Daca asta e la sud de Dunare, incercati sa va imaginati ce e ingropat la Sarmizegetusa.
20 mar. 2010
19 mar. 2010
In cautarea timpului pierdut
L-am auzit zilele trecute, pe Rrradu Banciu vorbind despre niste carti obscure, la fel de obscur cum era Erich Maria Remarque pentru bibliotecara aia de m-a trimis sa-l caut la sectiunea de literatura spaniola. Niste carti de a caror pagina 3 nu a putut trece, experienta pe care am asociat-o(atingand madlena virtuala)cu ce am trait eu incercand sa citesc "In cautarea timpului pierdut" a lui Proust. Acum, ca aflu ca Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust se iubea cu-n pianist, pot, in ignoranta mea, sa afirm ca opera respectiva, cel putin primele 2 pagini jumatate pe care le-am parcurs, reprezinta balmajelile unui bulangiu. Dar titlul mi s-a parut intrigant, mai ales ca la ora respectiva aveam 17 ani. Notiunea de timp pierdut inca nu capatase sens intru totul, cum a capatat acum, dupa o facultate facuta si vreo 12 ani mai tarziu. Acum nu mi se mai pare intriganta, mi se pare enervanta, pentru ca toata societatea asta, tot modul ei a cladi oamenii e sadic si pervers, deci, cred ca i-ar fi placut lui Proust. Toate stadiile de pregatire - gradinita, scoala primara, liceu, facultate, eventual un masterat, de ce nu si un doctorat - te duc direct la 30 de ani sau cam pe acolo. Moment in care, in 85% dintre cazuri te trezesti cu-n salariu de cacat sau deloc. Salariu pe care trebuie sa-l dai unor camatari, hoti la drumul mare, banditi infecti, pirati perversi (Proust ar fi adorat ideea de pirati perversi) numiti bancheri. De ce? Pai vrei o casa ca tu, fiinta libera, candva, mai ai anumite reflexe din salbaticie, remanente si-n ferma de gaini in care traiesti acum, printre ele fiind ala de procreere. Asta implica sex opus (irelevant pentru Louis) si o vagauna proprie pentru eventuale progenituri, deci sclavie pe 30 de ani, aia la vale, pentru ca aia spre varf i-ai pierdut deja invatand, sau poate neinvatand nimic in multe cazuri, cum sa fii functional intr-o ferma, care o sa te foloseasca atat cat mai ai zeama, iar cand nu mai poti, o sa-si doreasca sa dispari pentru ca va trebui sa strice furaje pe tine. The end.
Cum dracu' am ajuns din creaturi libere gaini exploatate? Gaini care-si pierd anii intr-un cerc vicios mentinut ciclic de puii lor? Cred ca un raspuns ar fi in discutia pe care am purtat-o aseara despre lupii lui Wolfman de pe planeta animalelor (unic program pe care mai pot sa-l urmaresc pe cablu, pentru ca la programe cu oameni nu mai pot). Intr-un cerc intim, am ridicat aceasta intrebare, declarand, de asemnea ca mi-as dori sa fiu un lup liber, intr-un codru, decat o gaina intr-un oras plin de custi/blocuri. Atunci a venit imediat raspunsul - si daca dai de vreun urs fioros? ce faci cand te vaneaza vreun tiriac? daca nu gasesti de mancare? daca nu ai curent electric, cum dracu te mai joci pe PS3? etc. Atunci m-a lovit de ce ne irosim vietile, unii nerealizand asta, de FRICA. Frica noastra ne-a inrobit. Modelul american se muta usor, usor si la noi si atunci o sa vedeti sclavie ca-n filmele cu negri pe plantatii. De frica vom intra frumos pe banda rulanta a fermei si vom urma ciclul, bucurandu-ne daca am vazut Sarmizegetusa si Roma, o data in viata, de exemplu. Si vom fi multumiti. Cotcodac! Ma scuzti, mi-a scapat. Iar aceasta domesticire, pe langa senzatia de timp pierdut pe care mi-o genereaza, mai ne loveste rau de tot si anume in instinctele de supravietuire. Pai cati dintre noi am putea supravietui lasati undeva intr-o padure? Sau, hai, undeva pe o tarla? Ar trebui sa te duci in padure, sa tai lemne si sa-ti faci o casa; ar trebui sa te apuci sa cultivi pamantul si prinzi/cresti animale ca sa te hranesti. Nasol. Nah, mai bine pierdem timpul, simulam ca stim ceva, si luam hartiile alea cu care cumparam niste chimicale pe post de baza furajera. Mai bine sclavi in siguranta, decat sa refuzam tot sistemul si sa traim adevarat, invatand ceea ce simte fiecare ca vrea sa invete, avand dreptul la o casa din nastere, avand libertatea sa te bucuri cu adevarat de roadele muncii tale, TU, nu altul. Ar fi riscant... Dar poate nu ar fi timp pierdut. Ar fi timp regasit.
In incheiere, cateva imagini din ferma
Cum dracu' am ajuns din creaturi libere gaini exploatate? Gaini care-si pierd anii intr-un cerc vicios mentinut ciclic de puii lor? Cred ca un raspuns ar fi in discutia pe care am purtat-o aseara despre lupii lui Wolfman de pe planeta animalelor (unic program pe care mai pot sa-l urmaresc pe cablu, pentru ca la programe cu oameni nu mai pot). Intr-un cerc intim, am ridicat aceasta intrebare, declarand, de asemnea ca mi-as dori sa fiu un lup liber, intr-un codru, decat o gaina intr-un oras plin de custi/blocuri. Atunci a venit imediat raspunsul - si daca dai de vreun urs fioros? ce faci cand te vaneaza vreun tiriac? daca nu gasesti de mancare? daca nu ai curent electric, cum dracu te mai joci pe PS3? etc. Atunci m-a lovit de ce ne irosim vietile, unii nerealizand asta, de FRICA. Frica noastra ne-a inrobit. Modelul american se muta usor, usor si la noi si atunci o sa vedeti sclavie ca-n filmele cu negri pe plantatii. De frica vom intra frumos pe banda rulanta a fermei si vom urma ciclul, bucurandu-ne daca am vazut Sarmizegetusa si Roma, o data in viata, de exemplu. Si vom fi multumiti. Cotcodac! Ma scuzti, mi-a scapat. Iar aceasta domesticire, pe langa senzatia de timp pierdut pe care mi-o genereaza, mai ne loveste rau de tot si anume in instinctele de supravietuire. Pai cati dintre noi am putea supravietui lasati undeva intr-o padure? Sau, hai, undeva pe o tarla? Ar trebui sa te duci in padure, sa tai lemne si sa-ti faci o casa; ar trebui sa te apuci sa cultivi pamantul si prinzi/cresti animale ca sa te hranesti. Nasol. Nah, mai bine pierdem timpul, simulam ca stim ceva, si luam hartiile alea cu care cumparam niste chimicale pe post de baza furajera. Mai bine sclavi in siguranta, decat sa refuzam tot sistemul si sa traim adevarat, invatand ceea ce simte fiecare ca vrea sa invete, avand dreptul la o casa din nastere, avand libertatea sa te bucuri cu adevarat de roadele muncii tale, TU, nu altul. Ar fi riscant... Dar poate nu ar fi timp pierdut. Ar fi timp regasit.
In incheiere, cateva imagini din ferma
18 mar. 2010
Constructiunile pelasge in Dacia. Originile arhitecturii ciclopice
"O alta clasa de monumente preistorice sint constructiile cele gigantice, ce au fost intrebuintate pentru inconjurarea acropolelor si oraselor mai vechi si pe care autorii grecesti le numesc ciclopice sau pelasge.
Cele mai vechi cladiri de acest gen sint formate din bolovani poligonali de stinca, mai mult ori mai putin in stare bruta, asezati unii peste altii, fara ciment, fara o ordine aparenta si fara nici o legatura.Alte constructii de acest gen ne apar in o forma mai regulata. Cu toate ca murii sint formati din bolovani colosali, insa pietrele acestea prezinta urme de lucrare omeneasca. Aceste monumente insa apartin unei epoce mai tirzii.
Resturi din aceste constructii particulare, ce au mai rezistat pina astazi timpurilor si oamenilor, se mai afla inca pe teritoriul Eladei si Mycena, Tirynth, Orchomen, la acropola Athenei, in diferite orase ale Cretei, de asemenea, in Asia Mica la Troia si in numar considerabil in orasele cele mai vechi din Latiu, din Etruria si de pe teritoriul sabinilor.
Ele sint aceleasi in Grecia, in Asia Mica si in Italia. Toate ne arata aceeasi destinatie, aceleasi influente, si oriunde ni se prezinta ramasitele acestui gen de constructii, istoria ne arata ca locurile acelea au fost din cea mai obscura vechime in posesia triburilor pelasge. Ele apartin civilizatiei acestui popor.
Pelasgii ne apar peste tot locul, la Mycena, la Tirynth, la Orchomen, la Athena, in Creta, in Samothracia, la Troia si in Italia ca constructori de opere cilclopice.
In vechea literatura greceasca insa originea acestor constructii gigantice se atribuia unei clase de oameni numiti ciclopi.
Sub numele de ciclopi in timpurile primitive ale Eladei se intelegea un anumit popor istoric, cu obiceiuri particulare, barbare.
Cele mai vechi notite cu privire la patria si caracterul etnic al ciclopilor le aflam la Homer.
Ciclopii au fost, dupa poetul ionic, un popor prin excelenta pastoral. Ei locuiau pe muntii cei inalti din nordul Thraciei, se distingeau prin statura lor cea inalta, gigantica, aveau turme numeroase de oi si capre; tara lor era extraordinar de fertila intre toate si ei nu faceau nici o intrebuintare de agricultura, nici de navigatie.
Pentru clarificarea situatiei vom extrage aici urmatoarele din descrierea ce ne-o face Homer, in cartea IX a Odysseei, despre tara si modul de viata al ciclopilor.
Dupa ce Troia, puternicul oras al pelasgilor de pe tarmurile Asiei Mici, a fost cucerit, jefuit si distrus de achei, Ulysse cu sotii sai pleaca cu 12 corabii incarcate de o prada enorma spre a se intoarce in patrie, in insulele Ithaca, Cephallenia, Zacynt etc. Insa vintul ii arunca la coastele meridionale ale Thraciei, linga ciconi. Eroii rataciti ataca capitala ciconilor, numita Ismaros, o pradeaza, le mai rapesc citeva femei si, in fine, dupa ce au pierdut mai multi oameni in lupta ce au avut-o cu ciconii, ei calatoresc mai departe. Acum insa ii cuprinde vintul nordului Boreas, care ii arunca in marea pe care Homer o numeste incontinuu. Dupa ce dinsii ratacesc mai multe zile incoace si incolo, ajung linga tara superbilor ciclopi, care, zice Ulysse, incredintindu-se in bunatatea zeilor nemuritori, traiesc fara nici o grija, fiindca ei nici nu sadesc cu miinile lor vreo planta si nici nu ara, ci pamintul le produce aici toate de sine, fara saminta si fara aratura, griu, orz si vite incarcate cu struguri mari, pe care singur numai ploaia cerului le face sa creasca. Ei nu au nici legi, nici adunari poporale, ci locuiesc prin spelunci (colibe) imprastiati pe virful muntilor celor inalti. In fata portului pe unde se poate intra dinspre mare in tara ciclopilor, se afla situata o insula mica si paduroasa, care nu e nici aproape, nici departe, iar in insula aceasta se afla o multime mare de capre salbatice, pe care nimic nu le tulbura aici, nici umblatul oamenilor, nici vintarii ce cutreiera cu atitea greutati codrii si virfurile cele inalte ale muntilor. Nici nu este cineva care sa ingrijeasca aici de ele. Nimeni nu ara in aceasta insula, ci ea sta vesnic nearata, nesemanata si lipsita de oameni, singure numai caprele pasc si balacesc pe aici. De altfel, insula aceasta, continua Ulysse, nu e cu totul neproductiva. Pe linga tarmurile marii se intind pasuni umede si moi si cresc vite-de-vie, care nu pier niciodata.
