Dacia, tara noastra

G.D. Iscru: „Planul dacic care ne-a traversat istoria“

Moto: „Însetat lupt spre a birui…Dacia unită să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267)

O teză falsă – demult şi interesat indusă din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, fortificată prin „cai troieni“ sau agenţi „în soldă“ recrutaţi „la faţa locului“ – ne-a aruncat ştiinţa istorică, în ce priveşte originea poporului nostru, într-o „derivă“ din care nici azi nu s-a revenit la normal (cum am demonstrat într-o altă comunicare¹).

Urmarea? Transformarea unui întreg popor, prin insistenţe academice, prin politici „educaţionale“, prin mass-media – într-un vinovat fără vină într-o problemă esenţială: necunoaşterea şi nerecunoaşterea strămoşilor autentici, – traco-geto-dacii. Este vorba despre aşa-zisa teză a „romanizării“ autohtonilor din întregul spaţiu al Daciei, atât în spaţiul cucerit de Roma imperială, cât şi … „la distanţă“, în întregul spaţiu rămas necucerit. Aceasta este susţinută şi azi, atât împotriva evidenţei din izvoarele istorice, a interpretării lor profesionale, cât şi împotriva logicii istorice, de către „ştiinţifici“ai Academiei, ai institutelor, facultăţilor şi muzeelor de profil, cât şi prin politicile şcolare, educaţionale ale guvernelor.

Totodată, ignorându-se adevărul ştiinţific elementar după care civilizaţia a fost şi este creaţia exclusivă a naţiunilor, s-a scris – şi eroarea se perpetuează („perseverare, diabolicum!“) – despre rolul civilizator al Imperiului cuceritor şi jefuitor care, în plus (şi foarte grav!), cucerind o parte a Daciei şi desfiinţând totuşi puternicul regat condus de Decebal, a comis una din cele mai mari erori ale Antichităţii, cu consecinţe care nu şi-au epuizat nocivitatea nici până azi.

Evident, după legea firii, strămoşii noştri, traco-geto-dacii – atât din spaţiul cucerit, cât şi din cel rămas liber –, ajutându-se unii pe alţii, au reacţionat, luptând continuu, împreună cu alţi fraţi ai lor, sedentarizaţi în alte spaţii ale Europei cucerite de Roma imperială, care ajunsese să fie numită „rădăcina tuturor relelor” (Radix Omnia Malorum – ROM)), pentru eliberarea de sub Imperiu şi pentru reconstituirea unităţii politice. Imperiul Roman de Apus a căzut, efectiv, în principal, prin lupta celor trei naţiuni „surori“, urmaşe ale poporului primordial al continentului: traco-geto-dacii, celţii (galii) şi aşa-zişii „germani“.

În acest sens, al luptei pentru libertate şi unitate etno-politică, în spaţiul carpato-dunărean, peste care şi alte urgii migratoare şi imperiale s-au abătut ulterior, istoria a consemnat – prin secole, până azi – un PLAN DACIC PENTRU UNITATE ŞI SUVERANITATE, aşa cum şi până atunci, în întreaga Antichitate, peste diferenţe de dezvoltare regională şi orgolii locale, în mod firesc şi împotriva primejdiilor din afară, o astfel de idee, un astfel de PLAN a traversat istoria traco-geto-dacilor, ajungându-se, la un moment dat, la o DACIE MARE pe aproape întregul spaţiu al acestei prime naţiuni a continentului, condusă de Marele Rege Burebista.

În derularea amintitului plan dacic, primul important succes a fost eliberarea spaţiului geto-dac cucerit de Imperiul Roman la Nord de Dunăre prin lupta unită a „răzvrătiţilor“ din „Dacia capta“, în colaborare cu fraţii lor din Dacia liberă, acţiune în care un rol conducător a avut – foarte important de reţinut! – un strănepot al Marelui Rege Decebal, Regalian (vezi studiul: Regalian, primul restaurator al Daciei), cel care a condus Dacia, astfel eliberată, timp de un deceniu (258-268, urmat la conducere de soţia sa, Sulpicia Druantila, până în 270). Imperiul Roman a fost nevoit să-şi retragă la Sud de Dunăre Armata şi Administraţia, urmate, desigur, de toţi beneficiarii jafului imperial din fosta provincie romană „Dacia capta“.

Mişcarea noastră dacologică a închinat lui Regalian – în organizarea „Societăţii internaţionale pentru reînvierea Daciei“, de sub preşedinţia domnului dr. Napoleon Săvescu –, primul „restaurator“ al Daciei, în 2008, cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie².

Pentru geto-daci însă cucerirea romană, cu distrugerea puternicului stat naţional condus de Decebal, a afectat grav starea generală a autohtonilor în perspectiva marii migraţii dinspre Răsărit. Autohtonii şi-au regăsit însă, în bună măsură, resurse pentru a-şi reveni. Imperiul, în continuare a trebuit chiar să le plătească stipendii, ca odinioară, pentru a avea linişte, din partea lor, la Dunărea de Jos. Iar ulterior, când s-a declanşat, în secolul IV, teribila invazie a hunilor, după primele „şocuri“ puternice suportate de oamenii locului, aceştia, geto-dacii, au ajuns la un modus-vivendi cu „biciul lui Dumnezeu“, cum îl numesc izvoarele creştine pe Attila, ba chiar să-şi reconstituie şi să-şi întărească formaţiunile lor politice. În spaţiile cucerite, Attila va fi constituit un fel de „federaţie“ peste care s-a proclamat rege, între „federaţi“ aflându-se şi geţii şi dacii, numiţi chiar aşa în titlul său regal, reconstituit după izvoare mai vechi, în cronici maghiare³. În anul 448 d.Hr., diplomatul bizantin Priscus (= bătrânul?), la Curtea lui Attila, la o „recepţie“, s-a putut înţelege, probabil cu un reprezentant al geto-dacilor, în limba acestuia, „ansonică“. La trecerea Dunării, solia bizantină fusese ajutată de „luntraşii barbari“ (autohtoni, n.n.), în bărci făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi, iar „prin sate“ li se aducea bizantinilor „de mâncare, în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied“, hrana şi băutura tradiţională a locului. Iar izvoare germane din secolul XI d.Hr. au reţinut informaţia că la Curtea lui Attila, între cei care făceau oficiul de „respectuoase gazde“ era şi „Ramnung, principele care stăpânea în ţara vlahilor“ (deci, în secolul XI nemţii îi numeau pe geto-daci – vlahi, n.n.), prinţ remarcat de izvorul german între cei „24 de principi“ prezenţi; invitat fiind, acesta venise aci „având cu el vreo şapte sute de ostaşi, toţi cavaleri aleşi“.⁴

Această importantă ştire ne îngăduie să considerăm că, dacă în vremea lui Attila acestea erau raporturile statornicite cu teribilii migratori, şi cu cei care au urmat, poate mai puţin fioroşi decât hunii, geto-dacii vor fi ajuns la un astfel de modus-vivendi. N-avem izvoare de la ei, să ştim cum se numeau ei înşişi. Reţinem cum îi numeau nemţii în secolul XI – vlahi/valahi, tot un vechi cuvânt autohton –, denumire pe care o regăsim, tot atunci (secolul XI), în Rohonczy codex („blaci“), care ne înfăţişează o Dacie, Stat naţional întins şi puternic, condus de voievodul Vlad, luptând contra maghiarilor pe Tisa, contra uzilor – alţi migratori – pe aliniamentul de la Rarău la Mare, primind „solii” occidentale şi „cultivate“ de Bizanţ pentru a-i fi de ajutor contra „barbarilor“. De la aceşti vlahi/blaci ne-a rămas un imn al lor şi un mesaj testamentar, o deviză spre neuitare:

„Însetat lupt spre a birui

………………………………..

