu”, care a distrus cu tunurile peste 300 din mănăstiri şi biserici ale „schismaticilor”. Au pregătit, în paralel, misionarii, şi un sistem modern de „concordate” cu „Sfântul Scaun”. Cum reiese din lucrări recente (vezi ziarul „Ziua”/Suplimentul, nr. 424/02.09.2006), în condiţiile în care comunismul s-a năpustit şi la noi împotriva Bisericii, în primul rând creştine, a existat un plan de catolicizare a întregii Românii, trecându-se peste faptul că doctrina comunistă – ca şi a surorii sale mai vârstnice – urmărea şi urmăreşte, deopotrivă, anihilarea până la distrugere a Bisericii creştine în ansamblu. Şi în tot acest efort, un argument forte a fost acela al îndoctrinării cu teza ascendenţei romane a românilor.

Pe lângă misionariatul prozelitist catolic, cu substanţialul aport militar amintit – sa nu-l uităm! –, un rezultat excepţional a obţinut Biserica romano-catolică prin îndoctrinarea, în şcolile iezuite, a fiilor unor boieri/nobili trimişi de părinţii lor la învăţătură în Polonia şi Ungaria sau chiar în Italia. În acest sens, de pildă, Grigore Ureche şi Miron Costin sunt, confirmând ipoteza formulată mai sus, „produsul” colegiilor iezuite ale Poloniei „apostolice”, de la Liov şi de la Bar, de unde au adus teza că „de la Râm ne tragem”, preluată şi de Dimitrie Cantemir; surprinzător, căci din izvoare bizantine, rezulta continuitatea geto-daci-vlahi!, la care el, cât a stat la Constantinopol, a avut acces. Iar teza, venită de la astfel de mari cărturari, a avut o influenţă deosebită, în continuare, asupra învăţaţilor români. De la Miron Costin, de pildă, ar putea veni chiar cuvântul scris român, iar nu rumân, cum se scria atunci în documentele de cancelarie şi în Biserică, acest din urmă cuvânt fiind şi el de străveche tradiţie autohtonă. Îndoctrinarea cu această teză a ascendenţei romane a românilor a fost substanţial amplificată, precum bine se ştie, prin aportul „Şcolii ardelene” – confirmare şi mai puternică a ipotezei noastre. Copii de români greco-catolici, din Ardeal, trimişi sau bine selecţionaţi, ajunşi la şcolile iezuite ale Apusului catolic, în condiţiile cunoscute în care românii ardeleni sufereau atât de mult din partea extremismului maghiar, în primul rând, dar şi a Universităţii săseşti, la revenirea în ţară, ajunşi personalităţi cultural-ştiinţifice, prin operele lor au accentuat îndoctrinarea generaţiilor următoare de intelectuali dar şi mediile politice, ca şi presa, care îşi va face şi la noi apariţia, cu teza falsă a ascendenţei romane. Şi, în condiţiile amintite, această teză falsă a „prins” şi a cuprins mediile elevate iar de la acestea, prin şcoală în primul rând, prin scrieri, prin presă, s-a extins în cercuri mai largi. Fireşte, au fost şi intelectuali care n-au împărtăşit această teză falsă, în condiţiile în care cultura populară, memoria colectivă tradiţională nu reţinuse nimic în acest sens. Numai că această memorie colectivă abia începea, în prima jumătate a sec. al XlX-lea, să fie consemnată în scris.

În 1860, B.P. Haşdeu, prin studiul său: Perit-au dacii? i-a desfiinţat pe „doctorii ardeleni” ai „romanizării”, dar studiul său n-a mai fost reluat, iar de aci înainte „ştiinţificii” (cum le spunea el!) au fost foarte „atenţi” la cine îndrăznea să critice „romanizarea”. Proba cea mai puternică în acest sens a fost, ulterior, efortul „academic” de defăimare a lui Nicolae Densuşianu, părintele Dacologiei moderne, efort care continuă şi azi prin discipolii maeştrilor de atunci. Pentru urmaşii traco-geto-dacilor însă, rămăsese, ca vector forţă, obiectivul refacerii Daciei, planul dacic autohton care ne-a traversat istoria, până azi. Dar şi acesta fusese parazitat, mai întâi de aventurieri ai veacurilor XVI şi XVII, apoi, în secolul XVIII, de un plan cu acelaşi nume al „Sfântului Imperiu” şi al Rusiei ţarilor, cu scopul lor viclean de a pune stăpânire pe întregul Spaţiu românesc. Existenţa unor asemenea planuri străine reprezintă un exemplu în plus pentru exisenţa planului autohton, ca şi despre teama dar şi lăcomia imperiilor vecine. Imperiul Habsburgilor i-a suspectat continuu pe români de dorinţa constituirii unui Regat al Daciei. În 1784, pentru a-i grăbi hotărârea împăratului Iosif al II-lea, de a reprima revoluţia românilor, extremismul maghiar şi săsesc, îi inoculase teama de un „Horea Rex Daciae”.