Aceasta insula mai are si un port natural foarte favorabil, in care se poate abate cineva fara sa aiba trebuinta sa arunce ancorele ori sa prinda corabiile cu otgoane de tarmuri. Corabierii ramin aici atit cit le place si pina cind incep sa sufle iarasi vintul cel favorabil pentru navigatie. La insula aceasta am sosit noi cu corabiile noastre si intr-adevar ca un zeu oarecare ne-a condus aici intr-o noapte intunecoasa, cind eram inconjurati de o ceata deasa incit nu puteam sa mai vedem nimic inaintea noastra. A doua zi, indata ce s-a facut dimineata, noi am iesit din corabii, ne-am plimbat pe insula, pe care am admirat-o, apoi impartindu-ne in trei cete am vinat mai multe capre salbatice... Aici, noi ne aflam in fata de tara ciclopilor, care erau aproape de unde vedeam ridicindu-se in sus fumul, auzeam strigatele lor, balacitul oilor si al caprelor. Apoi, a doua zi, indata ce s-a facut dimineata, eu am chemat pe toti prietenii mei la adunare si le-am zis ca o parte din ei sa ramina aici, iar eu cu corabia mea si cu sotii mei ma voi duce ca sa vad ce fel de oameni locuiesc in tara aceea, daca ei sint violenti si salbatici, ori daca sint iubitori de straini si cu frica de zei. Zicind acestea, noi ne-am suit pe corabie, sotii mei au desfacut otgoanele si am plecat vislind prin marea cea alba. Cind am sosit insa, in tinutul acela, care era aproape, am observat nu departe de tarmurile marii o spelunca inalta, acoperita cu crengi de dafin. Aici era locul unde se odihneau turme de oi si de capre, iar jur-imprejur era construita pentru oi si pentru capre o tirla inalta inconjurata cu pietre lungi infipte in pamint, cu brazi si de stejar. Aici locuia uriasul care era cel mai puternic dintre toti ciclopii si asemenea unui zeu. El isi pastea singur turmele sale departe de ceilalti. Era un monstru infiorator si nici nu semana cu oamenii ce se nutresc cu piine. Se parea ca este un pisc inalt de munte cu crestetul acoperit de paduri. Ulysse si cu sotii sai intrara in stina ciclopului, pe cind acesta se afla dus cu turmele sale la pasune si ei ramasera incintati de excelenta economie pastorala a acestui ciclop. Aici toate se aflau in cea mai buna ordine, jur-imprejur cosuri cu cas, staule pline cu miei si cu iezi, insa separati, cei mai mari la un loc, in alta parte cei mijlocii, si iarasi deosebiti cei fatati mai in urma. Toate vasele erau pline cu zer; galetile si scafele lucrate din lemn, gata pentru muls. Desi neinvitati, eroii se pregatira sa ieie prinzul in stina ciclopului. Ei aprinsera focul, sacrificara zeilor, se intelege din mieii cei mai grasi ai ciclopului, apoi incepura sa ieie si sa manince din casul pe care-l admirase asa de mult. Cind se facu seara, ciclopul se intoarse cu turmele sale de la pasune, aducind totodata in spate o sarcina mare de lemne uscate, ca sa-si gateasca cina. Ajungind inaintea colibei, el trinti sarcina de pamint cu mare zgomot. Apoi, el mina in tirla sa cea larga (in strunga) toate oile si caprele cele grase, ca sa le mulga, lasind afara numai berbecii si tapii; inchise intrarea de la tirla cu un bolovan enorm, foarte inalt, pe care nu l-ar fi putut misca din loc nici 22 de care cu cite 4 roate; apoi sezind, el incepu sa mulga oile si caprele asa dupa cum se cade, punind la fiecare sa suga mielul ori iedul. Terminind cu mulsul, ciclopul inchega laptele si dupa ce laptele se strinse, il scoase din vase si-l puse in strecuratori tesute. In urma, dupa ce facuse toate acestea, ciclopul aprinse focul si, vazind pe strainii inghesuiti in fundul tirlei, ii intreba daca ei sint negutatori, ori ratacesc incoace si incolo pe mare, ca niste tilhari criminali, care fac rautati oamenilor de alt neam. Auzind glasul cel apasat al ciclopului, cutremurul ii cuprinse pe eroi. Insa, Ulysse, luindu-si inima in dinti, ii spune ciclopului ca dinsii sint achei rataciti de la Troia; calatoresc spre casa, dar vintul i-a aruncat in alte parti, ca ei sint oameni din oastea cea faimoasa a lui Agamemnon, a barbatului celui mai glorios astazi pe pamint, care a distrus un oras asa mare si a nimicit atitea popoare; ca ei au venit la dinsul ca sa le faca daruri, dupa cum este obiceiul cind vin strainii la cineva, si in fine, Ulysse ameninta pe ciclop cu minia si cu razbunarea zeilor, daca el ar refuza cumva sa le faca daruri. Auzind acestea, situatia deveni clara inaintea ciclopului, care nu cunostea decit doua clase de straini, negutatori si tilhari criminali, ce cutreiera si fac rau oamenilor de alt neam; astfel, el trata pe acesti oaspeti pretentiosi ca pirati, iar nu ca eroi rataciti. Cunoastem, in fine, scenele fabuloase ce se petrec la stina ciclopului. Ulysse si citiva din oamenii sai nu putura sa scape din tirla cea inconjurata cu bolovani inalti a ciclopului decit ascunsi sub lina berbecilor mai mari.
Aceasta este descrierea ce o aflam in Odissea lui Homer despre poporul cel superb si faradelege al ciclopilor si despre tara lor cea fericita, care producea fructe fara aratura.
Din punct de vedere geografic, Ulysse, invalmasit de vintul nordului, Boreas, rataceste in apele Marii Negre pe care Odyseea o numeste in repetate rinduri. Insula caprelor celor salbatice, unde fortuna arunca pe Ulysse si pe sotii sai intr-o noapte plina de ceata, si care se afla in partile Pontului ce se numeau Marea-Alba, este insula care mai tirziu ne apare sub numele de Leuce sau insula lui Achile, pe care tot astfel ne-o infatiseaza si Arrian din Nicomedia, ca pe o insula lipsita de oameni si locuita numai de capre salbatice.
In fata acestei insule se afla, dupa descrierea Odysseei, tara pastorilor ciclopi. Este regiunea cea clasica a timpurilor vechi pelasge, de la Carpati si Dunare, caracterizata prin vai fertile si placute, prin sesuri vaste si frumoase.
Ciclopii lui Homer, oameni de o constitutie viguroasa, ale caror locuinte se aflau pe virfurile muntilor celor inalti, sint triburile pastorale de pe culmile cele maiestoase ale Carpatilor, care pina in zilele noastre si-au pastrat inca in mare parte caracterul lor primitiv pelasg.
O jumatate de an o petrec cu turmele lor cele numeroase pe Alpii Transilvaniei, iar alta jumatate linga baltile Dunarii si pe malurile Marii Negre.
Delta Dunarii a fost pina in timpurile noastre o regiune cautata si locuita numai de pastorii ardeleni. Apolloniu Rhodiu in Argonauticele sale aminteste, de asemenea, linga gurile Istrului de pastorii cei salbatici, care sint astfel identici cu ciclopii de pe tarmurile Pontului, despre care ne vorbeste Odyssea.
Tara ciclopilor poseda, dupa Homer, o putere de rodire exceptionala. Aici pamintul, fara sa mai astepte grija lucratorilor, producea de sine griu, orz si vite incarcate cu struguri, fecundat numai de ploile cele minioase ale cerului. Este aceeasi regiune care devenise legendara si in antichitatea clasica pentru fertilitatea sa cea extraordinara; este pamintul cel binecuvintat al hiperboreilor din nordul Istrului si pe care Hecateu Abderita il descrie astfel:
Pamintul acestei tari este foarte bun si fertil, intru toate, iar clima are o temperatura excelenta, din care cauza fructele se produc aici de doua ori pe an.
Iar geograful Mela ne vorbeste despre regiunea hiperboreilor, ca si Homer despre tara ciclopilor. El o numeste un pamint care produce recoltele de sine, fara sa mai fie arat si semanat.
Pamintul Tarii Romanesti si al Moldovei s-a bucurat pina in zilele noastre de renumele unei regiuni protejate de cer in ce priveste puterea sa de productivitate si abundenta recoltelor sale.
In anul 1599, Mihai Viteazul, marele domn al Tarii Romanesti, aflindu-se pe cimpul de la Selimbar, declara nuntiului apostolic, Malaspina, ca dinsul n-a intrat in Transilvania pentru pofta de domnie, ori ca sa verse singele crestinilor, fiindca dinsul putea sa traiasca in deplina siguranta si fericit pe pamintul sau, in Tara Romaneasca, unde daca ara cineva o singura data si imprastie saminta, creste griul.
Iar cu cincizeci de ani mai tirziu (1648), calugarul minorit Marcus Bandinus, arhiepiscopul Marcianopolei, sub a carui administratie se aflau si bisericele catolice din Moldova, descrie astfel calitatile cele excelente ale acestei tari: Cit de mare este bunatatea pamintului moldovenesc nu va putea sa o creada usor cineva, pina nu vede cu ochii. Aici pamintul se ara numai o singura data, chiar daca n-a mai fost cultivat nicicind si chiar daca e plin de maracini. Indata ce agricultorul a spintecat cu plugul fata pamintului si a semanat griu, ori alte seminte, el culege vesel un seceris imbelsugat. Ba inca se intimpla, uneori, ca un pamint arat o singura data se seamana de doua ori si produce roade abundente.
Chiar si viile, daca le sapa cineva numai o singura data intr-un an intreg si le leaga vitele incarcate de struguri, este o munca prea de ajuns. Turmele de oi sint asa de numeroase incit sint citiva boieri, dintre care unul singur are cite 24 mii proprii ale sale, iar oile sint asa de mari, incit strainii privindu-le din departare, cred ca sint boi sau vaci; singur numai coada unei oi moldovene are o greutate cit o jumatate de oaie nemteasca.
Dupa cum vedem, tara cea faimoasa a ciclopilor, aceea unde singur numai cerul facea sa germineze si sa creasca recoltele, ni se prezinta ca una si aceeasi regiune cu pamintul cel atit de fecund al Tarii Romanesti si Moldovei.
Despre pozitia geografica a tarii ciclopilor mai avem inca un important document anteistoric.
Dupa cum ne vorbeste Homer in alt loc al Odysseei sale, in vecinatate cu pamintul ciclopilor se afla tara numita Hyperea, adica Tara de dincolo, o veche expresie geografica, pe care o mai intrebuinteaza si astazi poporul din Tara Romaneasca si Moldova, cind vorbeste despre Ardeal sau Transilvania.
Din cele expuse pina aici rezulta, asadar, ca constructiile pe care autorii grecesti le numeau ciclopice apartin, in ce priveste originea acestui sistem de fortificatie, populatiei pastorale de la nordul Istrului de jos.
