G. D. Iscru: “Romanizarea” Daciei

… Şi a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a ţinut, în iunie, şi cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie sub preşedinţia aceluiaşi mare român, dr. Napoleon Săvescu, Congres închinat memoriei primului mare erou şi martir din „tristul nostru călindar”, cum ar zice părintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui în nemurire. Oficialii noştrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora şi domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea ţării sale, copleşit fiind de cea mai mare forţă distrugătoare a Antichităţii, Imperiul Roman. După unele ezitări şi după schimbarea titularului, Ministerul de resort, în locul „Anului cultural Traian” s-a decis pentru a omagia „integrarea” regatului dac, printr-un război de cucerire şi jaf, în „lumea romană”, prefigurând, fie şi parţial, actuala „integrare” atât de dorită de „clasa politică”. La omagierea unei asemenea „integrări” i-a mai adăugat, probabil la o „sugestie” superioară, şi o altă omagiere: „Anul Carol I”, fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politică a istoriei noastre moderne – înlăturarea, prin complot, de către o mână de oameni politici şi câţiva militari înalţi dar sperjuri, a Domnului şi simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza. Această a doua omagiere, trecută însă în prim plan, s-a realizat cu solemnitate. A rămas omagierea „integrării” de odinioară, pentru a spori bucuria viitoarei „integrări” de după 1 ianuarie 2007¹. Problema centrală, în acest sens, este, desigur, „romanizarea” Daciei. Nu doar a regatului lui Decebal ci a întregii Dacii, căci la „focul” civilizaţiei imperiale iar nu sub jaful militar şi fiscal, „troglodiţii” pământului au devenit, pur şi simplu… romani. Sub presiunea lipsei de dovezi în acest sens, specialiştii noştri întru romanizare au făcut ulterior o „concesie”, acceptând sintagma: daco-romani; unii, cu foarte mare greutate, chiar daco-români (de vreme ce „român” ar veni, chipurile, tot de la romanii Romei italice!). Ce au avut de „romanizat” mercenarii împăratului-soldat şi urmaşii lor, fie şi numai la nivelul Statului lui Decebal în nu mai mult de un veac şi jumătate? Ne-o spune un „monstru sacru” al istoriografiei noastre de profil, Vasile Pârvan:

„Care era situaţia Daciei când Traian s-a hotărât, în anul 106, s-o prefacă în provincie romană?” Mai intâi, „Dacia era un mare regat cu bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structură socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată…” Geto-dacii erau deja „o naţiune politică” şi – continuă Pârvan – „n-au acceptat niciodată stăpânirea romană; cei care n-au căzut în cele două mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost niciodată atinsă de stăpânirea romană, şi de acolo, ca «daci liberi», au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori, până ce, la urmă, romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunării…’”² Domnilor specialişti în istorie veche a României, veniţi de vă contraziceţi maestrul! A încercat s-o facă editorul lui – şi, după câte se spune, elevul preferat al lui Pârvan – , Radu Vulpe, privitor la stadiul de naţiune în care Pârvan scrisese că se aflau geto-dacii, dar n-a dovedit altceva decât obedienţa sa faţă de sau „obişnuinţa” cu „viziunea” stalinistă despre naţiune, viziunea atunci obligatorie şi pentru „frontul istoric” de la noi. Cât despre „germanii migratori”, Pârvan se referea la goţi ca „popor germanic”. Noi semnalăm că studii recente, ale cercetătorilor Măria Crişan³ şi G. Gheorghe⁴ au demonstrat că goţii n-au existat ca popor migrator; că goţi=geţi; că, în consecinţă, Iordanes n-a făcut nici o confuzie când a folosit, în cuprinsul cunoscutei sale lucrări, când o denumire, când alta; că, în sec.VI d. Hr., când şi-a elaborat lucrarea, folosind această stratagemă, Iordanes a reuşit să salveze istoria geţilor, în condiţiile în care două „damnatio memoriae” ale Bisericii Creştine, proclamate încă din sec. IV d. Hr. şi ţinând până în sec. XIII, erau în vigoare şi erau puternice, una împotriva împăratului Traian şi alta chiar împotriva geto-dacilor, primul pentru vina de mare persecutor al creştinilor, iar geto-dacii pentru că nu acceptaseră obedienţa faţă de structurile ecleziastice ale Romei, sancţiuni care în plan istoriografie s-au soldat cu distrugerea, ascunderea sau epurarea a peste 200 de lucrări despre Traian şi despre geto-daci⁵. Mai nou, dr. Aurora Peţan, fără a cunoaşte studiul domnului Dan Ion Predoiu, reactualizează date excepţionale despre lucrările referitoare la geto-daci, considerate pierdute sau distruse, ridicând cifra acestora la peste 300⁶. Şi vom avea plăcuta surpriză a reeditării unei lucrări din secolul XIX, privitoare la aceste scrieri, lucrare necunoscută sau, poate, tăcută în mediile noastre academice şi universitare, după cum necunoscută sau tăcută a rămas excepţionala operă a savantului suedez Carolus Lundius, Zamolxis, primul legiuitor al geţilor, Upsala 1687, operă existentă în Biblioteca Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti, vis â vis de Universitate, tradusă, în premieră, în limba română, de cercetătoarea Maria Crişan, însă după un exemplar cumpărat din Suedia de dr. Napoleon Săvescu, care a suportat şi cheltuiala traducerii şi editării, operă pe care, şi până acum, din 2002, când a apărut ediţia românească, foarte puţini din mediile amintite au „binevoit” s-o studieze; la fel, după cum înaintaşii specialiştilor de azi, în aproape întregul secol al XX-lea, au „vegheat” să nu pătrundă în cercurile elevate Dacia preistorică de Nicolae Densuşianu şi alte lucrări de dacologie apărute în acest timp. Iar mai nou au fost marginalizate, dispreţuite şi chiar bârfite Congresele de Dacologie. În ce-i priveşte pe „germanii” la care se referă Pârvan, aceştia erau fraţi buni ai traco-geto-dacilor, desprinşi din poporul primordial al „Vechii Europe”, ca şi celţii (galii) şi sedentarizaţi mai spre Vestul şi în plin centrul continentului. „Germanii” lui Tacitus nu erau o etnie, căci german=frate bun (după părinţi), iar germanii de azi nu se numesc, ei înşişi, germani, ci daci (ich bin deutch), ţara lor numindu-şi-o Ţara Dacilor (Deutschland). În acest sens, semnalăm că o formidabilă/absolut inadmisibilă confuzie persistă în întreaga istoriografie mondială care consideră pe germanii de azi (cum îi numesc străinii!) drept urmaşi ai goţilor. A, dacă se acceptă că goţi=geţi, (adică adevărul, conform izvoarelor), atunci se poate admite ascendenţa „gotică” adică geto-dacă, a nemţilor; de altfel, istoricii nemţi îşi revendică naţiunea din arieni/pelsagi, a căror patrie originară s-a stabilit că a fost Spaţiul carpatic (G. Gheorghe).

Revenim cu întrebarea majoră: cum s-a ajuns la dogma romanizării, căci despre o dogmă este vorba?

După distrugerile ireparabile provocate de mercenarii Romei centrelor cultice şi culturale ale Daciei, în peste 300 de ani de incursiuni de jaf şi mari războaie, distrugeri al căror punct culminant au fost războaiele din 101-102 şi 105-106 d. Hr. şi care au împuţinat enorm şi izvoarele directe ale istoriei traco-geto-dacilor; de asemenea, după cele două „damnatio memoriae” – despre care am scris mai sus – care au continuat această distrugere la nivelul istoriografiei Imperiului şi chiar după ce Imperiul de Apus a căzut; apoi, după „opera” dezastruoasă a cruciadelor pornite de Apusul politico-militar şi ecleziastic sub pretextul cunoscut, în realitate pentru a-şi subordona/„reintegra”, politic şi bisericesc, Răsăritul Europei şi a-şi continua expansiunea în Asia, după toate acestea este o minune că s-a mai putut salva câte ceva scris despre traco-geto-daci. Şi totuşi s-a mai salvat. Dacă nu atâtea izvoare scrise câte au fost – şi acum ştim că au fost (şi avem speranţa că vor mai fi recuperate) – s-au păstrat, în schimb, menţiuni despre existenţa lor şi extrase din ele la autori care le-au folosit înainte de distrugere sau ascundere. Iar după toate acestea, după marea schismă mai ales (1054 d. Hr.), Apusul catolic a trimis în Răsăritul „schismatic” valuri de misionari, într-o acţiune perseverentă de prozelitism, acţiune din care marea colecţie/crestomaţie de Călători străini despre Ţările Române surprinde doar o mică parte a răului pricinuit de acest misionariat, ajutat, „la nevoie”, de regate „apostolice” şi de armatele „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană” (existent, sub această denumire, până în 1806, dar nerenunţând la expansiune nici după data respectivă). Cine şi când va aduna în volume „opera” nocivă a acestui misionariat, cu „aport” militar – să nu uităm – care a reuşit, prin viclenie şi forţă, să rupă din „blocul” ortodox grupuri de enoriaşi, ca prim pas spre mult dorita înstăpânire politică, spre „integrarea” acestui Răsărit „încăpăţânat” ce nu respingea „uniaţia” dar, apărându-şi de secole religia sa, dorea să trăiască în „legea” lui!? Ei bine, în cadrul acestui misionariat prozelitist, cu „aportul” militar menţionat, un argument important pentru teritoriile care în Antichitate fuseseră jefuite şi cotropite de Imperiul Roman a fost, fără îndoială, susţinerea ascendenţei romane a locuitorilor – ipoteză plauzibilă! -, după ce, desigur, mercenarii Romei i-ar fi nimicit pe băştinaşii de atunci; sau, şi mai „logic”, după ce „troglodiţii” şi „barbarii” locului, înţelegându-şi „bicisnicia” în faţa „civilizaţiei” imperiale, s-au transformat, cu trup şi suflet, în…romani, adică s-au autoromanizat, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, „integrându-se” – cu umilinţă sau poate cu entuziasm – în „lumea romană”. „Fericirea” romanizării a căzut pe iberici, pe francezi iar în Răsăritul „barbar” pe români (de aceea s-ar fi şi numit aşa!), rămaşi ca o „insulă de latinitate”, cum cu mândrie încă spun mai ales literaţii ce ştiu mai puţină istorie.