În acest fel, mediile intelectuale româneşti, în proporţie covârşitoare, după ele şi prin ele şi cele politice au fost câştigate de teza falsă a ascendenţei romane a românilor, sau, într-o variantă concesivă: a romanizării şi chiar, în disperare de cauză, a autoromanizării autohtonilor la „focul” „civilizaţiei” imperiale adusă în suliţele mercenarilor Romei.

După ce, într-un timp atât de îndelungat – la noi, până în plină epocă modernă – a fost inoculată teza despre care vorbim, când a început adunarea şi editarea izvoarelor scrise, când au început săpăturile arheologice, cu publicarea descoperirilor şi elaborarea de lucrări ştiinţifice pe baza lor, cea mai mare parte a cărturarilor de profil din mediile elevate, deja pătrunşi de amintita teză, dar împotriva unei metodologii ştiinţifice, au căutat cu înfrigurare argumente pentru a o demonstra, au căutat formule de prezentare pentru a o face credibilă, au aruncat vălul tăcerii peste izvoare literare, chiar dacă apăruseră, în studii sau în crestomaţii, ca şi peste opere ce puneau în evidenţă persistenţa traco-geto-dacilor. Apoi, intervenind mijloacele moderne de calcul, domnii „romanizatori”, adunând catarame, mărgele şi ulcele, au ajuns la procente „semnificative” de „romanizare”. În cele din urmă însă, întregul efort îl putem considera eşuat, căci transformarea unui popor, pe un teritoriu atât de întins şi cu o civilizaţie deja milenară, în altceva, a fost şi rămâne o imposibilitate. Chiar admiţând – într-o variantă, fie şi ilogică şi aistorică – absurditatea, argumentarea s-a făcut cu… mărunţişuri, trecându-se peste argumente puternice precum: ritul şi ritualul autohtonilor, habitatul lor, cu tot ce înseamnă el, inclusiv perpetuarea, în timp, până azi; portul – considerat, pe drept, ca un veritabil monument istoric naţional/specific –, cu continuarea lui în timp, până azi; arhitectura ţărănească, cu specificul şi cu legătura ei, demonstrată, cu arhitectura templelor de cult din Antichitatea traco-geto-dacă⁷, cu simbolismul ei; înţelepciunea bătrână, despre care vorbesc izvoarele antice şi care continuu s-a „întinerit” amplificându-se, ajunsă până la noi prin excepţionala creaţie populară, în bună parte deja editată, acum, în volume multe şi mari.

În sfârşit, limba, da, limba, faţă de care „romaniştii” şi „romanizatorii” au eşuat de la început şi încă plutesc în derivă. Cei străini, pentru că nu s-au obosit ori n-au „binevoit” să cunoască limba română – veritabila „cheie” a „romanisticii!” – şi adevărata ei istorie. Ai noştri, pentru că s-au aliniat schemei celor străini⁸ care le-au fost magiştrii direcţi sau autorităţi istoriografice de necontestat.

Mediile elevate despre care vorbim, inoculând şi celor politice teza falsă a „romanizării”, iar acestea integrând-o în politicile şcolare/educaţionale, din generaţie în generaţie, elaborându-se şi opere docte academice şi universitare pe această rută a „plutirii” în derivă, respectiva teză, din eroarea magiştrilor în cea a discipolilor s-a fortificat, astfel încât este nevoie de o muncă susţinută şi deloc uşoară s-o scoţi din mintea oamenilor. Mai nou, intervenind şi această cumpănă istorică a „integrării” în Uniunea Europeană, „integrare” care entuziasmează „clasa politică”, celor care „îndrăznesc” să pună sub semnul întrebării „romanizarea” li se bate obrazul, cum că ar „atenta” la fericirea viitoarei „naţiuni civice” a bătrânului continent, din care, sigur, vor face parte şi românii, dar nu ca naţiune etnică, fiindcă, după gândirea unor noi „doctrinari”, naţiunii etnice trebuie să-i pregătim funeraliile – o altă plutire „în derivă”, aceasta însă de cea mai mare gravitate, faţă de care urmaşii noştrii, când vor înţelege ce s-a petrecut, ne-ar putea învinui de o politică aistorică şi antinaţională, de înaltă trădare, vinovăţie imprescriptibilă în fluxul istoriei.