Dacia unită să trăiască!“⁵

Şi codexul citat îşi extinde expunerea asupra societăţii autohtone până la începutul secolului XIII. Între timp, şi în alte izvoare apar ştiri despre formaţiuni politice ale autohtonilor, iar la mijlocul secolului XIII, în cunoscuta „Diplomă a ioaniţilor“ ni se înfăţişează o societate a acestora bine structurată, cu „oameni de rând“ şi cu „mai mari“ ai locului, cu bani care circulau aci. Aceasta, la numai câţiva ani după groaznica invazie a tătarilor (1241), care a avut însă şi un element pozitiv, acela de a stopa, pentru mult timp, expansiunea regatului maghiar spre Răsărit, timp în care formaţiunile politice locale s-au refortificat, astfel că la începutul secolului XIV s-a putut reconstitui din nou, pe un spaţiu întins, Statul naţional al valahilor, la Sud de Carpaţi, cu un conducător ales în veritabilă tradiţie geto-dacă: Basaraba – probă că înaintaşii noştri nu-şi uitaseră strămoşii. Anterior, în secolul XI şi maghiarul Tuhutum, pătruns în „inima“ Ardealului, unde l-a învins şi l-a ucis pe „ducele“ local Gelu, în faţa taberelor până atunci ostile a fost acceptat conducător tot după tradiţia locului: alegerea; nu s-a impus, ca învingător, cu forţa.

La 1330, sub conducerea acelui prim Basaraba, Statul naţional al valahilor de la Sud de Carpaţi a înlăturat suzeranitatea regalităţii maghiare, devenind absolut independent.

Acelaşi ritual traco-geto-dac în alegerea conducătorului pare să se fi repetat şi la Răsărit de Carpaţi, în Moldova, după voievozii Dragoş şi Bogdan, trecuţi peste munţi, din Maramureş şi după ce expansiunea maghiară fusese oprită şi aci. Apelativul Muşat – de la o „Muşată“ (= frumoasa, în graiul autohtonilor din Sudul Dunării; „frumos“nu într-un sens fizic, ci „luminat“/ capabil / pregătit / divin / menit să conducă o entitate politică, după tradiţia traco-geto-dacă), mama celor trei fii, Petru, Roman şi Ştefan, care au ajuns pe rând, voievozi ai Moldovei până la sfârşitul secolului XIV.

Numai în Ardeal, după ce regatul maghiar şi-a impus aci autoritatea, această ţară a valahilor rămânând autonomă în cadrul regatului, principele era reprezentantul Coroanei maghiare. Dar, precum se ştie, au fost, aci, principi şi din „izvor“ autohton.

*

În condiţiile istorice în care ţările valahilor, Statele lor naţionale, sub presiunea imperiilor vecine şi a unor regate vecine puternice, Ungaria şi Polonia – cât timp au existat acestea ca regate –, nu s-au putut constitui într-un singur Stat naţional în vatra vechii Dacii, dar au rămas în conştiinţa europeană ca „ţări dacice“, ca o Dacie care are dreptul să fie reconstituită, ca atare, a continuat să ne traverseze istoria amintitul PLAN DACIC AUTOHTON, pus în evidenţă de izvoarele istorice, plan pe care, iată, l-a „regăsit“, istoriografic, istoricul Ştefan Andreescu prin cercetările şi reflecţiile sale⁶. Apoi, constatând – ca şi alţii de altfel, care însă n-au sesizat perenitatea planului – izbânda de la 1600, s-a oprit îndelung asupra „epocii“, personalităţii şi faptei lui Mihai Viteazul, în care a văzut – cum au înţeles şi contemporanii şi Europa cărturarilor, diplomaţilor, dar şi a capetelor încoronate, cum au recunoscut şi istoricii noştri de altfel – a văzut pe restauratorul Daciei („restitutor Daciae“), căruia i-a consacrat un volum de studii⁷.

Acel plan dacic autohton are ca obiectiv, în continuare, în secolul XVII, unitatea politică a Ţărilor Dacice, pe fondul unităţii naţionale. Căci unitatea naţională a existat şi există peste graniţe impuse de marile imperii vecine. Şi pe acest fond a fost dorită continuu unitatea politică (statală), pentru împlinirea speranţei încercându-se o soluţie sau alta în momente favorabile.

La cumpăna dintre veacurile XVI-XVII un „plan dacic“ a existat şi în preocupările Puterilor europene, a „Sfântului imperiu roman de naţiune germană“ şi a ambiţiosului rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Vassa, care îşi revendicau fiecare părţi din Ţările Dacice, în timp ce principii maghiari ai Ardealului, recâştigând tronul principatului, nutrind speranţa unei „Ungarii Mari“, reclădită pe rapt şi jaf, căutau soluţii pentru a încorpora în visul lor himeric întregul spaţiu al acestor ţări.

Totodată, himera „refacerii“ Bizanţului, care după 1453 traversase Evul mediu european, începea să întrevadă soluţia împlinirii pornind de la unitatea politică şi eliberarea Ţărilor Dacice de sub suzeranitatea otomană. Substanţialul sprijin dat de Cantacuzini lui Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă⁸ – pare să aibă acest înţeles.

Numai că, „deocamdată“, Imperiul otoman rezista şi câştiga disputa cu Polonia pentru Moldova. Între marile imperii, habsburgic şi otoman, se instalase pacea şi ambele, la scurt timp, au fost antrenate în lungi şi grele războaie – Habsburgii, în „războiul de 30 de ani“, din care au ieşit învinşi şi definitiv „direcţionaţi“ spre Sud-Estul european, imperiul sultanilor în îndelungatul război cu Iranul, din care va ieşi slăbit. În aceste condiţii putea fi linişte în Ţările Dacice, linişte prielnică planului dacic de unitate politică şi, într-un context favorabil, de cooperare europeană, chiar de independenţă. Aceasta, dacă extremismul grecesc – „motivat“ de harpagonismul propriu, poate – discret – de himera amintită, a „refacerii Bizanţului“, n-ar fi zădărnicit, în final, un gând tainic şi un îndelungat efort al lui Matei Basaraba, în acest sens – adică pentru a deveni „voievod al acestor Ţări Dacice“ –, prin stimularea orgoliilor lui Vasile Lupu, mai apoi chiar prin subminarea din interior a Domniei celui cu care se „reînnodase“ firul „dinastic“ al „Basarabilor“, din nou rupt între timp; în timp ce după mijlocul veacului XVII „renăştea“, prin vizirii Köprülii, Puterea otomană.

Şi, după „aventura poloneză“ a principelui maghiar al Ardealului, Gheorghe Rokoczy II – tot pe linia himerică a „Ungariei Mari“ –, apoi după şi mai nociva aventură antiotomană a aceluiaşi, precum şi a aventurierului constantinopolitan, cu vis imperial bizantin, ajuns Domn în Valahia sub numele de Mihnea al III-lea şi de „Mihail“, (închipuindu-se un Mihai Viteazul!), şi după intervenţia fermă a Porţii otomane în reprimarea „răscoalei“ Ţărilor Dacice, aici situaţia generală s-a dereglat din nou.

Stabilitatea va reveni abia după circa două decenii, dar numai parţial, doar în Valahia sud-carpatică – şi va reveni (nota bene!) prin … Cantacuzini, prin cel mai energic şi mai abil dintre fiii postelnicului Constantin Cantacuzino, Şerban, care, ajuns domn în Valahia (1678-1688), îşi formulase în sine soluţia (pe linia amintitei himere a „refacerii“ Bizanţului, pornind din Ţările Dacice unite şi puternice, pusă într-un proiect de Tratat trimis in extremis Habsburgilor), în timp ce Imperiul otoman, după ce îşi va „reglementa“, victorios, noua dispută cu Polonia, pentru Moldova, se va pregăti împotriva Habsburgilor, pentru a doua şi ultima oară, pe linia propriei sale himere, aceea de „imperiu universal“.

Către sfârşitul veacului XVII situaţia celor trei ţări dacice ajunsese din nou la un dramatism similar celui de la sfârşitul secolului XVI. Dacă Moldova părea să se stabilizeze „sub“ Cantemireşti, „întrerupţi“ însă de harpagonice concurenţe greceşti „prefanariote“ până la începutul veacului următor, în Valahia, unde Cantacuzinul Şerban s-a purtat dur cu „partida“ adversă şi chiar cu familia sa, se acutizase conflictul dintre Cantacuzini şi „Basarabeşti“, aceştia din urmă nedorind o perpetuare cantacuzină. Şi, în contextul decesului lui Şerban şi a perspectivei „ereditare“, prin fiul acestuia, se instalase în plus şi teama faţă de venirea, din nou, a vreunui aventurier străin în Scaunul domnesc. Astfel că boierii pământeni, acum, cei mai mulţi adversari ai Cantacuzinilor, l-au rugat insistent pe un fiu de pământean, Cantacuzin „doar“ după mamă, pe marele logofăt Constantin – competent şi înţelept pentru „tocmirea“ unei ţări, dar şi bogat, deci independent –, tot din Brâncovenii lui Matei Aga, care primise, ca Domn, „cognomenul“ de Basaraba, rudă, în timp istoric, şi cu Neagoe Craiovescu, care şi el primise, luând Domnia, acest „cognomen“ antic, de sorginte geto-dacă, după o nouă întrerupere a „firului“ tradiţiei. La rândul lor, dar din alte considerente, Cantacuzinii, cei mai mulţi (mai puţin Doamna lui Şerban, fiul acestuia şi câţiva partizani ai lor) au admis alegerea, gândind că de fapt tot ei vor conduce ţara „sub“ Brâncoveanu.