Intradevar, cel mai arhaic gen de constructii ciclopice, atit din punct de vedere tehnic, cum si strategic, il aflam la triburile pastorale ale Carpatilor.
In apropiere de Sarmizegetusa, capitala dacilor, Columna lui Traian ne infatiseaza pe o culme inalta si prapastioasa, in sinul unor munti greu de strabatut o constructie ciclopica de o enorma extensiune.
Murii acestei cetati ne prezinta trei sisteme de constructii, fiecare sistem din o epoca diferita.
Partea principala a acestei periferii murale este construita din pietre poligonale, mai mult ori mai putin brute si asezate unele linga altele fara o linie orizontala aparenta. Acestia sint murii primitivi ai acestei mari acropole; incontestabil anteriori murilor ciclopici de la Mycena si de la Tirynth.
O a doua parte din murii acropolei dace este construita din pietre taiate in forma cubica si asezate in linii regulate. Aceste pietre, avind in vedere proportiile lor fata de inaltimea portii principale, ne apar de aceeasi marime ca si pietrele cubice din murii Mycenei. Chiar si poarta acropolei dace ne prezinta acelasi stil ca si poarta de la Mycena.
In fine, ultima parte a circumferintei murale este formata din pietre taiate in forma paralelipipedica, si aceasta portiune apartine, fara indoiala, unor timpuri preistorice mai tirzii.
Planul acestei cetati preistorice, ai carei muri ne infatiseaza astfel trei epoce de arhitectura, ocupa jumatate din spirala Columnei. Fara indoiala ca intentia artistului Apollodor din Damasc a fost sa infatiseze lumii romane o icoana cit se poate mai fidela a acestei puternice fortificatii ciclopice.
Din nefericire, comentariile lui Traian despre greutatile cele enorme ale razboiului cu dacii s-au pierdut, insa noi aflam despre aceasta formidabila cetate a Daciei o notita foarte importanta in extrasele ce ne-au ramas din istoria lui Dio Cassiu. Traian, ne spune acest autor, isi da toata silinta ca sa ajunga pe inaltimile de unde se aparau dacii, el lua o colina dupa alta cu pierderi imense... si ocupa muntii lor cei incurajati cu ziduri, unde se afla armele, masinele de razboi, captivii si insemnele, ce le luase ei de la Fuscus, in 86 e.n. Acestea se petrec in cursul primului razboi cu dacii.
Exista, asadar, in Dacia o grupa intinsa de fortificatii particulare pe virfurile unor munti stincosi si care constituiau punctul cel mai dificil pentru cucerirea acestei tari.
Cetatea cea uriasa de pe Columna lui Traian reprezenta, asadar, tipul caracteristic al muntilor fortificati ai Daciei, una din pozitiile sale strategice cele mai puternice.
Aceasta vasta fortificatie a dacilor ne prezinta in partea sa mai arhaica acelasi sistem de constructie, din bolovani poligonali, pe care-l aflam si la constructiile cele mai vechi ciclopice ale Troiei, la o parte din zidurile Myceniei si la acropola Athenei.
Prin pozitia sa enorm de dificila, prin intinderea sa extraordinar de mare, cum si prin stilul sau arhitectonic, ea este o adevarata constructie de giganti, dupa cum tot giganti numeste Martial pe daci, cind vorbeste despre razboiul lui Domitian.
Ruinele acestei superbe cetati preistorice mai exista in parte si astazi si ele formeaza una din cele mai curioase antichitati ale Transilvaniei.
In partea meridionala a acestei tari, pe masivul cel inalt si vast al Carpatilor, ce se intinde intre Turnul-Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg si Vulcan, acolo unde pe hartele geografice noi vedem decit paduri si munti nestrabatuti, cutreierati si astazi numai de pastorii romani, se afla cea mai importanta ruina de cetate a Transilvaniei. Este o intinsa acropola in mijlocul unei paduri uriase de fagi, construita pe creasta unui deal inalt, numit Gradiste, a carui lungime este de trei ore si a carei latime, unde poiana se largeste mai mult, este de o ora. In partea de sud si de nord, aceasta inaltime este aparata prin pereti de stinci prapastiosi de o adincime infioratoare. De ambele parti curg doua ape de munte, Riul-Alb la sud si Valea Alba la nord. Iar jur-imprejur o alta serie de inaltimi fortificate si vai strimte, extrem de dificile nu numai in timp de razboi, dar si in timp de pace. Forma acestei cetati, pe care poporul roman o numeste Gradistea de la Muncel, este circulara si ea are o periferie de 1200 pasi sau 560 stinjini (1062,031 m), iar dupa alte date 1280-1290 pasi (1141,68 m).
Dupa cum vedem, aria acropolei de la Muncel este cu mult mai vasta decit a acropolelor de la Troia, de la Tirynth, de la Athena si chiar decit a Mycenei, a carei periferie este numai de 925 m.
Masele zidurilor acestei cetati formeaza astazi numai gramezi enorme de ruine. Acesti muri, dupa cum ne spun arheologii Ackner si Neigebaur, erau construiti din pietre frumos taiate in forma cubica sau paralelipipeda, si asezate unele peste altele fara nici un ciment. In unele locuri mai subzistau inca aceste ziduri, pe la anul 1838, in inaltime de un stinjin si mai bine in vechea lor pozitie si constructie. Insa trebuie sa constatam aici ca nu intreaga fortificatie, aceasta era formata din pietre taiate. O parte din murii acestei acropole a fost construita din bolovani bruti de stinca, dupa cum aceasta se constata din ruinele ce s-au aflat in interiorul si exteriorul acestei cetati. Existau, asadar, la cetatea de la Gradiste trei genuri de constructie intocmai ca si la murii acropolei dace. Ele erau astfel identice nu numai dupa pozitia geografica, dupa taria lor strategica, dar si dupa modul lor de constructie.
Poarta principala a acropolei de la Gradiste se afla in partea de meazazi. Aici se mai vedea pe la anul 1838 o deschizatura in zid, pe care poporul roman o numea La Poarta, iar in apropiere de aceasta intrare se aflau cazute doua columne de porfir sienitic, avind o forma cilindrica.
Ele erau luni de 4^ (1,264 m), iar grosimea lor avea un diametru de 21/2 (0,79 m). Alte doua porti par a fi fost, una in partea de rasarit si alta in partea de apus. In afara de periferia cetatii, insa in apropiere de ziduri, se mai vedeau, in partea de sud, resturile unui templu antic de o forma rotunda cu un diametru de 15 stinjeni (28,447 m). Mai subzistau aici si bazele de porfir pe care au fost asezate columnele templului, insa aceste columne pe la a. 1838 erau disparute, ori poate acoperite de ruine. Iar la o departare de 100 pasi de ruinele templului se mai vedeau doua altare frumoase, insa foarte simple, fara inscriptiuni. Unul de porfir sienitic si altul de marmura alba. Se mai cunosteau aici resturile unui vechi apeduct, format din tuburi de lut ars, imbracate pe dinafara cu pietre taiate si scobite; de asemenea, si ramasitele unui circ (agora?) in afara de muri, ce fusese inconjurat cu un zid gros de 21/2 (0,79 m) format din pietre taiate, avind o periferie de 115 pasi (101,777 m) si o latime de 90^ (28,447 m). In fine, s-au mai aflat aici urmele unui stabiliment balnear, ce odata fusese pavat cu mozaic; precum si bazinul unui lac artificial, pe linga ale carui margini se vedeau imprastiate pietre mari taiate.
Ca monumente de arta, s-au descoperit in ruinele acestei acropole un relief ce reprezenta un cap cu barba, acoperit cu coif, iar deasupra capului o roza, o sabie daca, arc si sageti. Un al doilea relief infatisa un barbat tinind in mina stinga o lance si calcind pe un om mai mic, ambele aceste figuri neimbracate. S-a mai descoperit aici un bazin oval de porfir foarte frumos lucrat, lat de 3^ (0,948 m) si lung de 41,2^ (1,422 m). Sapaturi sistematice insa aici nu s-au facut si astfel sintem inca departe de a cunoaste intreg materialul sculptural al acestei civilizatii. Acesti munti au mai avut si o epoca neolitica. S-au aflat la Gradistea de la Muncel doua securi de serpentin si un ciocan de amfibol. Au mai existat in aceasta regiune si o industrie siderurgica anteromana. Linga dealul numit Sub-Cununi s-au descoperit urmele unei topitorii de fier, s-au mai aflat in ruinele cetatii de la Muncel o nicovala de fier de forma cubica, cu o greutate de 88 funzi (49,280 kg) si avind patru colturi prelungite, ca sa poata fi asezata pe ele. Ea avea asadar acelasi tip cum este figurata pe monumentele sculpturale antice si nicovala lui Vulcan. Iar un deal in apropiere de Gradiste mai poarta astazi numele de Ruda, un cuvint ce, in vechea limba poporala din Dacia, desemna locul de unde se extrageau metalele.
Acest oras disparut avusese, asadar, o viata de prosperitate fecunda in curs de o lunga serie de secole si probabil ca aceasta batrina cetate a fost mama mai multor fortarete pastorale pelasge din tinuturile meridionale.
Viata acropolei de la Gradiste inceteaza cu cucerirea Daciei. Columna din forul lui Traian ne infatiseaza trista icoana cum soldatii romani dupa asaltul lor disperat incep sa demoleze, din ordinul si sub ochii imparatului, murii acestei superbe si glorioase cetati, ce a fost stilpul cel mai puternic de aparare al Daciei. Proba ca ea n-a mai fost reconstruita este ca in ruinele sale nu s-au descoperit nici un obiect de arta romana.
Acropola de la Muncel nu era insa singurul munte fortificat din acest vast masiv al Carpatilor.
In partea de nord a acestei maiestoase acropole se mai vad si astazi ruinele unei alte cetati antice, ce poarta numele de Fetele-Albe, amindoua separate una de alta numai prin o prapastie adinca. O a treia fortificatiune formata din bolovani bruti de stinca (Bruchsteine) a fost, dupa cum ne relateaza arheologii Ackner si Neigebaur, nu departe de Piatra-Rosie, unde s-au descoperit, de asemenea, resturile unui apeduct antic si pietre taiate risipite. In fine, ruinele altor cetati din aceeasi regiune si infiintate dupa aceleasi principii strategice se mai vad pe inaltimile de la Ciata, Luncani, Ocolisul-Mic si care toate poarta numele de Gradiste.
Vechimea acropolei de la Muncel si a fortificatiilor dimprejur a inspirat un adevarat respect arheologilor de peste Carpati.
In aceasta privinta scrie Ackner: Eu am vizitat regiunea aceasta, cu deosebire masivul Carpatilor dintre Valea Jiului, Valea Muresului, Sibiu si Hateg, in repetite rinduri, dar mai in urma insotit de cavalerul Neigebaur, insa am trebuit sa ne convingem indata, ca incepind de la Virtoape (sau din partea de nord-vest a Gradistei Muncelului) si pina la Maleia (linga Petrosani) cu deosebire diferitele ruine de cetati si de orase, ce au fost construite aici pe piscuri inalte si ascunse prin paduri nestrabatute, precum si cele mai multe obiecte antice descoperite aici ne prezinta un caracter cu totul deosebit de cum il au antichitatile romane de pe locurile plane ori din alte parti ale Transilvaniei.