Decembrie 2006

NOTE:

¹ Au făcut-o şi pe aceasta. Cu o „sesiune ştiinţifică” între d-lor., „oamenii casei”, „romaniştii”, „romanizatorii” şi, spre „desfătarea” Capitalei, a ţării şi a televiziunilor, cu o „trupă” de maghiari costumaţi în legionari romani şi puşi să defileze pe Calea Victoriei, după cum a apărut şi în presă. La aşa omagiere – aşa spectacol!

² V. Pârvan, Dacia , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.

³ M. Crişan, Cărturari nordici despre geţi şi limba lor scrisă, ed. Arvin Press, Bucureşti, 2004, dar şi în alte lucrări.

⁴ Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor, ed. de G. Gheorghe, traducere de prof. David Popescu, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, Studiul introductiv al editorului.

⁵ Dan loan Predoiu, între sec. IV şi XIII, o mie de ani de interzicere a denumirilor de dac şi Dacia, în Renaşterea, publicaţie a Episcopiei Râmnicu Vâlcea, an. 14, serie nouă, iulie-septembrie 2003.

⁶ Aurora Peţan, Găuri negre ale istoriei. Pierit-au dacii? Scrieri pierdute cu privire la daci, în Formula As, an. XVI, 2006, nr. 733 (351/4-11 sept, p. 12-13).

⁷ Silvia Păun, Absida altarului, Ed. Per omnes artes, Bucureşti, 2000, ed. bilingvă, 2000, premiată de Academia Română; idem, România. Valoarea arhitecturii autohtone, Ed. Per omnes artes, Bucureşti, 2003, ed. bilingvă.

⁸ Gabriel Gheorghe, O ipoteză nouă: româna străveche indoeuropeana comună, în revista „Getica”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, tom. l, 1992, nr. 3-4; partea I-a; şi partea a II-a: O ipoteză nouă: limba română ţărănească=indoeuropeana comună (2), ibidem, 2005, nr.5-6. Studiu completat cu altele, ca demonstraţie în sprijin, în lucrarea aceluiaşi autor: Studii de cultură şi civilizaţie românească, vol. I şi II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, respectiv 2005, precum şi în „Getica” nr. 5-6.

Dionis tracul

Fanilor serialului "True Blood" le dedic acest mic fragment wikipedian despre Dionis sau Bacchus si ale lui menade.

Legenda şi cultul

Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera şi, drept răzbunare, minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredinţează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi şi Hyades), mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, şi-a propagat el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia şi, în sfârşit, în India. Pe muritori, zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus, el avea darul de a face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile (ca în cazul regilor Lycurg şi Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi a luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu care se ruşina Hera. Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă sau frunze de viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină"[1].

Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia (indiciu: cine sunt etruscii?), dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi şi originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiţei trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns şi în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă şi Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieţii odată cu venirea primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la comemorarea nunţii lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.

Atât educaţia acordată de nimfele din Nisa cât şi miturile regilor Lycurgus şi Pentheus denotă originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile şi marcau atăt fermentarea vinului nou căt şi deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soţia lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern şi aveau funcţia de a alunga spiritele morţilor din cetate. Leneele din decembrie şi ianuarie erau caracterizate de reprezentaţii teatrale de tip cultic, asemenea micilor şi marilor Dionisii, care erau influenţate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece şi dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare şi de recitare a ditirambilor a luat fiinţă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă. Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis şi doar vara lui Apollo. Misterele zeului, iniţiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială.

Nota: Daca cultul lui Dionis era originar din Tracia, atunci cultul lui Zeus de unde era? Raspunsul in episodul viitor:)

HOLOGRAF-SA NU-MI IEI NICIODATA DRAGOSTEA

Toata lumea sa cante refrenul, dragostea nu o dam! Iubirea nu ne-o vor lua niciodata, vom trece in lumea cealalta saraci, dar iubitori. Ce frumos, un adevarat exemplu de omenie din partea noastra, asa se face, capul jos, multa iubire si speranta ca in alta viata o vom duce mai bine. Sa ne rugam! Sa se pogoare Duhul Sfant! Sa vina Vlad Tepes! Si daca nu vin, asta e, pentru ca noi nu putem face nimic, doar emana iubire.