Şi mulţi ani, până la începutul secolului XVIII, cam aşa a fost, Cantacuzinii fiind puşi în funcţii înalte. Dar Brâncoveanu-Basaraba, înţelept într-ale politicii şi pornind de la interesul real al ţării, al Ţărilor Dacice, a vădit, treptat şi subtil, ferm însă, o „detaşare“ faţă de Cantacuzini. A încercat să-şi „apropie“ Valahia de peste Milcov – prin mijloacele timpului, fapt care i-a adus ostilitatea Cantemireştilor, care aveau şi ei o soluţie de unitate politică, inadecvată însă –, a sprijinit ortodoxia în Ardeal – o făcuse şi „sub“ Şerban, ca înalt dregător al Domnului –, păstrând raporturi bune şi cu factorul politic de acolo, „cultivându-i“ şi pe imperialii Vienei – obţinând de la ei titlul de „principe al imperiului“, la numai câţiva ani după ce zdrobise armata generalului Haisler chiar în Ardeal, la Zărneşti (1690) –, pentru a nu-i avea ostili şi, în plus, pentru a avea „uşa deschisă“ la ei în favoarea fraţilor de peste munţi. A avut şi patru feciori, scoşi „în faţă“ pe cunoscuta stampă de epocă, prin care îşi pregătea ereditatea la Scaunul domnesc. Nutrea gânduri de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Avusese, anterior, sub mandat domnesc, chiar o misiune de pregătire a popoarelor creştine din Balcani împotriva turcilor⁹.

Se pregăteau, deci, „sub“ Brâncoveanu-Basaraba, lucruri mari pe direcţia planului dacic autohton, fără veleităţile imperiale ale Cantacuzinilor – descendenţi din împărat al Bizanţului (secolul XIV, Ioan Cantacuzino), care, în plus, îşi puneau speranţe în alt imperiu, cel al lui Petru I (încă neproclamat dar acţionând ca atare de mai mult timp).

A survenit însă altceva – în afară de ostilitatea Cantemireştilor – la care contemporanii mai neinformaţi nu se aşteptau. Şi nici istoricii, ulterior, „complexaţi“ oarecum, şi ei, de aura imperială a Cantacuzinilor, regretând – pentru ţară – mazilirea lui Brâncoveanu-Basaraba şi tragedia familiei lui, n-au „îndrăznit“să-i acuze, expres şi ferm pe aceştia, de trădare a Domnului şi, deopotrivă, a interesului real al ţării. Privind însă retrospectiv, atent, ascensiunea Cantacuzinilor în Valahia Sud-carpatică (în Moldova, Ruseteştii au reprezentat extremismul grecesc în general), sesizând şi urmărind apariţia şi amplificarea veleităţilor lor imperiale – alergând, visători, după himera „refacerii“ Bizanţului –, începând de la sprijinul substanţial dat lui Mihai Viteazul (Cantacuzin pe linie paternă, cum s-a demonstrat – vezi mai sus), de către Cantacuzini foarte influenţi la Poartă şi cu înalte dregătorii în Valahia, luând în calcul şi numeroşii feciori de care a avut parte prolificul viitor postelnic Constantin, căsătorit cu fiică de Domn pământean, nu ne mai surprind „apariţia“ amintitelor veleităţi imperiale la Şerban Cantacuzino (sesizate de Ioan Neculce şi de Nicolae Iorga) – pornind de la amintitul plan dacic autohton care ne traversase istoria – şi nici trădarea din 1714, cu urmări atât de dure şi de persistente, până azi. La aceşti Cantacuzini, nostalgia bizantină se transformase în patimă iar aceasta, cu premeditare, în trădare.

Ideea de unitate şi independenţă a Ţărilor Dacice – pe direcţia planului dacic autohton – n-a fost abandonată nici în timpul domniilor fanariote. Dar nu „hrănită“ de aceşti Domnii ci de opoziţia naţională antifanariotă, care i-a primit pe fanarioţi cu ostilitate chiar de la început. A fiinţat ca idee subtilă în revoluţia din 1821 şi, impulsionată de spiritul acesteia, s-a amplificat în deceniile care au precedat revoluţia paşoptistă, având, ca soluţie politică, un Regat al Daciei.

S-a reactivat însă şi un „plan dacic“ străin, imperial, al Habsburgilor şi al Romanovilor, având ca soluţii politice fie un „condominium“ al lor asupra Ţărilor Dacice, fie adjudecarea lor exclusivă de către unul sau altul dintre cele două imperii competitoare.

Iar himera „refacerii“ Bizanţului a fost „receptată“ apoi de către militanţii pentru renaşterea Greciei: în „Noua Grecie“, renăscută, urma să fie cuprinse şi Ţările Dacice dunărene, fiindcă – vezi, Doamne! – fuseseră conduse, chiar dacă nu întotdeauna, de „principii“ greci!

Ca diversiune „inoculată“ din afară, întărită şi de „doctorii-ardeleni“ – cum le spunea B.P. Hasdeu –, ai celebrei „Şcoli ardelene“ – cândva, copii dotaţi, de greco-catolici, selecţionaţi, pregătiţi şi mai ales îndoctrinaţi în şcoli catolice ale Apusului, interesate în convertirea „schismaticilor“ Răsăritului, în paralel şi în cultivarea „testamentului“ Romei imperiale, copii reveniţi ulterior în ţara lor ca veritabili savanţi dar şi convinşi de ascendenţa pur romană a moşilor şi părinţilor lor –, această diversiune a venit în sprijinul atâtor misiuni prozelitiste anterioare ale Apusului catolic, să consolideze o teză falsă după care traco-geto-dacii cuceriţi de Imperiu în peste 300 de ani de incursiuni şi mari războaie, ar fi pierit, în locul lor fiind aduşi colonişti „din toate părţile imperiului“. Sau, chiar dacă vor mai fi rămas sămânţă prin peşterile munţilor ori prin păduri, când au îndrăznit să iasă la lumina zilei, „complexaţi“ de primitivitatea lor, şi văzându-i pe colonii „romani“ sau pe „legionarii“ Romei bine „echipaţi“ şi cultivaţi, s-au abandonat trup şi suflet şi s-au „autoromanizat“ şi ei, în paralel, şi „de la distanţă“ şi fraţii lor rămaşi liberi.

Şi aşa ar fi „ieşit în lume“ „tânărul“ popor român, substanţial împestriţat ulterior de către migratorii încrâncenatului mileniu medieval, mai nou şi de atâţia apatrizi şi „călăreţi pe meridiane“, atraşi de „Elderado-ul carpato-dunărean“.

Se adăugase, în plus, în paralel, „romanismul“ totuşi al marilor istorici ai veacului XVII, Grigore Ureche şi Miron Costin – şi ei formaţi, ca intelectuali, şi îndoctrinaţi în şcoli iezuite din Polonia ori sub influenţa lor –, ca şi, surprinzător, „romanismului“ „Hronicului“ acelui prinţ al culturii noastre din vremea de început a renaşterii naţionale moderne, Dimitrie Cantemir; poate tocmai de aceea Mihai Eminescu a reţinut, despre el, doar că făcea „la planuri din cuţite şi pahară“. Căci şi soluţia acestui savant al renaşterii noastre, bazată pe sprijin imperial, ca şi la Cantacuzinii Valahiei, şi-o „înscrisese“ într-un asemenea plan.