Aici s-au aflat mai multe monete grecesti cu deosebire de aur, mai multe fortarete cu o forma circulara, construite pe culmi si piscuri inalte pe munti greu de urcat, iar caramizile, ce se afla in aceste ruine, sint sau mai mari decit cele romane, ori sint de alta forma, in fine, resturile vechilor constructiuni ce mai subzista astazi ne prezinta in orice privinta un tip cu totul deosebit.
Acestia sint faimosii munti fortificati sau incinsi cu ziduri ai dacilor, a caror cucerire enorm de grea aduse o glorie imensa expeditiei lui Traian.
In acest vast complex de fortificatii muntoase pozitia strategica cea mai importanta era Gradistea de la Muncel. Pentru ca acest centru principal de aparare sa poata fi expus unui asalt, inamicul avea sa lupte cu o serie de alte inaltimi fortifcate si tot cu atitea pericole sa strabata prin o multime nenumarata de vai strimte si infundate.
Acelasi sistem de aparare il aveau si triburile pastorale ale Thraciei, care, dupa limba, dupa obiceiuri si rasa, constituiau una si aceeasi natiune cu getii si cu dacii din nordul Istrului.
In anul 26 e.n. sub consulatul lui Lentul Getulicul si al lui Calvisiu, scrie Tacit, se acordara ornamente de triumf lui Poppaeu, care supusese triburile ce locuiau muntii cei inalti al Thraciei. Anume se latise faima intre locuitorii acestia, ca romanii vor sa-i imprastie prin tari departate si sa-i amestece cu alte nationalitati. Ei insa declarara ca daca romanii vor sa le impuna jugul sclaviei ca la niste invinsi, atunci ei au fier si tinerime de ajuns, cu inimi gata si pentru libertate, si pentru moarte. Totodata, ei aratau fortaretele lor ridicate pe stinci, unde isi retrasese parintii si familiile lor, si ne amenintara cu un razboi de munte teribil si singeros. Capeteniile acestor thraci munteni purtau, dupa Tacit, numele de Dinis, Turesis si Tarsa, numiri pelasge.
Dupa cum vedem, caracterul muntilor fortificati ai Daciei si, in particular, al acropolei de la Muncel, era ca aceste incinte de aparare, prin inaltimea si pozitia lor cea tare, erau aproape inespugnabile, dificile nu numai la asalt, dar dificultatile de apropiere erau mari chiar si in timp de pace. Ele ne apar ca fortificatiile unei grupe sedentare de pastori, adapostiti in dosul Paringului, departe de starea de barbarie, ajunsi pe un grad inaintat de civilizatie si constituiti aici in o viata urbana plina de prosperitate. Nicaieri pe Teritoriul Eladei si al Troiei nu ni se prezinta un sistem de aparare in o forma atit de vasta si puternica, ca in Dacia. Incintele murale ale Tirynthului, ale Troiei si Athenei erau asezate pe inaltimi mediocre si ele ni se prezinta din punctul de vedere strategic defensiv numai cu o copie slaba a muntilor fortificati din Dacia."
Fragment din "Dacia Preistorica" de Nicolae Densusianu
Cele mai vechi cladiri de acest gen sint formate din bolovani poligonali de stinca, mai mult ori mai putin in stare bruta, asezati unii peste altii, fara ciment, fara o ordine aparenta si fara nici o legatura.Alte constructii de acest gen ne apar in o forma mai regulata. Cu toate ca murii sint formati din bolovani colosali, insa pietrele acestea prezinta urme de lucrare omeneasca. Aceste monumente insa apartin unei epoce mai tirzii.
Resturi din aceste constructii particulare, ce au mai rezistat pina astazi timpurilor si oamenilor, se mai afla inca pe teritoriul Eladei si Mycena, Tirynth, Orchomen, la acropola Athenei, in diferite orase ale Cretei, de asemenea, in Asia Mica la Troia si in numar considerabil in orasele cele mai vechi din Latiu, din Etruria si de pe teritoriul sabinilor.
Ele sint aceleasi in Grecia, in Asia Mica si in Italia. Toate ne arata aceeasi destinatie, aceleasi influente, si oriunde ni se prezinta ramasitele acestui gen de constructii, istoria ne arata ca locurile acelea au fost din cea mai obscura vechime in posesia triburilor pelasge. Ele apartin civilizatiei acestui popor.
Pelasgii ne apar peste tot locul, la Mycena, la Tirynth, la Orchomen, la Athena, in Creta, in Samothracia, la Troia si in Italia ca constructori de opere cilclopice.
In vechea literatura greceasca insa originea acestor constructii gigantice se atribuia unei clase de oameni numiti ciclopi.
Sub numele de ciclopi in timpurile primitive ale Eladei se intelegea un anumit popor istoric, cu obiceiuri particulare, barbare.
Cele mai vechi notite cu privire la patria si caracterul etnic al ciclopilor le aflam la Homer.
Ciclopii au fost, dupa poetul ionic, un popor prin excelenta pastoral. Ei locuiau pe muntii cei inalti din nordul Thraciei, se distingeau prin statura lor cea inalta, gigantica, aveau turme numeroase de oi si capre; tara lor era extraordinar de fertila intre toate si ei nu faceau nici o intrebuintare de agricultura, nici de navigatie.
Pentru clarificarea situatiei vom extrage aici urmatoarele din descrierea ce ne-o face Homer, in cartea IX a Odysseei, despre tara si modul de viata al ciclopilor.
Dupa ce Troia, puternicul oras al pelasgilor de pe tarmurile Asiei Mici, a fost cucerit, jefuit si distrus de achei, Ulysse cu sotii sai pleaca cu 12 corabii incarcate de o prada enorma spre a se intoarce in patrie, in insulele Ithaca, Cephallenia, Zacynt etc. Insa vintul ii arunca la coastele meridionale ale Thraciei, linga ciconi. Eroii rataciti ataca capitala ciconilor, numita Ismaros, o pradeaza, le mai rapesc citeva femei si, in fine, dupa ce au pierdut mai multi oameni in lupta ce au avut-o cu ciconii, ei calatoresc mai departe. Acum insa ii cuprinde vintul nordului Boreas, care ii arunca in marea pe care Homer o numeste incontinuu. Dupa ce dinsii ratacesc mai multe zile incoace si incolo, ajung linga tara superbilor ciclopi, care, zice Ulysse, incredintindu-se in bunatatea zeilor nemuritori, traiesc fara nici o grija, fiindca ei nici nu sadesc cu miinile lor vreo planta si nici nu ara, ci pamintul le produce aici toate de sine, fara saminta si fara aratura, griu, orz si vite incarcate cu struguri mari, pe care singur numai ploaia cerului le face sa creasca. Ei nu au nici legi, nici adunari poporale, ci locuiesc prin spelunci (colibe) imprastiati pe virful muntilor celor inalti. In fata portului pe unde se poate intra dinspre mare in tara ciclopilor, se afla situata o insula mica si paduroasa, care nu e nici aproape, nici departe, iar in insula aceasta se afla o multime mare de capre salbatice, pe care nimic nu le tulbura aici, nici umblatul oamenilor, nici vintarii ce cutreiera cu atitea greutati codrii si virfurile cele inalte ale muntilor. Nici nu este cineva care sa ingrijeasca aici de ele. Nimeni nu ara in aceasta insula, ci ea sta vesnic nearata, nesemanata si lipsita de oameni, singure numai caprele pasc si balacesc pe aici. De altfel, insula aceasta, continua Ulysse, nu e cu totul neproductiva. Pe linga tarmurile marii se intind pasuni umede si moi si cresc vite-de-vie, care nu pier niciodata.
Aceasta insula mai are si un port natural foarte favorabil, in care se poate abate cineva fara sa aiba trebuinta sa arunce ancorele ori sa prinda corabiile cu otgoane de tarmuri. Corabierii ramin aici atit cit le place si pina cind incep sa sufle iarasi vintul cel favorabil pentru navigatie. La insula aceasta am sosit noi cu corabiile noastre si intr-adevar ca un zeu oarecare ne-a condus aici intr-o noapte intunecoasa, cind eram inconjurati de o ceata deasa incit nu puteam sa mai vedem nimic inaintea noastra. A doua zi, indata ce s-a facut dimineata, noi am iesit din corabii, ne-am plimbat pe insula, pe care am admirat-o, apoi impartindu-ne in trei cete am vinat mai multe capre salbatice... Aici, noi ne aflam in fata de tara ciclopilor, care erau aproape de unde vedeam ridicindu-se in sus fumul, auzeam strigatele lor, balacitul oilor si al caprelor. Apoi, a doua zi, indata ce s-a facut dimineata, eu am chemat pe toti prietenii mei la adunare si le-am zis ca o parte din ei sa ramina aici, iar eu cu corabia mea si cu sotii mei ma voi duce ca sa vad ce fel de oameni locuiesc in tara aceea, daca ei sint violenti si salbatici, ori daca sint iubitori de straini si cu frica de zei. Zicind acestea, noi ne-am suit pe corabie, sotii mei au desfacut otgoanele si am plecat vislind prin marea cea alba. Cind am sosit insa, in tinutul acela, care era aproape, am observat nu departe de tarmurile marii o spelunca inalta, acoperita cu crengi de dafin. Aici era locul unde se odihneau turme de oi si de capre, iar jur-imprejur era construita pentru oi si pentru capre o tirla inalta inconjurata cu pietre lungi infipte in pamint, cu brazi si de stejar. Aici locuia uriasul care era cel mai puternic dintre toti ciclopii si asemenea unui zeu. El isi pastea singur turmele sale departe de ceilalti. Era un monstru infiorator si nici nu semana cu oamenii ce se nutresc cu piine. Se parea ca este un pisc inalt de munte cu crestetul acoperit de paduri. Ulysse si cu sotii sai intrara in stina ciclopului, pe cind acesta se afla dus cu turmele sale la pasune si ei ramasera incintati de excelenta economie pastorala a acestui ciclop. Aici toate se aflau in cea mai buna ordine, jur-imprejur cosuri cu cas, staule pline cu miei si cu iezi, insa separati, cei mai mari la un loc, in alta parte cei mijlocii, si iarasi deosebiti cei fatati mai in urma. Toate vasele erau pline cu zer; galetile si scafele lucrate din lemn, gata pentru muls. Desi neinvitati, eroii se pregatira sa ieie prinzul in stina ciclopului. Ei aprinsera focul, sacrificara zeilor, se intelege din mieii cei mai grasi ai ciclopului, apoi incepura sa ieie si sa manince din casul pe care-l admirase asa de mult. Cind se facu seara, ciclopul se intoarse cu turmele sale de la pasune, aducind totodata in spate o sarcina mare de lemne uscate, ca sa-si gateasca cina. Ajungind inaintea colibei, el trinti sarcina de pamint cu mare zgomot. Apoi, el mina in tirla sa cea larga (in strunga) toate oile si caprele cele grase, ca sa le mulga, lasind afara numai berbecii si tapii; inchise intrarea de la tirla cu un bolovan enorm, foarte inalt, pe care nu l-ar fi putut misca din loc nici 22 de care cu cite 4 roate; apoi sezind, el incepu sa mulga oile si caprele asa dupa cum se cade, punind la fiecare sa suga mielul ori iedul. Terminind cu mulsul, ciclopul inchega laptele si dupa ce laptele se strinse, il scoase din vase si-l puse in strecuratori tesute. In urma, dupa ce facuse toate acestea, ciclopul aprinse focul si, vazind pe strainii inghesuiti in fundul tirlei, ii intreba daca ei sint negutatori, ori ratacesc incoace si incolo pe mare, ca niste tilhari criminali, care fac rautati oamenilor de alt neam. Auzind glasul cel apasat al ciclopului, cutremurul ii cuprinse pe eroi. Insa, Ulysse, luindu-si inima in dinti, ii spune ciclopului ca dinsii sint achei rataciti de la Troia; calatoresc spre casa, dar vintul i-a aruncat in alte parti, ca ei sint oameni din oastea cea faimoasa a lui Agamemnon, a barbatului celui mai glorios astazi pe pamint, care a distrus un oras asa mare si a nimicit atitea popoare; ca ei au venit la dinsul ca sa le faca daruri, dupa cum este obiceiul cind vin strainii la cineva, si in fine, Ulysse ameninta pe ciclop cu minia si cu razbunarea zeilor, daca el ar refuza cumva sa le faca daruri. Auzind acestea, situatia deveni clara inaintea ciclopului, care nu cunostea decit doua clase de straini, negutatori si tilhari criminali, ce cutreiera si fac rau oamenilor de alt neam; astfel, el trata pe acesti oaspeti pretentiosi ca pirati, iar nu ca eroi rataciti. Cunoastem, in fine, scenele fabuloase ce se petrec la stina ciclopului. Ulysse si citiva din oamenii sai nu putura sa scape din tirla cea inconjurata cu bolovani inalti a ciclopului decit ascunsi sub lina berbecilor mai mari.