În ce ne priveşte pe noi, românii, misionarii Apusului – şi bisericeşti şi politici – au speculat, cu inteligenţă vicleană (există şi o atare inteligenţă!) greutăţile mari prin care a trecut poporul român. În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, apoi către sfârşitul sec. al XVII-lea şi în tot cursul celui următor, au „plantat”, în Ardeal mai întâi, episcopie catolică, apoi „greco-catolică” („unită” cu Biserica Romei); mai târziu, episcopie catolică a fost „plantată” şi peste Carpaţi, Episcopia greco-catolică din Ardeal a fost impusă prin fals şi presiune politică şi „consolidată” de generalul Bukov, al „Sfântului imperiu”, care a distrus cu tunurile peste 300 din mănăstiri şi biserici ale „schismaticilor”. Au pregătit, în paralel, misionarii, şi un sistem modern de „concordate” cu „Sfântul Scaun”. Cum reiese din lucrări recente (vezi ziarul „Ziua”/Suplimentul, nr. 424/02.09.2006), în condiţiile în care comunismul s-a năpustit şi la noi împotriva Bisericii, în primul rând creştine, a existat un plan de catolicizare a întregii Românii, trecându-se peste faptul că doctrina comunistă – ca şi a surorii sale mai vârstnice – urmărea şi urmăreşte, deopotrivă, anihilarea până la distrugere a Bisericii creştine în ansamblu. Şi în tot acest efort, un argument forte a fost acela al îndoctrinării cu teza ascendenţei romane a românilor.

Pe lângă misionariatul prozelitist catolic, cu substanţialul aport militar amintit – sa nu-l uităm! –, un rezultat excepţional a obţinut Biserica romano-catolică prin îndoctrinarea, în şcolile iezuite, a fiilor unor boieri/nobili trimişi de părinţii lor la învăţătură în Polonia şi Ungaria sau chiar în Italia. În acest sens, de pildă, Grigore Ureche şi Miron Costin sunt, confirmând ipoteza formulată mai sus, „produsul” colegiilor iezuite ale Poloniei „apostolice”, de la Liov şi de la Bar, de unde au adus teza că „de la Râm ne tragem”, preluată şi de Dimitrie Cantemir; surprinzător, căci din izvoare bizantine, rezulta continuitatea geto-daci-vlahi!, la care el, cât a stat la Constantinopol, a avut acces. Iar teza, venită de la astfel de mari cărturari, a avut o influenţă deosebită, în continuare, asupra învăţaţilor români. De la Miron Costin, de pildă, ar putea veni chiar cuvântul scris român, iar nu rumân, cum se scria atunci în documentele de cancelarie şi în Biserică, acest din urmă cuvânt fiind şi el de străveche tradiţie autohtonă. Îndoctrinarea cu această teză a ascendenţei romane a românilor a fost substanţial amplificată, precum bine se ştie, prin aportul „Şcolii ardelene” – confirmare şi mai puternică a ipotezei noastre. Copii de români greco-catolici, din Ardeal, trimişi sau bine selecţionaţi, ajunşi la şcolile iezuite ale Apusului catolic, în condiţiile cunoscute în care românii ardeleni sufereau atât de mult din partea extremismului maghiar, în primul rând, dar şi a Universităţii săseşti, la revenirea în ţară, ajunşi personalităţi cultural-ştiinţifice, prin operele lor au accentuat îndoctrinarea generaţiilor următoare de intelectuali dar şi mediile politice, ca şi presa, care îşi va face şi la noi apariţia, cu teza falsă a ascendenţei romane. Şi, în condiţiile amintite, această teză falsă a „prins” şi a cuprins mediile elevate iar de la acestea, prin şcoală în primul rând, prin scrieri, prin presă, s-a extins în cercuri mai largi. Fireşte, au fost şi intelectuali care n-au împărtăşit această teză falsă, în condiţiile în care cultura populară, memoria colectivă tradiţională nu reţinuse nimic în acest sens. Numai că această memorie colectivă abia începea, în prima jumătate a sec. al XlX-lea, să fie consemnată în scris.