Sub acest aspect însă, al „formării poporului român“, cărţile amintiţilor istorici, editate şi reeditate, au fost cărţi de căpătâi ale intelectualilor noştri în secolul XIX, „secolul naţiunilor“. I-au convins, prea uşor, aproape pe toţi. De la ei, şi chiar cu unii dintre ei, teza „romanizării“ a cuprins şi sferele politice. S-a adăugat, în numele patriotismului, cu sacrificarea adevărului ştiinţific, şi un important interes politic pentru o „protecţie“ a „Europei“, altfel decât „protecţia“ de până atunci a imperiului ţarilor. Şi astfel, după marele Act naţional al Unirii Principatelor, punându-se problema unui nume oficial al ţării – numele se mai folosise şi până atunci dar discret şi neoficial –, factorul politic al Principatelor Unite a optat pentru numele de ROMÂNIA, în memoria Romei imperiale, nu DACIA, cum era firesc. Acea Romă care, când distrugea şi Statul naţional al Marelui rege Decebal devenise, cum am spus (după izvoare de epocă!), „rădăcina tuturor relelor“ („Radix Omnia Malorum“ – ROM). Aceasta, deşi cărturarilor noştri, unii ajunşi şi oameni politici, factori de decizie, le era cunoscut amintitul plan dacic autohton, deşi revoluţia paşoptistă „mersese“ pe ideea unui „Regat al Daciei“, deşi fuseseră şi „voci“ care atenţionaseră că teza ascendenţei romane nu se justifică.

Rămânea, poate, oficial, „nostalgia“ romantică a Daciei şi a dacilor, se putea face pentru traco-geto-daci, chiar oficial, vreun parastas solemn, dar, printr-o politică educaţională „poporul“ trebuia convins să cultive, cu precădere, memoria lui „Traian cel drept“ şi a altor împăraţi ai Romei imperiale, iar la conducătorii strămoşilor reali, traco-geto-dacii, în efigii reconstituite după izvoare, să privească precum priveşti fotografiile strămoşilor, moşilor şi părinţilor care au trecut, mai demult sau mai recent, pragul tanatic, să continue, şi pentru ei, tradiţionalul cult al morţilor, dar să se ştie, cu convingere, că totuşi românii „de la Râm se trag“, nu din autohtonii mileniilor Zalmoxiene ale Spaţiului carpato-danubiano-balcanic.

Aceasta a fost prima mare eroare politică din istoria noastră modernă. A doua mare eroare politică a fost, în epocă, detronarea Domnului Unirii Principatelor, iar a treia se profilează a fi cedarea Suveranităţii naţionale a poporului nostru suveran de către factorul politic de la Bucureşti în beneficiul unei megaformaţiuni politice, care urmează a plămădi întrânsa – după propriul ei „postulat“ – o „naţiune civică“, între frontierele mobile ale unui „Stat civic şi multicultural“, condus după un „aquis“ comunitar elaborat de experţii unui Centru, care le ştiu pe toate, peste specificul naţiunilor şi al spaţiului lor istoric. Iar astfel de erori în politică se numesc altfel decât erori.

La cel de-al X-lea Congres internaţional de Dacologie (Bucureşti, 15-16 iunie 2009), dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Congresului, în comunicarea sa (v. mai sus), a arătat împrejurările în care s-a comis amintita primă mare eroare politică şi cum a fost consolidată ea, ulterior, prin politică educaţională.

Şi astfel, până azi, unui întreg popor, „poporului istoric“ al locului, i s-a luat, oficial, dreptul de a-şi cunoaşte şi a-şi recunoaşte pe adevăraţii strămoşi, izvorul real al nativităţii lui, din timpuri ancestrale, i s-a luat identitatea originară! Motivele n-au importanţă! Faptul rămâne fapt! A fost un rapt de identitate naţională!

Iar când două voci puternice, Eminescu în primul rând, apoi marele său prieten, ardeleanul Nicolae Densuşeanu, au pledat şi au luptat pentru a se corecta eroarea, unul a fost asasinat cu un sadism neîntâlnit până atunci în analele Neamului – şi efortul de a-l „reduce la tăcere“ a continuat, continuă şi azi; celălalt a fost lăsat să se stingă singur în camera în care încă lucra la finisarea primei ediţii a operei sale capitale: Dacia preistorică; s-a îngrijit de el un prieten, dr. C. Istrati care i-a tipărit şi opera (1913); ulterior, şi pentru el, întâi „ştiinţificii“, după ei şi „politicii“ s-au străduit ca opera să nu-i pătrundă în biblioteci publice, universitare în primul rând; lucrarea devenise o carte foarte rară; a fost retipărită într-un târziu, prin intervenţii colaterale, „sub“ regim comunist, într-o „pauză“ a cenzurii, când i s-a dat o primă reeditare, defectuoasă, cu o „introducere“ al cărei autor nu i-a înţeles conţinutul; în 2002, în regimul de „democraţie originală“ al „tranziţiei“, o iniţiativă nu oficială ci particulară i-a dat o ediţie bună, anastatică (fotografiată), după ediţia princeps; iar „ştiinţificii“ şi „politicii“ tot cu ostilitate şi dezinteres o privesc.

Cui foloseşte?

La amintitul Congres de Dacologie, ca şi la un altul anterior, închinat lui Nicolae Densuşianu, s-au pus în evidenţă resorturile dezinteresului şi ostilităţii faţă de efortul, lupta şi jertfa celor două „voci“ puternice care au militat pentru corectarea acelei prime erori, dacă o mai putem numi eroare.

Eminescu îşi făcuse din necesitatea renaşterii Daciei, a renaşterii noastre naţionale prin „dacizare“ – preluând din Străvechimea şi Antichitatea strămoşilor reali, din trecutul nostru istoric, „elementele bune, sănătoase, proprii de dezvoltare“, „elementele civilizatorii“ –, îşi făcuse un crez suprem şi înţelesese că la acest plan trebuie lucrat cu înţelepciune, răbdare, dar cu perseverenţă. De aceea, pentru cei interesaţi el trebuia eliminat. Devenise un inamic major. Şi a fost eliminat într-un mod care să inoculeze frică – atunci şi în posteritate.

Congresul nostru de Dacologie a spus lucrurilor pe nume, comunicări ale cercetătorilor au dat dreptate lui Eminescu şi au chemat la reluarea efortului, pe soluţia propusă de el, pentru împlinirea mesajului lăsat prin opera, lupta şi jertfa geniului nostru naţional, soarele poeziei naţionale şi zeul tutelar al spiritualităţii noastre.

Un efort dacologic – pe direcţia amintitului plan dacic care ne-a traversat istoria şi încă ne animă – a fost şi mai înainte. Dar el a fost revitalizat, dinamizat în anii din urmă, de la începutul acestui secol şi mileniu, din iniţiativa, prin resursele materiale şi zbaterile domnului dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii internaţionale „Reînvierea Daciei“, cu concursul unui grup de naţionalişti care i-au venit în sprijin şi în jurul cărora se adună tot mai mulţi din cei care se consideră ori se „descoperă“ „pui de daci“, după cum atât de corect şi de frumos spunea odinioară Nichifor Crainic:

„În doina dulce a mamei Dochii

Alunec din părinţi în prunci

Şi deschizând pe lume ochii

În cel de azi sunt cel de-atunci.“

G.D. ISCRU

Vezi mai sus studiul: „Romanizarea“ Daciei.

² G.D. Iscru, Regalian, primul restaurator al Daciei, comunicare la cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie, Bucureşti, 2008. (vezi în acest volum)

³ Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001, vol. II, p. 71.

⁴ Ibidem, p. 71-72.

⁵ Rohonczy codex. Descifrare, transcriere şi traducere de cercetător Viorica Enăchiuc, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., Bucureşti, 2002, p. 267, s.n. (toate acestea, dacă transcrierea şi traducerea d-nei Enăchiuc se vor dovedi corecte).

⁶ Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relaţiile dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1526-1593, Editura Albatros, Bucureşti, 1980).

⁷ Idem, Restitutio Daciae, III. Studii cu privire la Mihai Viteazul (1593-1601), Editura Albatros, Bucureşti, 1997.

⁸ O demonstraţie convingătoare la Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă, ms.

⁹ Pentru acestea şi pentru multe altele despre Brâncoveanu – vezi: Panait I. Panait şi Ştefan Ionescu, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

• 
  

• 
  

  
  

Perit-au dacii?