Aceasta este descrierea ce o aflam in Odissea lui Homer despre poporul cel superb si faradelege al ciclopilor si despre tara lor cea fericita, care producea fructe fara aratura.
Din punct de vedere geografic, Ulysse, invalmasit de vintul nordului, Boreas, rataceste in apele Marii Negre pe care Odyseea o numeste in repetate rinduri. Insula caprelor celor salbatice, unde fortuna arunca pe Ulysse si pe sotii sai intr-o noapte plina de ceata, si care se afla in partile Pontului ce se numeau Marea-Alba, este insula care mai tirziu ne apare sub numele de Leuce sau insula lui Achile, pe care tot astfel ne-o infatiseaza si Arrian din Nicomedia, ca pe o insula lipsita de oameni si locuita numai de capre salbatice.
In fata acestei insule se afla, dupa descrierea Odysseei, tara pastorilor ciclopi. Este regiunea cea clasica a timpurilor vechi pelasge, de la Carpati si Dunare, caracterizata prin vai fertile si placute, prin sesuri vaste si frumoase.
Ciclopii lui Homer, oameni de o constitutie viguroasa, ale caror locuinte se aflau pe virfurile muntilor celor inalti, sint triburile pastorale de pe culmile cele maiestoase ale Carpatilor, care pina in zilele noastre si-au pastrat inca in mare parte caracterul lor primitiv pelasg.
O jumatate de an o petrec cu turmele lor cele numeroase pe Alpii Transilvaniei, iar alta jumatate linga baltile Dunarii si pe malurile Marii Negre.
Delta Dunarii a fost pina in timpurile noastre o regiune cautata si locuita numai de pastorii ardeleni. Apolloniu Rhodiu in Argonauticele sale aminteste, de asemenea, linga gurile Istrului de pastorii cei salbatici, care sint astfel identici cu ciclopii de pe tarmurile Pontului, despre care ne vorbeste Odyssea.
Tara ciclopilor poseda, dupa Homer, o putere de rodire exceptionala. Aici pamintul, fara sa mai astepte grija lucratorilor, producea de sine griu, orz si vite incarcate cu struguri, fecundat numai de ploile cele minioase ale cerului. Este aceeasi regiune care devenise legendara si in antichitatea clasica pentru fertilitatea sa cea extraordinara; este pamintul cel binecuvintat al hiperboreilor din nordul Istrului si pe care Hecateu Abderita il descrie astfel:
Pamintul acestei tari este foarte bun si fertil, intru toate, iar clima are o temperatura excelenta, din care cauza fructele se produc aici de doua ori pe an.
Iar geograful Mela ne vorbeste despre regiunea hiperboreilor, ca si Homer despre tara ciclopilor. El o numeste un pamint care produce recoltele de sine, fara sa mai fie arat si semanat.
Pamintul Tarii Romanesti si al Moldovei s-a bucurat pina in zilele noastre de renumele unei regiuni protejate de cer in ce priveste puterea sa de productivitate si abundenta recoltelor sale.
In anul 1599, Mihai Viteazul, marele domn al Tarii Romanesti, aflindu-se pe cimpul de la Selimbar, declara nuntiului apostolic, Malaspina, ca dinsul n-a intrat in Transilvania pentru pofta de domnie, ori ca sa verse singele crestinilor, fiindca dinsul putea sa traiasca in deplina siguranta si fericit pe pamintul sau, in Tara Romaneasca, unde daca ara cineva o singura data si imprastie saminta, creste griul.
Iar cu cincizeci de ani mai tirziu (1648), calugarul minorit Marcus Bandinus, arhiepiscopul Marcianopolei, sub a carui administratie se aflau si bisericele catolice din Moldova, descrie astfel calitatile cele excelente ale acestei tari: Cit de mare este bunatatea pamintului moldovenesc nu va putea sa o creada usor cineva, pina nu vede cu ochii. Aici pamintul se ara numai o singura data, chiar daca n-a mai fost cultivat nicicind si chiar daca e plin de maracini. Indata ce agricultorul a spintecat cu plugul fata pamintului si a semanat griu, ori alte seminte, el culege vesel un seceris imbelsugat. Ba inca se intimpla, uneori, ca un pamint arat o singura data se seamana de doua ori si produce roade abundente.
Chiar si viile, daca le sapa cineva numai o singura data intr-un an intreg si le leaga vitele incarcate de struguri, este o munca prea de ajuns. Turmele de oi sint asa de numeroase incit sint citiva boieri, dintre care unul singur are cite 24 mii proprii ale sale, iar oile sint asa de mari, incit strainii privindu-le din departare, cred ca sint boi sau vaci; singur numai coada unei oi moldovene are o greutate cit o jumatate de oaie nemteasca.
Dupa cum vedem, tara cea faimoasa a ciclopilor, aceea unde singur numai cerul facea sa germineze si sa creasca recoltele, ni se prezinta ca una si aceeasi regiune cu pamintul cel atit de fecund al Tarii Romanesti si Moldovei.
Despre pozitia geografica a tarii ciclopilor mai avem inca un important document anteistoric.
Dupa cum ne vorbeste Homer in alt loc al Odysseei sale, in vecinatate cu pamintul ciclopilor se afla tara numita Hyperea, adica Tara de dincolo, o veche expresie geografica, pe care o mai intrebuinteaza si astazi poporul din Tara Romaneasca si Moldova, cind vorbeste despre Ardeal sau Transilvania.
Din cele expuse pina aici rezulta, asadar, ca constructiile pe care autorii grecesti le numeau ciclopice apartin, in ce priveste originea acestui sistem de fortificatie, populatiei pastorale de la nordul Istrului de jos.
Intradevar, cel mai arhaic gen de constructii ciclopice, atit din punct de vedere tehnic, cum si strategic, il aflam la triburile pastorale ale Carpatilor.
In apropiere de Sarmizegetusa, capitala dacilor, Columna lui Traian ne infatiseaza pe o culme inalta si prapastioasa, in sinul unor munti greu de strabatut o constructie ciclopica de o enorma extensiune.
Murii acestei cetati ne prezinta trei sisteme de constructii, fiecare sistem din o epoca diferita.
Partea principala a acestei periferii murale este construita din pietre poligonale, mai mult ori mai putin brute si asezate unele linga altele fara o linie orizontala aparenta. Acestia sint murii primitivi ai acestei mari acropole; incontestabil anteriori murilor ciclopici de la Mycena si de la Tirynth.
O a doua parte din murii acropolei dace este construita din pietre taiate in forma cubica si asezate in linii regulate. Aceste pietre, avind in vedere proportiile lor fata de inaltimea portii principale, ne apar de aceeasi marime ca si pietrele cubice din murii Mycenei. Chiar si poarta acropolei dace ne prezinta acelasi stil ca si poarta de la Mycena.
In fine, ultima parte a circumferintei murale este formata din pietre taiate in forma paralelipipedica, si aceasta portiune apartine, fara indoiala, unor timpuri preistorice mai tirzii.
Planul acestei cetati preistorice, ai carei muri ne infatiseaza astfel trei epoce de arhitectura, ocupa jumatate din spirala Columnei. Fara indoiala ca intentia artistului Apollodor din Damasc a fost sa infatiseze lumii romane o icoana cit se poate mai fidela a acestei puternice fortificatii ciclopice.
Din nefericire, comentariile lui Traian despre greutatile cele enorme ale razboiului cu dacii s-au pierdut, insa noi aflam despre aceasta formidabila cetate a Daciei o notita foarte importanta in extrasele ce ne-au ramas din istoria lui Dio Cassiu. Traian, ne spune acest autor, isi da toata silinta ca sa ajunga pe inaltimile de unde se aparau dacii, el lua o colina dupa alta cu pierderi imense... si ocupa muntii lor cei incurajati cu ziduri, unde se afla armele, masinele de razboi, captivii si insemnele, ce le luase ei de la Fuscus, in 86 e.n. Acestea se petrec in cursul primului razboi cu dacii.
Exista, asadar, in Dacia o grupa intinsa de fortificatii particulare pe virfurile unor munti stincosi si care constituiau punctul cel mai dificil pentru cucerirea acestei tari.
Cetatea cea uriasa de pe Columna lui Traian reprezenta, asadar, tipul caracteristic al muntilor fortificati ai Daciei, una din pozitiile sale strategice cele mai puternice.
Aceasta vasta fortificatie a dacilor ne prezinta in partea sa mai arhaica acelasi sistem de constructie, din bolovani poligonali, pe care-l aflam si la constructiile cele mai vechi ciclopice ale Troiei, la o parte din zidurile Myceniei si la acropola Athenei.
Prin pozitia sa enorm de dificila, prin intinderea sa extraordinar de mare, cum si prin stilul sau arhitectonic, ea este o adevarata constructie de giganti, dupa cum tot giganti numeste Martial pe daci, cind vorbeste despre razboiul lui Domitian.
Ruinele acestei superbe cetati preistorice mai exista in parte si astazi si ele formeaza una din cele mai curioase antichitati ale Transilvaniei.
In partea meridionala a acestei tari, pe masivul cel inalt si vast al Carpatilor, ce se intinde intre Turnul-Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg si Vulcan, acolo unde pe hartele geografice noi vedem decit paduri si munti nestrabatuti, cutreierati si astazi numai de pastorii romani, se afla cea mai importanta ruina de cetate a Transilvaniei. Este o intinsa acropola in mijlocul unei paduri uriase de fagi, construita pe creasta unui deal inalt, numit Gradiste, a carui lungime este de trei ore si a carei latime, unde poiana se largeste mai mult, este de o ora. In partea de sud si de nord, aceasta inaltime este aparata prin pereti de stinci prapastiosi de o adincime infioratoare. De ambele parti curg doua ape de munte, Riul-Alb la sud si Valea Alba la nord. Iar jur-imprejur o alta serie de inaltimi fortificate si vai strimte, extrem de dificile nu numai in timp de razboi, dar si in timp de pace. Forma acestei cetati, pe care poporul roman o numeste Gradistea de la Muncel, este circulara si ea are o periferie de 1200 pasi sau 560 stinjini (1062,031 m), iar dupa alte date 1280-1290 pasi (1141,68 m).