Nu conteaza cat de lung am parul

In America, in anumite scoli, daca ai parul lung esti dat afara. Chiar si la 4 ani. Miroase a democratie rau de tot dinspre aia. Tot sistemul ala genial spune ca poti pleca la razboi, deci sa omori oameni la 18 ani, dar ai voie sa bei la 21, foc!


As mai zice, dar un "citat" din Pittis e suficient.

Stăpânii dracilor

de Caterina NICOLAE | 20 SEPTEMBRIE 2008

*Strămoşii lor furau la şes şi îngropau la munte – numai cei din alt neam îndrăznesc să sape azi după ele

*Îşi spun huţani, şi legendele lor îţi zbârlesc părul

În România există un neam care se îmbracă şi acum ca pe vremea dacilor. Li se zice huţani sau huţuli şi trăiesc în munţii din nordul Bucovinei. Îşi clădesc casele în păduri, departe de satele românilor, dar şi la mare depărtare unii de alţii. Limba huţană se apropie de ucrainiană, dar un ucrainian pricepe din huţană tot atât cât un român. Nu şi-au scris niciodată istoria, aşa că unii savanţi zic că s-ar trage dintr-un trib scit, alţii că ar fi o ramură a goţilor, că ar fi cumani, slavi sau urmaşi ai dacilor liberi. Din toate variantele, huţanii din Bucovina o preferă pe cea din urmă. Oricum, nimeni nu a reuşit să dezlege misterul neamului huţanilor. Dar misterul neamului lor este nimic faţă de ce spun huţanii că li se întâmplă şi acum.

Ţinutul comorilor

Se pare că mai sunt vreo 20.000 de huţani în satele din nord, dar la recensământ majoritatea s-au declarat români. Pădurile care ascundeau casele huţanilor s-au rărit, iar oamenii aproape că şi-au pierdut identitatea. Din tradiţii, vii au rămas numai legendele. Cele care înfirbântă cel mai tare minţile românilor vorbesc despre comori îngropate - ori ale vechilor daci, despre care huţanii le ştiu locul, ori chiar ale huţanilor. Oficial, huţanii creşteau animale sau lucrau în pădure. Dar nu din îndeletnicirile astea strângeau comori, ci din vânătoare de animale cu blană scumpă – râşi, jderi, dihorii – sau din furat. Nu exista huţan care să nu aibă o armă în casă, deşi nici în somn n-ar fi vorbit vreunul despre asta. Se povesteşte însă că huţanii dădeau iama prin casele bogătaşilor, niciodată în cele din apropierea gospodăriilor lor. Apoi îşi puneau la adăpost comorile, îngropându-le în păduri, şi, uneori, „proprietarul” murea înaintea să apuce să spună cuiva locul exact.

De pildă, se spune că o astfel de comoară ar fi ascunsă undeva pe lângă satul Dragoşa, pe o culme numită Hroşi, care în limba huţulă înseamnă bani. Deşi n-ai crede că astăzi mai ia cineva în serios astfel de legende, jur împrejurul locului sunt numai gropi. Localnicii, atât huţani cât şi români, jură că în unele nopţi deasupra culmii joacă focuri şi mulţi dintre cei duşi să sape pe acolo povestesc că au fost aruncaţi la pământ, din senin, când au vrut să se apuce de lucru. Oricum, cei care au îndrăznit să sape sunt numai români. Huţanii au legea lor în privinţa comorilor. Ei cred că sunt comori binecuvântate şi comori blestemate. Cele binecuvântate se găsesc uşor şi aduc bucurie şi belşug, dar de cele blestemate nu trebuie să te atingi. Nimeni, nici un preot, nici un descântec, nu te poate feri de necaz dacă ai poftit la ele.

Iei „băiatul” – îţi vinzi sufletul

Huţanii sunt creştini ortodocşi ca şi românii. Au icoane în case şi merg, cel puţin duminca, drum lung până la cea mai apropiată biserică. Tot aşa de puternic cred însă şi în vrăji şi descântece. Vrăjitorii huţanilor se numesc solomonari, de la înţelepciunea regelui Solomon pomenită în Biblie. Solomonarii erau renumiţi pentru puterile lor magice şi la ei veneau de la mare depărtare şi români. Erau vrăjitori care practicau magia albă şi alţii care practicau magia neagră, dar limita dintre ei era foarte subţire.