“Perit-au Dacii?” Titlul celebrului studiu al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu este mai actual astazi ca niciodata.
Formulata in urma cu peste 100 de ani, intrebarea marelui scriitor si istoric mai asteapta raspuns. Intr-adevar: ce se intampla cu dacii? Au disparut oare din istoria Romaniei? De la o vreme incoace, capitolul care le e dedicat in manualele scolare a devenit aproape invizibil, iar cercetarea oficiala pare sa-i ignore total, in ciuda unor descoperiri incitante, facute in ultimul timp. Scenariu ocult sau, pur si simplu, uitare? Cu prilejul “Anului Decebal”, dedicat aniversarii a 1900 de ani de la cucerirea Daciei de catre romani, revista noastra isi propune sa gaseasca un raspuns la intrebarea mai veche de un secol, initiind o serie de interviuri si reportaje dedicate “misterului dac”. Pentru inceput, ne-am adresat istoricului G.D. Iscru, conferentiar universitar doctor la Universitatea “Dimitrie Cantemir” din Bucuresti

G.D. Iscru
“Suntem prizonierii unor prejudecati”

- Domnule profesor, de ce ar trebui ca anul 2006 sa fie “anul Decebal”?
- In primul rand, pentru ca se implinesc 1900 de ani de la marele razboi al anului 106, cand armatele imperiale romane au cucerit regatul dacic al lui Decebal, un eveniment fundamental pentru ceea ce avea sa devina poporul roman. Pe de-alta parte, propunerea noastra are ca scop incercarea de a atrage atentia asupra unei parti a istoriei noastre care a fost neglijata, minimalizata. Componenta dacica a poporului roman a fost de prea multe ori trecuta cu vederea, in incercarea de a include prin orice mijloace spatiul romanesc in acela al culturii romane. Uneori, in dorinta de a apartine cu orice pret acestui spatiu, s-au facut exagerari, erori, s-au neglijat dovezi istorice, izvoare antice si s-au facut interpretari fortate. O cercetare stiintifica adevarata presupune deschidere si lipsa de prejudecati, ca sa nu mai vorbim de onestitatea de a lua in calcul toate dovezile, si nu numai pe acelea care ne convin. O idee nu este neaparat adevarata, numai pentru ca este general acceptata. Cand vine vorba despre istorie, s-au vazut rasturnari de situatie spectaculoase. Pana mai ieri, Troia era considerata un mit fara corespondent in realitate de catre istoricii profesionisti. A trebuit ca un amator pasionat, Schlieman, sa le dovedeasca istoricilor adevarul. Acelasi lucru se intampla si cu istoria noastra. Suntem prizonierii unor prejudecati, ai unor clisee istorice insuficient cercetate, care uneori contrazic bunul simt. Popoarele nu pot disparea pur si simplu, ca si cum n-ar fi fost, si acesta este si cazul civilizatiei geto-dace, care avea radacini foarte puternice, foarte adanci, foarte vechi. Imperiile, cum a fost cel roman, nu cucereau teritorii ca sa le civilizeze, ci in scopuri mult mai pragmatice. Ipoteza oficiala spune ca poporul dac, infrant si decapitat, a acceptat cu bucurie limba si obiceiurile invadatorilor, ceea ce este foarte greu de crezut, de vreme ce grosul armatelor romane era constituit din mercenari stransi de pe tot cuprinsul imperiului. Ca sa revenim la “anul Decebal”, important este ca incercam sa atragem atentia asupra unor aspecte ale istoriei noastre insuficient cercetate. Din nefericire, autoritatile statului, mediile academice si chiar cercetatori din domeniul istoriei par foarte reticenti in fata oricarei incercari de a evalua intr-o noua lumina istoria poporului roman, drept care initiativa noastra privitoare la “anul Decebal” nu a gasit sustinere. Este pacat. Pana nu vom sti cine suntem si de unde venim, nu vom putea stapani prezentul.

Cand “adevarurile absolute”
devin pietre de mormant

- Cercetarea istorica are nevoie de “sange rece”. In ce-i priveste pe daci, sangele s-a urcat adesea la capul unor preopinenti, nu totdeauna de certa calitate profesionala. S-au facut multe exagerari in aceasta zona controversata a istoriei noastre. S-au amestecat prea multi amatori de “miracole dacice”, fapte ce au starnit reticenta cercetatorilor profesionisti… Nu credeti?
- Fara indoiala ca o idee, ca sa fie credibila, trebuie argumentata temeinic, si ca amestecul neprofesionistilor in domeniul istoriei poate sa strice. Nu e suficient sa citesti trei carti ca sa te pricepi. Pe de-alta parte, studiul modern al istoriei se face cu specialisti din foarte multe domenii. Dintr-o echipa de cercetare fac parte nu numai istorici si arheologi, dar si experti in lingvistica, etnologi, geologi, specialisti in mitologie, arhitecti etc. Pentru a ne apropia de adevar este nevoie de o cercetare pluridisciplinara foarte complexa, in plus, e nevoie de intuitie si de nonconformism. Studiul istoriei nu presupune o cercetare liniara. Este ca un joc de puzzle, ale carui elemente trebuie imbinate pentru a obtine tabloul in ansamblu. La noi, acest tip de cercetare inca nu exista. Viziunea noastra asupra istoriei este inchistata, rigida, plina de “adevaruri absolute” pe care nimeni nu se mai oboseste sa le cerceteze, desi in ultimii 50 de ani s-au schimbat multe. Bineinteles ca amestecul unor neaveniti este nociv, dar nu poti, ca istoric, sa ignori contributia unui lingvist, de pilda, si elementele pe care acesta le aduce, pentru ca ele sunt fundamentale. Toata lumea stie ca “ne tragem din daci si din romani” si aceasta este o axioma. Dar aici sunt o multitudine de nuante, de lucruri noi care au aparut intre timp. Ce facem in aceasta situatie? Respingem aprioric orice element care contrazice teza? Ce fel de cercetare stiintifica este aceea? In stiinte, in general, descoperitorii sunt aceia care au avut curajul de a pasi dincolo de cararea batuta. Care au avut curajul de a pune la indoiala ceea ce “stie toata lumea”. Aceasta este valabil cu atat mai mult in zona istoriei, unde dovezile sunt interpretabile. Pana la urma, tot ceea ce dorim este pur si simplu o cercetare stiintifica onesta a unei ipoteze: aceea ca trasaturile fundamentale ale poporului roman sunt traco-geto-dacice avandu-si radacinile in timpuri foarte vechi, apartinand preistoriei.

E nevoie de o cercetare
istorica moderna si complexa

- Ce dovezi exista in acest sens?
- Nu exista an in care sapaturile arheologice facute in tot bazinul Dunarii, in intregul areal balcanic, sa nu scoata la iveala dovezi ale acestei stravechi civilizatii de acum 6-8 mii de ani. Cele mai recente au fost facute in Bulgaria si in Serbia, dar culturile Hamangia, Cucuteni, Gumelnita sau Boian sunt prezente pe teritoriul romanesc. Urmele acestei civilizatii i-au facut pe cercetatori - si nu romani, ci americani, italieni, francezi - sa numeasca aceasta zona “Vechea Europa”, considerand-o un punct de plecare pentru civilizatiile europene de mai tarziu. Inclusiv pentru marele neam al tracilor, din care faceau parte si geto-dacii, si care ocupau un teritoriu imens. In mijlocul acestui teritoriu se afla spatiul de astazi al Romaniei. Nenumarate izvoare istorice confirma continuitatea acestui filon tracic si influenta pe care acesta a exercitat-o de-a lungul mileniilor in Europa, dar de multe ori, aceste izvoare sunt ignorate. Altele pur si simplu nici n-au fost cercetate pana de curand, cum este cartea invatatului suedez Carolus Lundius din secolul 16, numita “Zalmoxis, primul legiuitor”, in care acesta sustine originile traco-geto-dacice ale poporului suedez. Si nu este un caz singular. Europa a fost plina de dave (cetati dacice). Regii danezi, pana doar acum cateva sute de ani, se auto-intitulau “reges daciae”, pastrand astfel memoria ancestrala a originii lor. La 1275, este mentionat un rege danez numit Petrus de Dacia, aflat in fruntea unui… “Colegiu al Daciei”! La Paris exista un “Collegium Dacicum”. In Spania exista, de asemeni, toponime si traditii care vorbesc despre o origine situata in Vechea Europa. Nemtii, care-si spun “deutch”, ca si olandezii (dutch) isi revendica, de asemeni, originile din acest stravechi popor. Dar ce sa ne mai miram de izvoarele istorice necercetate sau ignorate, aflate in bibliotecile Europei, cand relicve esentiale, cum sunt tablitele de la Tartaria, ce contin cea mai veche scriere, au starnit mai mult interes cercetatorilor straini decat celor romani? De asemeni, tablitele de plumb despre care s-a scris in revista dvs., coifurile dacice, tezaurele gasite pe teritoriul Romaniei nu au fost niciodata cercetate cu adevarat in acest mod, pluridisciplinar, istoricii nostri marginindu-se sa le eticheteze intr-un mod superficial. As putea continua la nesfarsit aceasta pledoarie pentru o cercetare complexa si moderna a istoriei noastre. De fapt, este vorba despre a schimba viziunea asupra tuturor acestora, caci specialistii romani considera drept fantezii chiar si lucrari intrate deja in istoriografia unor tari straine.