Dupa cum vedem, aria acropolei de la Muncel este cu mult mai vasta decit a acropolelor de la Troia, de la Tirynth, de la Athena si chiar decit a Mycenei, a carei periferie este numai de 925 m.
Masele zidurilor acestei cetati formeaza astazi numai gramezi enorme de ruine. Acesti muri, dupa cum ne spun arheologii Ackner si Neigebaur, erau construiti din pietre frumos taiate in forma cubica sau paralelipipeda, si asezate unele peste altele fara nici un ciment. In unele locuri mai subzistau inca aceste ziduri, pe la anul 1838, in inaltime de un stinjin si mai bine in vechea lor pozitie si constructie. Insa trebuie sa constatam aici ca nu intreaga fortificatie, aceasta era formata din pietre taiate. O parte din murii acestei acropole a fost construita din bolovani bruti de stinca, dupa cum aceasta se constata din ruinele ce s-au aflat in interiorul si exteriorul acestei cetati. Existau, asadar, la cetatea de la Gradiste trei genuri de constructie intocmai ca si la murii acropolei dace. Ele erau astfel identice nu numai dupa pozitia geografica, dupa taria lor strategica, dar si dupa modul lor de constructie.
Poarta principala a acropolei de la Gradiste se afla in partea de meazazi. Aici se mai vedea pe la anul 1838 o deschizatura in zid, pe care poporul roman o numea La Poarta, iar in apropiere de aceasta intrare se aflau cazute doua columne de porfir sienitic, avind o forma cilindrica.
Ele erau luni de 4^ (1,264 m), iar grosimea lor avea un diametru de 21/2 (0,79 m). Alte doua porti par a fi fost, una in partea de rasarit si alta in partea de apus. In afara de periferia cetatii, insa in apropiere de ziduri, se mai vedeau, in partea de sud, resturile unui templu antic de o forma rotunda cu un diametru de 15 stinjeni (28,447 m). Mai subzistau aici si bazele de porfir pe care au fost asezate columnele templului, insa aceste columne pe la a. 1838 erau disparute, ori poate acoperite de ruine. Iar la o departare de 100 pasi de ruinele templului se mai vedeau doua altare frumoase, insa foarte simple, fara inscriptiuni. Unul de porfir sienitic si altul de marmura alba. Se mai cunosteau aici resturile unui vechi apeduct, format din tuburi de lut ars, imbracate pe dinafara cu pietre taiate si scobite; de asemenea, si ramasitele unui circ (agora?) in afara de muri, ce fusese inconjurat cu un zid gros de 21/2 (0,79 m) format din pietre taiate, avind o periferie de 115 pasi (101,777 m) si o latime de 90^ (28,447 m). In fine, s-au mai aflat aici urmele unui stabiliment balnear, ce odata fusese pavat cu mozaic; precum si bazinul unui lac artificial, pe linga ale carui margini se vedeau imprastiate pietre mari taiate.
Ca monumente de arta, s-au descoperit in ruinele acestei acropole un relief ce reprezenta un cap cu barba, acoperit cu coif, iar deasupra capului o roza, o sabie daca, arc si sageti. Un al doilea relief infatisa un barbat tinind in mina stinga o lance si calcind pe un om mai mic, ambele aceste figuri neimbracate. S-a mai descoperit aici un bazin oval de porfir foarte frumos lucrat, lat de 3^ (0,948 m) si lung de 41,2^ (1,422 m). Sapaturi sistematice insa aici nu s-au facut si astfel sintem inca departe de a cunoaste intreg materialul sculptural al acestei civilizatii. Acesti munti au mai avut si o epoca neolitica. S-au aflat la Gradistea de la Muncel doua securi de serpentin si un ciocan de amfibol. Au mai existat in aceasta regiune si o industrie siderurgica anteromana. Linga dealul numit Sub-Cununi s-au descoperit urmele unei topitorii de fier, s-au mai aflat in ruinele cetatii de la Muncel o nicovala de fier de forma cubica, cu o greutate de 88 funzi (49,280 kg) si avind patru colturi prelungite, ca sa poata fi asezata pe ele. Ea avea asadar acelasi tip cum este figurata pe monumentele sculpturale antice si nicovala lui Vulcan. Iar un deal in apropiere de Gradiste mai poarta astazi numele de Ruda, un cuvint ce, in vechea limba poporala din Dacia, desemna locul de unde se extrageau metalele.
Acest oras disparut avusese, asadar, o viata de prosperitate fecunda in curs de o lunga serie de secole si probabil ca aceasta batrina cetate a fost mama mai multor fortarete pastorale pelasge din tinuturile meridionale.
Viata acropolei de la Gradiste inceteaza cu cucerirea Daciei. Columna din forul lui Traian ne infatiseaza trista icoana cum soldatii romani dupa asaltul lor disperat incep sa demoleze, din ordinul si sub ochii imparatului, murii acestei superbe si glorioase cetati, ce a fost stilpul cel mai puternic de aparare al Daciei. Proba ca ea n-a mai fost reconstruita este ca in ruinele sale nu s-au descoperit nici un obiect de arta romana.
Acropola de la Muncel nu era insa singurul munte fortificat din acest vast masiv al Carpatilor.
In partea de nord a acestei maiestoase acropole se mai vad si astazi ruinele unei alte cetati antice, ce poarta numele de Fetele-Albe, amindoua separate una de alta numai prin o prapastie adinca. O a treia fortificatiune formata din bolovani bruti de stinca (Bruchsteine) a fost, dupa cum ne relateaza arheologii Ackner si Neigebaur, nu departe de Piatra-Rosie, unde s-au descoperit, de asemenea, resturile unui apeduct antic si pietre taiate risipite. In fine, ruinele altor cetati din aceeasi regiune si infiintate dupa aceleasi principii strategice se mai vad pe inaltimile de la Ciata, Luncani, Ocolisul-Mic si care toate poarta numele de Gradiste.
Vechimea acropolei de la Muncel si a fortificatiilor dimprejur a inspirat un adevarat respect arheologilor de peste Carpati.
In aceasta privinta scrie Ackner: Eu am vizitat regiunea aceasta, cu deosebire masivul Carpatilor dintre Valea Jiului, Valea Muresului, Sibiu si Hateg, in repetite rinduri, dar mai in urma insotit de cavalerul Neigebaur, insa am trebuit sa ne convingem indata, ca incepind de la Virtoape (sau din partea de nord-vest a Gradistei Muncelului) si pina la Maleia (linga Petrosani) cu deosebire diferitele ruine de cetati si de orase, ce au fost construite aici pe piscuri inalte si ascunse prin paduri nestrabatute, precum si cele mai multe obiecte antice descoperite aici ne prezinta un caracter cu totul deosebit de cum il au antichitatile romane de pe locurile plane ori din alte parti ale Transilvaniei.
Aici s-au aflat mai multe monete grecesti cu deosebire de aur, mai multe fortarete cu o forma circulara, construite pe culmi si piscuri inalte pe munti greu de urcat, iar caramizile, ce se afla in aceste ruine, sint sau mai mari decit cele romane, ori sint de alta forma, in fine, resturile vechilor constructiuni ce mai subzista astazi ne prezinta in orice privinta un tip cu totul deosebit.
Acestia sint faimosii munti fortificati sau incinsi cu ziduri ai dacilor, a caror cucerire enorm de grea aduse o glorie imensa expeditiei lui Traian.
In acest vast complex de fortificatii muntoase pozitia strategica cea mai importanta era Gradistea de la Muncel. Pentru ca acest centru principal de aparare sa poata fi expus unui asalt, inamicul avea sa lupte cu o serie de alte inaltimi fortifcate si tot cu atitea pericole sa strabata prin o multime nenumarata de vai strimte si infundate.
Acelasi sistem de aparare il aveau si triburile pastorale ale Thraciei, care, dupa limba, dupa obiceiuri si rasa, constituiau una si aceeasi natiune cu getii si cu dacii din nordul Istrului.
In anul 26 e.n. sub consulatul lui Lentul Getulicul si al lui Calvisiu, scrie Tacit, se acordara ornamente de triumf lui Poppaeu, care supusese triburile ce locuiau muntii cei inalti al Thraciei. Anume se latise faima intre locuitorii acestia, ca romanii vor sa-i imprastie prin tari departate si sa-i amestece cu alte nationalitati. Ei insa declarara ca daca romanii vor sa le impuna jugul sclaviei ca la niste invinsi, atunci ei au fier si tinerime de ajuns, cu inimi gata si pentru libertate, si pentru moarte. Totodata, ei aratau fortaretele lor ridicate pe stinci, unde isi retrasese parintii si familiile lor, si ne amenintara cu un razboi de munte teribil si singeros. Capeteniile acestor thraci munteni purtau, dupa Tacit, numele de Dinis, Turesis si Tarsa, numiri pelasge.
Dupa cum vedem, caracterul muntilor fortificati ai Daciei si, in particular, al acropolei de la Muncel, era ca aceste incinte de aparare, prin inaltimea si pozitia lor cea tare, erau aproape inespugnabile, dificile nu numai la asalt, dar dificultatile de apropiere erau mari chiar si in timp de pace. Ele ne apar ca fortificatiile unei grupe sedentare de pastori, adapostiti in dosul Paringului, departe de starea de barbarie, ajunsi pe un grad inaintat de civilizatie si constituiti aici in o viata urbana plina de prosperitate. Nicaieri pe Teritoriul Eladei si al Troiei nu ni se prezinta un sistem de aparare in o forma atit de vasta si puternica, ca in Dacia. Incintele murale ale Tirynthului, ale Troiei si Athenei erau asezate pe inaltimi mediocre si ele ni se prezinta din punctul de vedere strategic defensiv numai cu o copie slaba a muntilor fortificati din Dacia."
Fragment din "Dacia Preistorica" de Nicolae Densusianu
17 mar. 2010
Tomiris - justitiara lumii vechi si amazoanele
Viorel Patrichi
Sursa: Dacia Magazin, nr. 46, septembrie 2007
Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãtii douã personalitãti emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massagetilor, si Dromichete, regele dacilor din sudul Carpatilor. Despre Tomiris stiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru afost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã.Despre Dromichete, învãtau pânã si copiii din România, dar si acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale numai vor sã ofere exemple morale copiilor nostri.Cu sigurantã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reusit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele persilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche - farsi. El a domnit în perioada 576– - 529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan si a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al persilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia si regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã si Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageþii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã. Regele persan a reusit sã-l captureze pe Spargapises,fiul lui Tomiris. Regina massagetilor i-a cerut sã-l elibereze pe fiul ei si sã nu treacã fluviul. Spargapises s-a sinucis,iar Cirus a traversat apa cu toatã armata. Nãvãlitorul si-a gãsit sfârsitul, iar Tomiris i-a aruncat capul într-un cazancu sânge de om, sã se sature. Trebuie sã evaluãm aceastã scenã din perspectiva moralei rãzboinicilor care-si apãrau poporul, altfel nu vom întelege nimic.Tomiris, sau Thamiris dupã altii, a impresionat antichitatea prin lectia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus.Era sanctiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massagetilor la viatã si la existentã liberã. Momentul este foarte asemãnãtor cu pilda oferitã de Dromichete invadatorului Lisimah peste douã sute de ani. La odistantã atât de mare în timp, cei doi regi par sã se conducã dupã aceleasi legi morale nescrise ale pãcii si rãzboiului.În aceastã mentalitate, rezidã practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viatã liberã pentru fiecare popor.Dar cine vrea pace pentru natiunea lui, trebuie sã se pregãteascã intens de rãzboi, spune un vechi principiu din stiinta conducerii statelor. (Pe acest principiu al descurajãrii s-a bazat si blocarea cursei înarmãrii nucleare de astãzi).Prin urmare, nu doar scena dramaticã, în care frumoasa reginã a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea sã-i impresioneze pe artistii din epoca iluminismului si apoi a romantismului. Ei au retinut semnificatia moralã a pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate - idee foarte dragã tuturor celor care au teoretizat noþiunea de "naþiune" în secolul al XIX-lea. Iordanes povesteste cã la anul 527 î.H., Tomiris a pus bazele orasului Tomis: "Tunc Thomyris regina auctavictoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomen mutuatum minor Scythia appellatur, transiens, ibi in Ponti Moesiaco litore Thomes civitatem suo de nomine aedificavit." De-a lungul veacurilor, echivocul originii massagetilor a fost alimentat si cultivat pânã astãzi. Unii îi confundã cu scitii, altii sustin cã massagetii ar fi o ramurã a scitilor. În realitate, povestea lui Tomiris si a massagetilor este cea mai semnificativã ilustrare a ideii cã o ramurã a tracilor a migrat spre rãsãrit din regiunea carpato-danubiano-balcano-ponticã încã din neolitic (adica scitii sunt tracii, deci nu e nicio confuzie, n.a.). Ne-am obisnuit cã migratiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa si încã nu pãrem pregãtiti sã acceptãm cã fenomenul a fost si invers în anumite epoci istorice vechi.