Despre solomonari se spune că alungau grindina, aduceau şi luau norocul, tămăduiau bolile. De la ei puteai să cumperi un „băiat”, adică un drac, care îţi rămânea slugă tot restul vieţii cu condiţia să nu-i spui vreodată pe nume. O astfel de slugă îţi aducea belşug, dar nu apucai să te bucuri de el, pentru că sufletul „stăpânului” se golea, şi odată cu „băiatul” îţi intrau în casă bolile, certurile, pizma. Solomonarii puteau să descânte şi armele huţanilor, astfel încât să ucidă fără greş orice sălbăticiune. Şi aici era însă o lege. Nu aveai voie să omori decât parte bărbătească şi, dacă nu aveai nevoie, nu se cuvenea să iei viaţa unei sălbăticiuni.

Despre „laptele vacii de lemn”

Dar nu numai solomonarii ştiau să facă vrăji, ci şi huţanii de rând. Una dintre ele era luarea „manei” de la oi sau vaci. Când te lovea aşa ceva, animalele nu mai dădeau lapte şi huţanul murea de foame. Mana se lua cu o vacă de lemn ascunsă de ochii vecinilor. Cel care poftea la laptele altora rostea un descântec şi obţinea lapte de la vaca de lemn. Un huţan se jură că a avut o astfel de experienţă. Era cioban la o stână şi, dintr-o dată, în plină vară, oile au rămas fără lapte. Baciul, un huţan bătrân, s-a dus la biserică, s-a spovedit şi a postit câteva vineri la rând, rugându-se. Apoi, într-o sâmbătă, s-a dus la un copac uscat de lângă stână şi a împlântat adânc în el un cuţit. Pe lama cuţitului au început să curgă picături de lapte şi chiar din acea zi oile şi-au revenit.

Întâlniri cu „Muma Pădurii"

Cu toate vrăjile cu care se obişnuiseră de mici, huţanii ştiau însă că este bine să te fereşti de spiritele pădurii. Mulţi povestesc şi acum că s-au întâlnit noaptea, în locuri prin care oamenii trec rar, cu Muma Pădurii. La început auzi doar cântecul, un cântec care-ţi frânge inima şi îţi rămâne în creieri. Dacă ai căzut sub vraja ei, noapte de noapte ieşi din casă şi mergi bezmetic în pădure să o întâlneşti. Pare o fată nemaipomenit de frumoasă, dar în realitate este o babă urâtă care-ţi seacă puterile. Nu-ţi pierzi minţile la primul sunet dacă ai o cruciuliţă la piept şi fugi cât te ţin puterile de locul din care se aude cântecul. Altminteri, mai târziu este mai greu, dar poţi scăpa de vrajă dacă o rudă sau un prieten îţi unge corpul cu apă sfinţită şi usturoi...

Casian, pădurarul-scriitor

Toate aceste poveşti şi multe altele au fost adunate într-o carte - „Stranii povestiri huţule”, de Casian Balabasciuc, un fost pădurar. Deşi e huţan doar pe sfert, bunicul din partea tatălui a fost huţan „pur”, Balabasciuc încearcă să adune ce a mai rămas din istoria acestui neam. A cutreierat munţii, fotografiind casele vechi din care cei tineri au plecat spre civilizaţie. A adunat toate documentele pe care le-a găsit despre huţani şi colaborează cu alţii care încearcă să reînvie tradiţiile huţane: cântecele, portul.

Pe lângă că sunt puţini şi încep să fie rupţi de pădurea în care au trăit strămoşii lor sute de ani, huţanii mai au şi o problemă politică. Nu reuşesc să fie recunoscuţi ca minoritate, atât pentru că au fost foarte puţini care s-au declarat la recensământ ca fiind huţani, cât şi pentru că Uniunea Ucrainienilor, mult mai numeroasă, susţine, la Guvern şi la Parlament, că huţanii sunt de fapt ucrainieni. Le-au întocmit şi o bibliografie şi le aduc copiilor cărţi din Ucraina „ca să înveţe de unde au plecat strămoşii lor”. Mai mult, de curând, la intrarea în unele sate în care trăiesc huţani au apărut plăcuţe cu numele localităţii în limba ucrainiană. „Puteau să pună şi plăcuţe în ebraică, asta nu este un motiv de supărare. Nici cărţile pe care le împart, nici promisiunile pe care le fac familiilor de huţani nu sunt motiv de supărare. Dar am vrea să nu ne mai împingă aşa de la spate şi să nu ne mai bată capul zicându-ne «voi, huţanii, trebuie să mergeţi cu ucrainienii». Unde să mergem?”, oftează Balabasciuc.

Sursa: www.gandul.info