O fantoma bantuie
Romania: nationalismul

- Domnule profesor, cat din toate aceste lucruri se invata in scoli?
- Aproape nimic. In scoli se invata ceea ce s-a invatat in ultimii 50 de ani si nici un fel de intrebare, de punere in discutie nu a intervenit. Se predau niste “adevaruri” batute in cuie. In scolile din Romania se studiaza mai mult Grecia si Egiptul antic decat civilizatia geto-daca, ignorata, trecuta sub tacere. Adevarul istoric este pur si simplu siluit. Copiii afla despre zei greci, despre care acum se stie clar ca au fost adoptati de la geto-daci. Mitul lui Prometeu, al lui Orfeu, sunt geto-dacice. Autorii antici, de la Herodot la Strabon, spun ca grecii au imprumutat poezia, muzica si instrumentele muzicale de la traci. Orfeu, Osaios, Linas, Tamyris, toti au fost traci. Orfeu era fiu al unui rege get; zeul Appolon, care i-a dat lira, era get; Euridice era o nimfa din Tracia. Nu se invata nimic despre religia, despre spiritualitatea traco-geto-daca, desi aceasta constituie baza celei grecesti, care mai tarziu a fost adoptata de romani. Amplitudinea civilizatiei traco-geto-dacice si influenta ei asupra unui spatiu enorm din Europa a fost evidentiata de unii cercetatori romani, si nu ma refer aici numai la Densusianu, dar si (mai tarziu) la Hadrian Daicoviciu si la Parvan. Daca in perioada interbelica se vorbea despre o natiune traco-geto-daca, acum, din motive pe care nu le mai expun, istoricii se feresc sa vorbeasca despre asa ceva, iar in scoli, referirile la toate acestea se fac cu fereala, cu jena, ca si cum ar fi ceva de rusine. De fapt, cred ca totul a pornit de la diferenta de opinii si de viziune intre doi mari istorici: Densusianu si Parvan. Ar mai fi un element care ar putea explica aceasta atitudine fata de istoria noastra: teama de a nu parea nationalisti, de a nu fi asociati cu istoria festivista de pe timpul lui Ceausescu, cand se sarbatoreau 2050 de ani de la statul lui Burebista. De multe ori, pe parcursul timpului, istoria a fost scrisa in functie de contextul social, politic sau de alta natura, si multi, nu numai Ceausescu, au incercat sa foloseasca istoria in vreun scop. Aceasta nu inseamna insa ca trebuie sa cadem in extrema cealalta.

Horia Turcanu
Mica enciclopedie AS

Sursa: basarabialiterara.com

G. D. Iscru: “Romanizarea” Daciei

… Şi a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a ţinut, în iunie, şi cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie sub preşedinţia aceluiaşi mare român, dr. Napoleon Săvescu, Congres închinat memoriei primului mare erou şi martir din „tristul nostru călindar”, cum ar zice părintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui în nemurire. Oficialii noştrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora şi domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea ţării sale, copleşit fiind de cea mai mare forţă distrugătoare a Antichităţii, Imperiul Roman. După unele ezitări şi după schimbarea titularului, Ministerul de resort, în locul „Anului cultural Traian” s-a decis pentru a omagia „integrarea” regatului dac, printr-un război de cucerire şi jaf, în „lumea romană”, prefigurând, fie şi parţial, actuala „integrare” atât de dorită de „clasa politică”. La omagierea unei asemenea „integrări” i-a mai adăugat, probabil la o „sugestie” superioară, şi o altă omagiere: „Anul Carol I”, fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politică a istoriei noastre moderne – înlăturarea, prin complot, de către o mână de oameni politici şi câţiva militari înalţi dar sperjuri, a Domnului şi simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza. Această a doua omagiere, trecută însă în prim plan, s-a realizat cu solemnitate. A rămas omagierea „integrării” de odinioară, pentru a spori bucuria viitoarei „integrări” de după 1 ianuarie 2007¹. Problema centrală, în acest sens, este, desigur, „romanizarea” Daciei. Nu doar a regatului lui Decebal ci a întregii Dacii, căci la „focul” civilizaţiei imperiale iar nu sub jaful militar şi fiscal, „troglodiţii” pământului au devenit, pur şi simplu… romani. Sub presiunea lipsei de dovezi în acest sens, specialiştii noştri întru romanizare au făcut ulterior o „concesie”, acceptând sintagma: daco-romani; unii, cu foarte mare greutate, chiar daco-români (de vreme ce „român” ar veni, chipurile, tot de la romanii Romei italice!). Ce au avut de „romanizat” mercenarii împăratului-soldat şi urmaşii lor, fie şi numai la nivelul Statului lui Decebal în nu mai mult de un veac şi jumătate? Ne-o spune un „monstru sacru” al istoriografiei noastre de profil, Vasile Pârvan:

„Care era situaţia Daciei când Traian s-a hotărât, în anul 106, s-o prefacă în provincie romană?” Mai intâi, „Dacia era un mare regat cu bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structură socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată…” Geto-dacii erau deja „o naţiune politică” şi – continuă Pârvan – „n-au acceptat niciodată stăpânirea romană; cei care n-au căzut în cele două mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost niciodată atinsă de stăpânirea romană, şi de acolo, ca «daci liberi», au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori, până ce, la urmă, romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunării…’”² Domnilor specialişti în istorie veche a României, veniţi de vă contraziceţi maestrul! A încercat s-o facă editorul lui – şi, după câte se spune, elevul preferat al lui Pârvan – , Radu Vulpe, privitor la stadiul de naţiune în care Pârvan scrisese că se aflau geto-dacii, dar n-a dovedit altceva decât obedienţa sa faţă de sau „obişnuinţa” cu „viziunea” stalinistă despre naţiune, viziunea atunci obligatorie şi pentru „frontul istoric” de la noi. Cât despre „germanii migratori”, Pârvan se referea la goţi ca „popor germanic”. Noi semnalăm că studii recente, ale cercetătorilor Măria Crişan³ şi G. Gheorghe⁴ au demonstrat că goţii n-au existat ca popor migrator; că goţi=geţi; că, în consecinţă, Iordanes n-a făcut nici o confuzie când a folosit, în cuprinsul cunoscutei sale lucrări, când o denumire, când alta; că, în sec.VI d. Hr., când şi-a elaborat lucrarea, folosind această stratagemă, Iordanes a reuşit să salveze istoria geţilor, în condiţiile în care două „damnatio memoriae” ale Bisericii Creştine, proclamate încă din sec. IV d. Hr. şi ţinând până în sec. XIII, erau în vigoare şi erau puternice, una împotriva împăratului Traian şi alta chiar împotriva geto-dacilor, primul pentru vina de mare persecutor al creştinilor, iar geto-dacii pentru că nu acceptaseră obedienţa faţă de structurile ecleziastice ale Romei, sancţiuni care în plan istoriografie s-au soldat cu distrugerea, ascunderea sau epurarea a peste 200 de lucrări despre Traian şi despre geto-daci⁵. Mai nou, dr. Aurora Peţan, fără a cunoaşte studiul domnului Dan Ion Predoiu, reactualizează date excepţionale despre lucrările referitoare la geto-daci, considerate pierdute sau distruse, ridicând cifra acestora la peste 300⁶. Şi vom avea plăcuta surpriză a reeditării unei lucrări din secolul XIX, privitoare la aceste scrieri, lucrare necunoscută sau, poate, tăcută în mediile noastre academice şi universitare, după cum necunoscută sau tăcută a rămas excepţionala operă a savantului suedez Carolus Lundius, Zamolxis, primul legiuitor al geţilor, Upsala 1687, operă existentă în Biblioteca Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti, vis â vis de Universitate, tradusă, în premieră, în limba română, de cercetătoarea Maria Crişan, însă după un exemplar cumpărat din Suedia de dr. Napoleon Săvescu, care a suportat şi cheltuiala traducerii şi editării, operă pe care, şi până acum, din 2002, când a apărut ediţia românească, foarte puţini din mediile amintite au „binevoit” s-o studieze; la fel, după cum înaintaşii specialiştilor de azi, în aproape întregul secol al XX-lea, au „vegheat” să nu pătrundă în cercurile elevate Dacia preistorică de Nicolae Densuşianu şi alte lucrări de dacologie apărute în acest timp. Iar mai nou au fost marginalizate, dispreţuite şi chiar bârfite Congresele de Dacologie. În ce-i priveşte pe „germanii” la care se referă Pârvan, aceştia erau fraţi buni ai traco-geto-dacilor, desprinşi din poporul primordial al „Vechii Europe”, ca şi celţii (galii) şi sedentarizaţi mai spre Vestul şi în plin centrul continentului. „Germanii” lui Tacitus nu erau o etnie, căci german=frate bun (după părinţi), iar germanii de azi nu se numesc, ei înşişi, germani, ci daci (ich bin deutch), ţara lor numindu-şi-o Ţara Dacilor (Deutschland). În acest sens, semnalăm că o formidabilă/absolut inadmisibilă confuzie persistă în întreaga istoriografie mondială care consideră pe germanii de azi (cum îi numesc străinii!) drept urmaşi ai goţilor. A, dacă se acceptă că goţi=geţi, (adică adevărul, conform izvoarelor), atunci se poate admite ascendenţa „gotică” adică geto-dacă, a nemţilor; de altfel, istoricii nemţi îşi revendică naţiunea din arieni/pelsagi, a căror patrie originară s-a stabilit că a fost Spaţiul carpatic (G. Gheorghe).