Herodot scrie cã, dupã victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise - dupã alte izvoare - a venit cu corãbiile pline de pradã în Dobrogea de astãzi si a pus bazele cetãtii. Descrierea massagetilor este foarte expresivã: luptãtori pe jos sau pe cai, arcasi neîntrecuti, dar si curajosi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar vãduvele de rãzboi erau tinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistã. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea "De origine actibusque Getarum" - "Despre originea si faptele getilor" - Iordanes, get, adicã dac de origine, îl reconfirmã pe Herodot. El precizeazã însã cã este vorba despre acelasi neam. Fiind conducãtoarea unui asemenea popor, fãcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuãsã-i fascineze si astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred cã Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar, dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron dupã moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris înepopeea "Gemenii", încã prea putin cercetatã. Kazahii de astãzi au convingerea cã istoria lor a început cu... Tomiris. Massagetii erau numiti Saka. Unii istorici turci cred si astãzi cã massagetii erau de neam turcic, fiind iranizazi odatã cu migratia lor spre rãsãrit! Autohtonii din Tadjikistan si cei din Turcmenistan se revendicã tot de la massageti. Uzbecii cred la fel. Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massagetilor, celebri în epocã datoritã cailor lor fãrã egal. Turcmenii sustin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageti. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius si Alexandru Macedon. Unii istorici considerã cã massagetii au fost asimilati de iranieni si de chinezi. Oricât de diverse ar fi opiniile, toti cercetãtorii au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massagetii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens si-a intitulat tabloul "Tomiris, regina scitilor" (sau getilor cei mari, neam tracic, n.a.). Mattia Preti a pictat si el un tablou cu Tomiris. Iordanes o considerã pur si simplu "Getarum regina" (sau a scitilor, deci... n.a.).
Dante Alighieri spune în "La Divina Comedia": "Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris,cuando dijo a Ciro: / Sangre quisiste, y yo de sangre te harto". Musaev a scris baletul "Tomiris". O întreagã traditie lãsatã de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadã: "Refuz sã mã mãrit cu tine si jur pe Soare, domnul suprem al massagetilor, cã te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, dupã cum povesteste Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciti, persii le spuneau massagerilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Altii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmã cã massagetii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massagetilor li se mai spunea Apâ Sakâ, adicã „apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astãzi secatã complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Persii le mai spuneau si Dahâ sau Dai. Istoricul bizantin Theophan îi confundã pe massageti cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiti înantichitate massageti. Persii îi numeau în limba lor kermikhions. Massagetii erau sciti din punct de vedere cultural“. Aici ar merita mentionat cã massagetii credeau cã neamul lor se trage dintr-o femeie - sarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massagetii au ajuns pânã în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contramezilor în perioada 669–626.
Sursa: Dacia Magazin, nr. 46, septembrie 2007
15 mar. 2010
URIASII DIN SCAIENI
Scaieni este o asezare straveche situata in muntii Buzaului, atestata ca obste mosnaneasca pe la 1600. Satenii spun ca, in vremuri de demult, pe cand zmeii se bateau prin fundaturile padurilor, acolo fusese o "asezare tatarasca", adica locuita de uriasi. Necropola acelui sat pierdut in negura timpului este plina de schelete umane ce masoara in jur de 2,40 m.
In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre acestia.
NECROPOLA DE URIASI
Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului. Cateva case rasfirate pe o culme si coborand pe ulite atat de abrupte, incat greu te pastrezi drept, o imagine dezolanta a ceea ce a fost odata. Echipa de la Ziarul este insotita de cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca "povestile" oamenilor din comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la fata locului. Pana la "culmea" unde fusesera plantati pomii, coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi. O data ajunsi, nea Ilie ne arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: "Peste tot sunt mormintele uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om mare cat un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese raposatu'. Noi stiam ca aici, demult, fusese un sat tatarasc, batranii vorbeau si de oameni inalti ca brazii, dar credeam ca e doar o vorba. Uite ca nu a fost doar vorba".
MERELE CAT PEPENASII
Au gasit multe morminte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile in asa fel incat sa le ocoleasca. Erau numai schelete? "Si cioburi", ne lamureste nea Ilie. Adica fragmente de olarie. Nu a suscitat interes autoritatilor sau arheologilor? "Pai, in plan era sa se planteze livada. Am strans scheletele si cioburile si le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit ca au ajuns la Bucuresti. Au fost si masurate. Aveau in jur de 2,40 metri". De atunci, nimeni n-a mai dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva obisnuit, la ordinea zilei. Pentru satenii din Scaieni, chiar nu mai reprezinta o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recolta de mere. "Desi erau un soi obisnuit, fructele s-au facut mari cat niste pepenasi. Ne-am gandit ca din cauza uriasilor ingropati aici". Ilie Dragoi se ofera sa sape, sa ne arate si noua un schelet, dar trebuie sa urce iar ulita aceea abrupta, sa ia de acasa o lopata, un harlet. Cand sa plece, se intuneca din senin si incepe un vant aprig ce ne da fiori. Locul devine parca o imagine din filmele cu strigoi. Mai teama ne e de drumul desfundat care coboara in Bozioru. Daca incepea ploaia, aveam sanse sa ramanem pe acolo. Renuntam si, cum ajungem la drumul principal, vremea se indreapta la fel de brusc. Vantul se opreste si apare soarele. Ce sa fi fost asta? "Nimic", ne linisteste nea Ilie. "Asa e pe aici".
MOSNENII DIN SCAIENI
Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii stabiliti in partea superioara a raului Buzau pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor ( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite astazi "cule". Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine de padure. "Talpa" turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci doborati - carora din taiere li se dadea directia de cadere - sub care se asezau pietre mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei, fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita, pe care numai uriasii o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani lui Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune ca acest Negru Voda avea si el o inaltime impresionanta, judecand dupa "scaunele" sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona. Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor "tainite".
STALPII TAINITEI
Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua de "tainite" folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche, dupa cum reiese din "Legendele plaiului", povestiri din batrani culese de Ilie Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. "Doua subterane construite sub niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor". Vom vedea despre care "tatari" este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile ideale erau asezarile rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii Tainitei, "stalpi colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul padurii inaccesibile" si care nu au putut fi cercetati, deoarece nu se poate ajunge pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, "scaunele" domnesti? Toti oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci "ceilalti", care au trait mult inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sunt numite in popor "salisti tatarasti". Cum este si Silistea Scaienilor.
SAT FARA CAINI
Nu putem sa nu ne intrebam de ce o asemenea descoperire a ramas tot in negura uitarii. Sa fi fost in alta tara, auzea tot mapamondul. Vedem in documentarele de pe Discovery arheologi straini care curata cate un ciob mititel si-l prezinta cu veneratie. La noi, oamenii dau intamplator peste o necropola de uriasi, si cei in drept sa cerceteze locul nici nu sughita. Sa nu mai vorbim despre saci intregi de "cioburi" gasite pe meleagurile Boziorului, apartinand unei civilizatii necunoscute, ce nu a putut fi incadrata intr-o anume epoca, dupa cum sustine Vasile Rudan si Alexandru Mironov, doi cercetatori care au lucrat mult in zona. Nu numai ca nu s-a luat nici o masura la nivelul Ministerului Culturii, dar cele mai importante fragmente ceramice, trimise spre datare in tari care detin tehnologia necesara, au "uitat" drumul de intoarcere. Din acest punct de vedere, Romania este ca un sat fara caini. Nu este prima data cand din vestigii cu totul iesite din comun raman in tara doar pozele.
GIGANTII
Exista multe legende care amintesc despre vremurile cand pe pamant traiau uriasi. Mitologiile sumeriana, egipteana, hitita, greaca au un intreg "capitol" despre razboaiele purtate de zeii cei batrani cu generatia titanica, fiinte de dimensiuni gigantice, zamislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe pamant traiau doar zeii. Gigantii aveau si alte defecte in afara de statura colosala. Aveau mai multe brate, capete sau fete, adesea doar un ochi in frunte, din care cauza erau numiti ciclopi, si erau cam tantalai. Buni de munca grea, dar sa nu te fi aflat in calea lor cand se suparau. Aruncau cu stanci colosale de se cutremura pamantul. Fiii "normali" ai zeilor s-au folosit de giganti pentru a acapara puterea si a-i detrona pe zeii batrani. Pana la urma, gigantii au pierit in razboaiele dintre zei, dar se pare ca au lasat in urma "gena gigantismului", responsabila de boala care-i poarta numele si care determina dezvoltarea anormala a oaselor.
CAND FIII LUI DUMNEZEU
Dupa disparitia gigantilor a urmat o alta generatie iesita din comun: cea a uriasilor. "Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau vitejii care au fost in vechime". Acest pasaj din Geneza (6.4.), cuprins in Vechiul Testament, a dat multa bataie de cap celor care cercetau Cartea Sfanta. Si totusi, a fost inclus in Biblie, desi de atunci toti credinciosii se intreaba cine erau fiii lui Dumnezeu. "Cartea lui Enoh", care cuprinde 366 de manuscrise, da toate raspunsurile, daca ar putea fi citita. Marii intelepti au hotarat insa ca aceasta "carte" este mult prea grea pentru a putea fi inteleasa de mintea omeneasca. In "Dictionarul de mitologie generala" a lui V. Kernbach gasim cateva repere despre Enoh, timpul in care a trait si cartile sale. Aflam ca Enoh a fost un patriarh antediluvian, "care a trait in a saptea generatie terestra", indiferent ce o insemna aceasta. Nu era un semizeu (urias), dar era pe placul "mesagerilor lui Dumnezeu", pe care i-a insotit timp de 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii. Enoh descrie foarte detaliat cum au aparut pe lume uriasii si cate probleme au avut "mesagerii" din aceasta cauza.