În 1860, B.P. Haşdeu, prin studiul său: Perit-au dacii? i-a desfiinţat pe „doctorii ardeleni” ai „romanizării”, dar studiul său n-a mai fost reluat, iar de aci înainte „ştiinţificii” (cum le spunea el!) au fost foarte „atenţi” la cine îndrăznea să critice „romanizarea”. Proba cea mai puternică în acest sens a fost, ulterior, efortul „academic” de defăimare a lui Nicolae Densuşianu, părintele Dacologiei moderne, efort care continuă şi azi prin discipolii maeştrilor de atunci. Pentru urmaşii traco-geto-dacilor însă, rămăsese, ca vector forţă, obiectivul refacerii Daciei, planul dacic autohton care ne-a traversat istoria, până azi. Dar şi acesta fusese parazitat, mai întâi de aventurieri ai veacurilor XVI şi XVII, apoi, în secolul XVIII, de un plan cu acelaşi nume al „Sfântului Imperiu” şi al Rusiei ţarilor, cu scopul lor viclean de a pune stăpânire pe întregul Spaţiu românesc. Existenţa unor asemenea planuri străine reprezintă un exemplu în plus pentru exisenţa planului autohton, ca şi despre teama dar şi lăcomia imperiilor vecine. Imperiul Habsburgilor i-a suspectat continuu pe români de dorinţa constituirii unui Regat al Daciei. În 1784, pentru a-i grăbi hotărârea împăratului Iosif al II-lea, de a reprima revoluţia românilor, extremismul maghiar şi săsesc, îi inoculase teama de un „Horea Rex Daciae”.

În acest fel, mediile intelectuale româneşti, în proporţie covârşitoare, după ele şi prin ele şi cele politice au fost câştigate de teza falsă a ascendenţei romane a românilor, sau, într-o variantă concesivă: a romanizării şi chiar, în disperare de cauză, a autoromanizării autohtonilor la „focul” „civilizaţiei” imperiale adusă în suliţele mercenarilor Romei.

După ce, într-un timp atât de îndelungat – la noi, până în plină epocă modernă – a fost inoculată teza despre care vorbim, când a început adunarea şi editarea izvoarelor scrise, când au început săpăturile arheologice, cu publicarea descoperirilor şi elaborarea de lucrări ştiinţifice pe baza lor, cea mai mare parte a cărturarilor de profil din mediile elevate, deja pătrunşi de amintita teză, dar împotriva unei metodologii ştiinţifice, au căutat cu înfrigurare argumente pentru a o demonstra, au căutat formule de prezentare pentru a o face credibilă, au aruncat vălul tăcerii peste izvoare literare, chiar dacă apăruseră, în studii sau în crestomaţii, ca şi peste opere ce puneau în evidenţă persistenţa traco-geto-dacilor. Apoi, intervenind mijloacele moderne de calcul, domnii „romanizatori”, adunând catarame, mărgele şi ulcele, au ajuns la procente „semnificative” de „romanizare”. În cele din urmă însă, întregul efort îl putem considera eşuat, căci transformarea unui popor, pe un teritoriu atât de întins şi cu o civilizaţie deja milenară, în altceva, a fost şi rămâne o imposibilitate. Chiar admiţând – într-o variantă, fie şi ilogică şi aistorică – absurditatea, argumentarea s-a făcut cu… mărunţişuri, trecându-se peste argumente puternice precum: ritul şi ritualul autohtonilor, habitatul lor, cu tot ce înseamnă el, inclusiv perpetuarea, în timp, până azi; portul – considerat, pe drept, ca un veritabil monument istoric naţional/specific –, cu continuarea lui în timp, până azi; arhitectura ţărănească, cu specificul şi cu legătura ei, demonstrată, cu arhitectura templelor de cult din Antichitatea traco-geto-dacă⁷, cu simbolismul ei; înţelepciunea bătrână, despre care vorbesc izvoarele antice şi care continuu s-a „întinerit” amplificându-se, ajunsă până la noi prin excepţionala creaţie populară, în bună parte deja editată, acum, în volume multe şi mari.