Revenim cu întrebarea majoră: cum s-a ajuns la dogma romanizării, căci despre o dogmă este vorba?

După distrugerile ireparabile provocate de mercenarii Romei centrelor cultice şi culturale ale Daciei, în peste 300 de ani de incursiuni de jaf şi mari războaie, distrugeri al căror punct culminant au fost războaiele din 101-102 şi 105-106 d. Hr. şi care au împuţinat enorm şi izvoarele directe ale istoriei traco-geto-dacilor; de asemenea, după cele două „damnatio memoriae” – despre care am scris mai sus – care au continuat această distrugere la nivelul istoriografiei Imperiului şi chiar după ce Imperiul de Apus a căzut; apoi, după „opera” dezastruoasă a cruciadelor pornite de Apusul politico-militar şi ecleziastic sub pretextul cunoscut, în realitate pentru a-şi subordona/„reintegra”, politic şi bisericesc, Răsăritul Europei şi a-şi continua expansiunea în Asia, după toate acestea este o minune că s-a mai putut salva câte ceva scris despre traco-geto-daci. Şi totuşi s-a mai salvat. Dacă nu atâtea izvoare scrise câte au fost – şi acum ştim că au fost (şi avem speranţa că vor mai fi recuperate) – s-au păstrat, în schimb, menţiuni despre existenţa lor şi extrase din ele la autori care le-au folosit înainte de distrugere sau ascundere. Iar după toate acestea, după marea schismă mai ales (1054 d. Hr.), Apusul catolic a trimis în Răsăritul „schismatic” valuri de misionari, într-o acţiune perseverentă de prozelitism, acţiune din care marea colecţie/crestomaţie de Călători străini despre Ţările Române surprinde doar o mică parte a răului pricinuit de acest misionariat, ajutat, „la nevoie”, de regate „apostolice” şi de armatele „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană” (existent, sub această denumire, până în 1806, dar nerenunţând la expansiune nici după data respectivă). Cine şi când va aduna în volume „opera” nocivă a acestui misionariat, cu „aport” militar – să nu uităm – care a reuşit, prin viclenie şi forţă, să rupă din „blocul” ortodox grupuri de enoriaşi, ca prim pas spre mult dorita înstăpânire politică, spre „integrarea” acestui Răsărit „încăpăţânat” ce nu respingea „uniaţia” dar, apărându-şi de secole religia sa, dorea să trăiască în „legea” lui!? Ei bine, în cadrul acestui misionariat prozelitist, cu „aportul” militar menţionat, un argument important pentru teritoriile care în Antichitate fuseseră jefuite şi cotropite de Imperiul Roman a fost, fără îndoială, susţinerea ascendenţei romane a locuitorilor – ipoteză plauzibilă! -, după ce, desigur, mercenarii Romei i-ar fi nimicit pe băştinaşii de atunci; sau, şi mai „logic”, după ce „troglodiţii” şi „barbarii” locului, înţelegându-şi „bicisnicia” în faţa „civilizaţiei” imperiale, s-au transformat, cu trup şi suflet, în…romani, adică s-au autoromanizat, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, „integrându-se” – cu umilinţă sau poate cu entuziasm – în „lumea romană”. „Fericirea” romanizării a căzut pe iberici, pe francezi iar în Răsăritul „barbar” pe români (de aceea s-ar fi şi numit aşa!), rămaşi ca o „insulă de latinitate”, cum cu mândrie încă spun mai ales literaţii ce ştiu mai puţină istorie.

În ce ne priveşte pe noi, românii, misionarii Apusului – şi bisericeşti şi politici – au speculat, cu inteligenţă vicleană (există şi o atare inteligenţă!) greutăţile mari prin care a trecut poporul român. În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, apoi către sfârşitul sec. al XVII-lea şi în tot cursul celui următor, au „plantat”, în Ardeal mai întâi, episcopie catolică, apoi „greco-catolică” („unită” cu Biserica Romei); mai târziu, episcopie catolică a fost „plantată” şi peste Carpaţi, Episcopia greco-catolică din Ardeal a fost impusă prin fals şi presiune politică şi „consolidată” de generalul Bukov, al „Sfântului imperiu”, care a distrus cu tunurile peste 300 din mănăstiri şi biserici ale „schismaticilor”. Au pregătit, în paralel, misionarii, şi un sistem modern de „concordate” cu „Sfântul Scaun”. Cum reiese din lucrări recente (vezi ziarul „Ziua”/Suplimentul, nr. 424/02.09.2006), în condiţiile în care comunismul s-a năpustit şi la noi împotriva Bisericii, în primul rând creştine, a existat un plan de catolicizare a întregii Românii, trecându-se peste faptul că doctrina comunistă – ca şi a surorii sale mai vârstnice – urmărea şi urmăreşte, deopotrivă, anihilarea până la distrugere a Bisericii creştine în ansamblu. Şi în tot acest efort, un argument forte a fost acela al îndoctrinării cu teza ascendenţei romane a românilor.

Pe lângă misionariatul prozelitist catolic, cu substanţialul aport militar amintit – sa nu-l uităm! –, un rezultat excepţional a obţinut Biserica romano-catolică prin îndoctrinarea, în şcolile iezuite, a fiilor unor boieri/nobili trimişi de părinţii lor la învăţătură în Polonia şi Ungaria sau chiar în Italia. În acest sens, de pildă, Grigore Ureche şi Miron Costin sunt, confirmând ipoteza formulată mai sus, „produsul” colegiilor iezuite ale Poloniei „apostolice”, de la Liov şi de la Bar, de unde au adus teza că „de la Râm ne tragem”, preluată şi de Dimitrie Cantemir; surprinzător, căci din izvoare bizantine, rezulta continuitatea geto-daci-vlahi!, la care el, cât a stat la Constantinopol, a avut acces. Iar teza, venită de la astfel de mari cărturari, a avut o influenţă deosebită, în continuare, asupra învăţaţilor români. De la Miron Costin, de pildă, ar putea veni chiar cuvântul scris român, iar nu rumân, cum se scria atunci în documentele de cancelarie şi în Biserică, acest din urmă cuvânt fiind şi el de străveche tradiţie autohtonă. Îndoctrinarea cu această teză a ascendenţei romane a românilor a fost substanţial amplificată, precum bine se ştie, prin aportul „Şcolii ardelene” – confirmare şi mai puternică a ipotezei noastre. Copii de români greco-catolici, din Ardeal, trimişi sau bine selecţionaţi, ajunşi la şcolile iezuite ale Apusului catolic, în condiţiile cunoscute în care românii ardeleni sufereau atât de mult din partea extremismului maghiar, în primul rând, dar şi a Universităţii săseşti, la revenirea în ţară, ajunşi personalităţi cultural-ştiinţifice, prin operele lor au accentuat îndoctrinarea generaţiilor următoare de intelectuali dar şi mediile politice, ca şi presa, care îşi va face şi la noi apariţia, cu teza falsă a ascendenţei romane. Şi, în condiţiile amintite, această teză falsă a „prins” şi a cuprins mediile elevate iar de la acestea, prin şcoală în primul rând, prin scrieri, prin presă, s-a extins în cercuri mai largi. Fireşte, au fost şi intelectuali care n-au împărtăşit această teză falsă, în condiţiile în care cultura populară, memoria colectivă tradiţională nu reţinuse nimic în acest sens. Numai că această memorie colectivă abia începea, în prima jumătate a sec. al XlX-lea, să fie consemnată în scris.