SAMYZA SI JURAMANTUL MESAGERILOR
Enoh spune ca mesagerii lui Dumnezeu pe pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samyza. "1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase; 2. Si cand ingerii, copiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele; 3. Atunci Samyza, seful lor, le-a spus: eu ma tem mult ca voi nu va veti atinge scopul; 4. Si daca asa veti face, ma tem ca eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre; 5. Insa ei au jurat ca n-or sa renunte; 6. Si s-au jurat intre ei cu blesteme reciproce (…) 10. Si ei si-au ales fiecare cate o femeie si s-au apropiat si au trait cu ele si ei le-au invatat magia, toate incantarile si proprietatile radacinilor si ale arborilor; 11. Si aceste femei au conceput si au nascut uriasi" ("Cartea lui Enoh", dupa V. Kernbach). Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu, care si ei aveau o statura impresionanta, de 2 - 3 metri inaltime, i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele.
SEMIZEII
Enoh s-a bucurat de simpatia mesagerilor, care l-au luat in calatorii spatiale atat de departe, incat "Pamantul nici nu se mai vedea si domnea un intuneric deplin". L-au pus sa scrie tot ce-i aratasera si-l invatasera, apoi l-au mai lasat un an printre ai lui, sa-i instruiasca in citirea celor 366 de manuscrise, dupa care l-au luat cu ei. Apostolul Pavel consemneaza ca "Enoh a fost stramutat, asa incat nu a mai vazut moartea si nu s-a mai aflat". Si mesagerii pacatosi au plecat, lasand in urma pe fiii lor uriasi, eroii din vechime, instruiti cum sa-i conduca pe muritorii de rand. Acestia, in mitologii, sunt denumiti semizei, iar faptele lor se mai povestesc si astazi.
"TATARII"
Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii: teutarii, carora le mai spunea si tartari sau tatani. Din aceste denumiri deriva "tatarii", cu intelesul de "tatani", strabuni, neavind nici o legatura cu tribul nomad care a aparut in istorie multe secole mai tarziu. Acelor "teutari" strabuni li se atribuie tumulele (movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice ce se intind pe culmile muntoase, ale caror ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg, Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se gasesc aceste fortificatii, impreuna cu cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut uriasilor sau tatarilor stravechi. Homer relateaza ca acestia erau "favoritii zeilor" si ca ii intreceau pe toti in inaltime, forta si frumusete", de aceea erau daruiti cu o viata mai lunga decat toti ceilalti oameni. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra. Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile ciclopice de aparare, ridicate pe culmi.
Autor: ADINA MUTAR
Sursa: ziare.zaraf.ro
In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre acestia.
NECROPOLA DE URIASI
Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului. Cateva case rasfirate pe o culme si coborand pe ulite atat de abrupte, incat greu te pastrezi drept, o imagine dezolanta a ceea ce a fost odata. Echipa de la Ziarul este insotita de cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca "povestile" oamenilor din comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la fata locului. Pana la "culmea" unde fusesera plantati pomii, coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi. O data ajunsi, nea Ilie ne arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: "Peste tot sunt mormintele uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om mare cat un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese raposatu'. Noi stiam ca aici, demult, fusese un sat tatarasc, batranii vorbeau si de oameni inalti ca brazii, dar credeam ca e doar o vorba. Uite ca nu a fost doar vorba".
MERELE CAT PEPENASII
Au gasit multe morminte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile in asa fel incat sa le ocoleasca. Erau numai schelete? "Si cioburi", ne lamureste nea Ilie. Adica fragmente de olarie. Nu a suscitat interes autoritatilor sau arheologilor? "Pai, in plan era sa se planteze livada. Am strans scheletele si cioburile si le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit ca au ajuns la Bucuresti. Au fost si masurate. Aveau in jur de 2,40 metri". De atunci, nimeni n-a mai dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva obisnuit, la ordinea zilei. Pentru satenii din Scaieni, chiar nu mai reprezinta o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recolta de mere. "Desi erau un soi obisnuit, fructele s-au facut mari cat niste pepenasi. Ne-am gandit ca din cauza uriasilor ingropati aici". Ilie Dragoi se ofera sa sape, sa ne arate si noua un schelet, dar trebuie sa urce iar ulita aceea abrupta, sa ia de acasa o lopata, un harlet. Cand sa plece, se intuneca din senin si incepe un vant aprig ce ne da fiori. Locul devine parca o imagine din filmele cu strigoi. Mai teama ne e de drumul desfundat care coboara in Bozioru. Daca incepea ploaia, aveam sanse sa ramanem pe acolo. Renuntam si, cum ajungem la drumul principal, vremea se indreapta la fel de brusc. Vantul se opreste si apare soarele. Ce sa fi fost asta? "Nimic", ne linisteste nea Ilie. "Asa e pe aici".
MOSNENII DIN SCAIENI
Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii stabiliti in partea superioara a raului Buzau pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor ( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite astazi "cule". Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine de padure. "Talpa" turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci doborati - carora din taiere li se dadea directia de cadere - sub care se asezau pietre mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei, fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita, pe care numai uriasii o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani lui Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune ca acest Negru Voda avea si el o inaltime impresionanta, judecand dupa "scaunele" sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona. Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor "tainite".
STALPII TAINITEI
Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua de "tainite" folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche, dupa cum reiese din "Legendele plaiului", povestiri din batrani culese de Ilie Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. "Doua subterane construite sub niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor". Vom vedea despre care "tatari" este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile ideale erau asezarile rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii Tainitei, "stalpi colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul padurii inaccesibile" si care nu au putut fi cercetati, deoarece nu se poate ajunge pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, "scaunele" domnesti? Toti oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci "ceilalti", care au trait mult inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sunt numite in popor "salisti tatarasti". Cum este si Silistea Scaienilor.
SAT FARA CAINI
Nu putem sa nu ne intrebam de ce o asemenea descoperire a ramas tot in negura uitarii. Sa fi fost in alta tara, auzea tot mapamondul. Vedem in documentarele de pe Discovery arheologi straini care curata cate un ciob mititel si-l prezinta cu veneratie. La noi, oamenii dau intamplator peste o necropola de uriasi, si cei in drept sa cerceteze locul nici nu sughita. Sa nu mai vorbim despre saci intregi de "cioburi" gasite pe meleagurile Boziorului, apartinand unei civilizatii necunoscute, ce nu a putut fi incadrata intr-o anume epoca, dupa cum sustine Vasile Rudan si Alexandru Mironov, doi cercetatori care au lucrat mult in zona. Nu numai ca nu s-a luat nici o masura la nivelul Ministerului Culturii, dar cele mai importante fragmente ceramice, trimise spre datare in tari care detin tehnologia necesara, au "uitat" drumul de intoarcere. Din acest punct de vedere, Romania este ca un sat fara caini. Nu este prima data cand din vestigii cu totul iesite din comun raman in tara doar pozele.
GIGANTII
Exista multe legende care amintesc despre vremurile cand pe pamant traiau uriasi. Mitologiile sumeriana, egipteana, hitita, greaca au un intreg "capitol" despre razboaiele purtate de zeii cei batrani cu generatia titanica, fiinte de dimensiuni gigantice, zamislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe pamant traiau doar zeii. Gigantii aveau si alte defecte in afara de statura colosala. Aveau mai multe brate, capete sau fete, adesea doar un ochi in frunte, din care cauza erau numiti ciclopi, si erau cam tantalai. Buni de munca grea, dar sa nu te fi aflat in calea lor cand se suparau. Aruncau cu stanci colosale de se cutremura pamantul. Fiii "normali" ai zeilor s-au folosit de giganti pentru a acapara puterea si a-i detrona pe zeii batrani. Pana la urma, gigantii au pierit in razboaiele dintre zei, dar se pare ca au lasat in urma "gena gigantismului", responsabila de boala care-i poarta numele si care determina dezvoltarea anormala a oaselor.
CAND FIII LUI DUMNEZEU
Dupa disparitia gigantilor a urmat o alta generatie iesita din comun: cea a uriasilor. "Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau vitejii care au fost in vechime". Acest pasaj din Geneza (6.4.), cuprins in Vechiul Testament, a dat multa bataie de cap celor care cercetau Cartea Sfanta. Si totusi, a fost inclus in Biblie, desi de atunci toti credinciosii se intreaba cine erau fiii lui Dumnezeu. "Cartea lui Enoh", care cuprinde 366 de manuscrise, da toate raspunsurile, daca ar putea fi citita. Marii intelepti au hotarat insa ca aceasta "carte" este mult prea grea pentru a putea fi inteleasa de mintea omeneasca. In "Dictionarul de mitologie generala" a lui V. Kernbach gasim cateva repere despre Enoh, timpul in care a trait si cartile sale. Aflam ca Enoh a fost un patriarh antediluvian, "care a trait in a saptea generatie terestra", indiferent ce o insemna aceasta. Nu era un semizeu (urias), dar era pe placul "mesagerilor lui Dumnezeu", pe care i-a insotit timp de 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii. Enoh descrie foarte detaliat cum au aparut pe lume uriasii si cate probleme au avut "mesagerii" din aceasta cauza.
SAMYZA SI JURAMANTUL MESAGERILOR
Enoh spune ca mesagerii lui Dumnezeu pe pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samyza. "1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase; 2. Si cand ingerii, copiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele; 3. Atunci Samyza, seful lor, le-a spus: eu ma tem mult ca voi nu va veti atinge scopul; 4. Si daca asa veti face, ma tem ca eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre; 5. Insa ei au jurat ca n-or sa renunte; 6. Si s-au jurat intre ei cu blesteme reciproce (…) 10. Si ei si-au ales fiecare cate o femeie si s-au apropiat si au trait cu ele si ei le-au invatat magia, toate incantarile si proprietatile radacinilor si ale arborilor; 11. Si aceste femei au conceput si au nascut uriasi" ("Cartea lui Enoh", dupa V. Kernbach). Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu, care si ei aveau o statura impresionanta, de 2 - 3 metri inaltime, i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele.
SEMIZEII
Enoh s-a bucurat de simpatia mesagerilor, care l-au luat in calatorii spatiale atat de departe, incat "Pamantul nici nu se mai vedea si domnea un intuneric deplin". L-au pus sa scrie tot ce-i aratasera si-l invatasera, apoi l-au mai lasat un an printre ai lui, sa-i instruiasca in citirea celor 366 de manuscrise, dupa care l-au luat cu ei. Apostolul Pavel consemneaza ca "Enoh a fost stramutat, asa incat nu a mai vazut moartea si nu s-a mai aflat". Si mesagerii pacatosi au plecat, lasand in urma pe fiii lor uriasi, eroii din vechime, instruiti cum sa-i conduca pe muritorii de rand. Acestia, in mitologii, sunt denumiti semizei, iar faptele lor se mai povestesc si astazi.
"TATARII"
Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii: teutarii, carora le mai spunea si tartari sau tatani. Din aceste denumiri deriva "tatarii", cu intelesul de "tatani", strabuni, neavind nici o legatura cu tribul nomad care a aparut in istorie multe secole mai tarziu. Acelor "teutari" strabuni li se atribuie tumulele (movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice ce se intind pe culmile muntoase, ale caror ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg, Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se gasesc aceste fortificatii, impreuna cu cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut uriasilor sau tatarilor stravechi. Homer relateaza ca acestia erau "favoritii zeilor" si ca ii intreceau pe toti in inaltime, forta si frumusete", de aceea erau daruiti cu o viata mai lunga decat toti ceilalti oameni. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra. Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile ciclopice de aparare, ridicate pe culmi.
Autor: ADINA MUTAR
Sursa: ziare.zaraf.ro
14 mar. 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)