În sfârşit, limba, da, limba, faţă de care „romaniştii” şi „romanizatorii” au eşuat de la început şi încă plutesc în derivă. Cei străini, pentru că nu s-au obosit ori n-au „binevoit” să cunoască limba română – veritabila „cheie” a „romanisticii!” – şi adevărata ei istorie. Ai noştri, pentru că s-au aliniat schemei celor străini⁸ care le-au fost magiştrii direcţi sau autorităţi istoriografice de necontestat.

Mediile elevate despre care vorbim, inoculând şi celor politice teza falsă a „romanizării”, iar acestea integrând-o în politicile şcolare/educaţionale, din generaţie în generaţie, elaborându-se şi opere docte academice şi universitare pe această rută a „plutirii” în derivă, respectiva teză, din eroarea magiştrilor în cea a discipolilor s-a fortificat, astfel încât este nevoie de o muncă susţinută şi deloc uşoară s-o scoţi din mintea oamenilor. Mai nou, intervenind şi această cumpănă istorică a „integrării” în Uniunea Europeană, „integrare” care entuziasmează „clasa politică”, celor care „îndrăznesc” să pună sub semnul întrebării „romanizarea” li se bate obrazul, cum că ar „atenta” la fericirea viitoarei „naţiuni civice” a bătrânului continent, din care, sigur, vor face parte şi românii, dar nu ca naţiune etnică, fiindcă, după gândirea unor noi „doctrinari”, naţiunii etnice trebuie să-i pregătim funeraliile – o altă plutire „în derivă”, aceasta însă de cea mai mare gravitate, faţă de care urmaşii noştrii, când vor înţelege ce s-a petrecut, ne-ar putea învinui de o politică aistorică şi antinaţională, de înaltă trădare, vinovăţie imprescriptibilă în fluxul istoriei.

Decembrie 2006

NOTE:

¹ Au făcut-o şi pe aceasta. Cu o „sesiune ştiinţifică” între d-lor., „oamenii casei”, „romaniştii”, „romanizatorii” şi, spre „desfătarea” Capitalei, a ţării şi a televiziunilor, cu o „trupă” de maghiari costumaţi în legionari romani şi puşi să defileze pe Calea Victoriei, după cum a apărut şi în presă. La aşa omagiere – aşa spectacol!

² V. Pârvan, Dacia , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.

³ M. Crişan, Cărturari nordici despre geţi şi limba lor scrisă, ed. Arvin Press, Bucureşti, 2004, dar şi în alte lucrări.

⁴ Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor, ed. de G. Gheorghe, traducere de prof. David Popescu, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, Studiul introductiv al editorului.

⁵ Dan loan Predoiu, între sec. IV şi XIII, o mie de ani de interzicere a denumirilor de dac şi Dacia, în Renaşterea, publicaţie a Episcopiei Râmnicu Vâlcea, an. 14, serie nouă, iulie-septembrie 2003.

⁶ Aurora Peţan, Găuri negre ale istoriei. Pierit-au dacii? Scrieri pierdute cu privire la daci, în Formula As, an. XVI, 2006, nr. 733 (351/4-11 sept, p. 12-13).

⁷ Silvia Păun, Absida altarului, Ed. Per omnes artes, Bucureşti, 2000, ed. bilingvă, 2000, premiată de Academia Română; idem, România. Valoarea arhitecturii autohtone, Ed. Per omnes artes, Bucureşti, 2003, ed. bilingvă.

⁸ Gabriel Gheorghe, O ipoteză nouă: româna străveche indoeuropeana comună, în revista „Getica”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, tom. l, 1992, nr. 3-4; partea I-a; şi partea a II-a: O ipoteză nouă: limba română ţărănească=indoeuropeana comună (2), ibidem, 2005, nr.5-6. Studiu completat cu altele, ca demonstraţie în sprijin, în lucrarea aceluiaşi autor: Studii de cultură şi civilizaţie românească, vol. I şi II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, respectiv 2005, precum şi în „Getica” nr. 5-6.