În 1860, B.P. Haşdeu, prin studiul său: Perit-au dacii? i-a desfiinţat pe „doctorii ardeleni” ai „romanizării”, dar studiul său n-a mai fost reluat, iar de aci înainte „ştiinţificii” (cum le spunea el!) au fost foarte „atenţi” la cine îndrăznea să critice „romanizarea”. Proba cea mai puternică în acest sens a fost, ulterior, efortul „academic” de defăimare a lui Nicolae Densuşianu, părintele Dacologiei moderne, efort care continuă şi azi prin discipolii maeştrilor de atunci. Pentru urmaşii traco-geto-dacilor însă, rămăsese, ca vector forţă, obiectivul refacerii Daciei, planul dacic autohton care ne-a traversat istoria, până azi. Dar şi acesta fusese parazitat, mai întâi de aventurieri ai veacurilor XVI şi XVII, apoi, în secolul XVIII, de un plan cu acelaşi nume al „Sfântului Imperiu” şi al Rusiei ţarilor, cu scopul lor viclean de a pune stăpânire pe întregul Spaţiu românesc. Existenţa unor asemenea planuri străine reprezintă un exemplu în plus pentru exisenţa planului autohton, ca şi despre teama dar şi lăcomia imperiilor vecine. Imperiul Habsburgilor i-a suspectat continuu pe români de dorinţa constituirii unui Regat al Daciei. În 1784, pentru a-i grăbi hotărârea împăratului Iosif al II-lea, de a reprima revoluţia românilor, extremismul maghiar şi săsesc, îi inoculase teama de un „Horea Rex Daciae”.

În acest fel, mediile intelectuale româneşti, în proporţie covârşitoare, după ele şi prin ele şi cele politice au fost câştigate de teza falsă a ascendenţei romane a românilor, sau, într-o variantă concesivă: a romanizării şi chiar, în disperare de cauză, a autoromanizării autohtonilor la „focul” „civilizaţiei” imperiale adusă în suliţele mercenarilor Romei.

După ce, într-un timp atât de îndelungat – la noi, până în plină epocă modernă – a fost inoculată teza despre care vorbim, când a început adunarea şi editarea izvoarelor scrise, când au început săpăturile arheologice, cu publicarea descoperirilor şi elaborarea de lucrări ştiinţifice pe baza lor, cea mai mare parte a cărturarilor de profil din mediile elevate, deja pătrunşi de amintita teză, dar împotriva unei metodologii ştiinţifice, au căutat cu înfrigurare argumente pentru a o demonstra, au căutat formule de prezentare pentru a o face credibilă, au aruncat vălul tăcerii peste izvoare literare, chiar dacă apăruseră, în studii sau în crestomaţii, ca şi peste opere ce puneau în evidenţă persistenţa traco-geto-dacilor. Apoi, intervenind mijloacele moderne de calcul, domnii „romanizatori”, adunând catarame, mărgele şi ulcele, au ajuns la procente „semnificative” de „romanizare”. În cele din urmă însă, întregul efort îl putem considera eşuat, căci transformarea unui popor, pe un teritoriu atât de întins şi cu o civilizaţie deja milenară, în altceva, a fost şi rămâne o imposibilitate. Chiar admiţând – într-o variantă, fie şi ilogică şi aistorică – absurditatea, argumentarea s-a făcut cu… mărunţişuri, trecându-se peste argumente puternice precum: ritul şi ritualul autohtonilor, habitatul lor, cu tot ce înseamnă el, inclusiv perpetuarea, în timp, până azi; portul – considerat, pe drept, ca un veritabil monument istoric naţional/specific –, cu continuarea lui în timp, până azi; arhitectura ţărănească, cu specificul şi cu legătura ei, demonstrată, cu arhitectura templelor de cult din Antichitatea traco-geto-dacă⁷, cu simbolismul ei; înţelepciunea bătrână, despre care vorbesc izvoarele antice şi care continuu s-a „întinerit” amplificându-se, ajunsă până la noi prin excepţionala creaţie populară, în bună parte deja editată, acum, în volume multe şi mari.

În sfârşit, limba, da, limba, faţă de care „romaniştii” şi „romanizatorii” au eşuat de la început şi încă plutesc în derivă. Cei străini, pentru că nu s-au obosit ori n-au „binevoit” să cunoască limba română – veritabila „cheie” a „romanisticii!” – şi adevărata ei istorie. Ai noştri, pentru că s-au aliniat schemei celor străini⁸ care le-au fost magiştrii direcţi sau autorităţi istoriografice de necontestat.

Mediile elevate despre care vorbim, inoculând şi celor politice teza falsă a „romanizării”, iar acestea integrând-o în politicile şcolare/educaţionale, din generaţie în generaţie, elaborându-se şi opere docte academice şi universitare pe această rută a „plutirii” în derivă, respectiva teză, din eroarea magiştrilor în cea a discipolilor s-a fortificat, astfel încât este nevoie de o muncă susţinută şi deloc uşoară s-o scoţi din mintea oamenilor. Mai nou, intervenind şi această cumpănă istorică a „integrării” în Uniunea Europeană, „integrare” care entuziasmează „clasa politică”, celor care „îndrăznesc” să pună sub semnul întrebării „romanizarea” li se bate obrazul, cum că ar „atenta” la fericirea viitoarei „naţiuni civice” a bătrânului continent, din care, sigur, vor face parte şi românii, dar nu ca naţiune etnică, fiindcă, după gândirea unor noi „doctrinari”, naţiunii etnice trebuie să-i pregătim funeraliile – o altă plutire „în derivă”, aceasta însă de cea mai mare gravitate, faţă de care urmaşii noştrii, când vor înţelege ce s-a petrecut, ne-ar putea învinui de o politică aistorică şi antinaţională, de înaltă trădare, vinovăţie imprescriptibilă în fluxul istoriei.

Decembrie 2006

NOTE:

¹ Au făcut-o şi pe aceasta. Cu o „sesiune ştiinţifică” între d-lor., „oamenii casei”, „romaniştii”, „romanizatorii” şi, spre „desfătarea” Capitalei, a ţării şi a televiziunilor, cu o „trupă” de maghiari costumaţi în legionari romani şi puşi să defileze pe Calea Victoriei, după cum a apărut şi în presă. La aşa omagiere – aşa spectacol!

² V. Pârvan, Dacia , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.

³ M. Crişan, Cărturari nordici despre geţi şi limba lor scrisă, ed. Arvin Press, Bucureşti, 2004, dar şi în alte lucrări.

⁴ Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor, ed. de G. Gheorghe, traducere de prof. David Popescu, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, Studiul introductiv al editorului.

⁵ Dan loan Predoiu, între sec. IV şi XIII, o mie de ani de interzicere a denumirilor de dac şi Dacia, în Renaşterea, publicaţie a Episcopiei Râmnicu Vâlcea, an. 14, serie nouă, iulie-septembrie 2003.

⁶ Aurora Peţan, Găuri negre ale istoriei. Pierit-au dacii? Scrieri pierdute cu privire la daci, în Formula As, an. XVI, 2006, nr. 733 (351/4-11 sept, p. 12-13).

⁷ Silvia Păun, Absida altarului, Ed. Per omnes artes, Bucureşti, 2000, ed. bilingvă, 2000, premiată de Academia Română; idem, România. Valoarea arhitecturii autohtone, Ed. Per omnes artes, Bucureşti, 2003, ed. bilingvă.

⁸ Gabriel Gheorghe, O ipoteză nouă: româna străveche indoeuropeana comună, în revista „Getica”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, tom. l, 1992, nr. 3-4; partea I-a; şi partea a II-a: O ipoteză nouă: limba română ţărănească=indoeuropeana comună (2), ibidem, 2005, nr.5-6. Studiu completat cu altele, ca demonstraţie în sprijin, în lucrarea aceluiaşi autor: Studii de cultură şi civilizaţie românească, vol. I şi II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, respectiv 2005, precum şi în „Getica” nr. 5-6.