226 de ani de la capturarea lui Horea şi Cloşca

În urmă cu 226 de ani izbucnea în Transilvania, pe data de 31 octombrie 1784, la Mesteacăn, răscoala iobagilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, care va lua final prin capturarea celor trei, primii doi fiind trădaţi şi prinşi la 27 decembrie 1784. Însă niciunul dintre constănţenii intervievaţi nu a ştiut să dea explicaţii despre cauza răscoalei, ţelul ei, nici măcar despre modul în care au fost executaţi Horea şi Cloşca, deşi Imperiul Austriac a ales o metoda de execuţie care ar fi trebuit să se întipărească în memoria colectivă a românilor. Detaliile lecţiilor de istorie despre faptul că iobagii doreau eliberarea din dependenţa de stăpânul feudal, deci despre caracterul social iniţial al revoltei, au fost prea îndepărtate pentru cei care au auzit doar în şcoală despre evenimentele respective. Nici măcar caracterul naţional pe care l-a căpătat răscoala datorită faptului că majoritatea nobilimii era de origine maghiară, iar răsculaţii erau români, aspect care a dus la cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918, nu a spus foarte multe constănţenilor prinşi de febra pregătirilor pentru trecerea în noul an. “Sincer, detalii exacte nu ştiu. E ceva ce am învăţat la şcoală. Iar astfel de informaţii sunt ca tabla înmulţirii, pe care dacă nu o repeţi, o uiţi. Doar numele celor trei îmi sunt cunoscute”, a spus o pensionară, care a dorit să rămână anonimă.
• MARTIRIU PENTRU LIBERTATE • Dacă Crişan s-a sinucis prin strangulare în celula din cetatea din Alba Iulia, fiind găsit mort la 13 februarie 1785, Horea şi Cloşca au fost executaţi pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2.000 iobagi români aduşi din 419 sate, fiind traşi pe roată, adică fiindu-le frânte oasele, începând cu picioarele. La Crişan, călăul, ungurul G. Rokoczy, plătit cu şase florini pentru fiecare execuţie, a dat peste 20 de lovituri, iar la Horea s-a grăbit şi a terminat din două. Un astfel de sacrificiu pentru libertate nu ar mai fi posibil în ziua de astăzi, pentru că nimeni, conştient de o astfel de pedeapsă, nu şi-ar risca viaţa pentru semenii săi, a conchis un student, Marius Mădălin: “Sacrificiul capilor răscoalei trebuie să rămână un reper pentru noi, care nici măcar astăzi nu suntem liberi în actualul context economic. Dar cineva care să îşi mai rişte viaţa pentru libertatea românilor nu cred că va mai apare”.

Mai daţi mult în ţara asta?

Observ grija unora, care nu fac nimic pozitiv pentru ţara asta, de a fi extrem de scrupuloşi în judecarea unor mari domnitori români, cum ar fi Ştefan cel Mare. Iată un link către un articol pe un ton care urmăreşte orice distrugere a naţionalismului în ţara asta. Aşa ne-au făcut astfel de autori să ne urâm ţara şi istoria, să ne fie ruşine că am avut nişte domnitori extraordinari. Discursul jegos, că alt epitet n-am pentru aşa ceva, este la modul următor - Ce? Ştefan cel Mare nu a fost extraordinar, domne', a fost un barbar însetat de sânge. Doar nişte comunişti ar spune că a fost un mare şi drept domnitor. Mai mult decât atât, doar o pornire pur comunistă şi nenorocită antidemocratică clară ar pune într-un film despre Ştefan un dialog despre daci, ca strămoşi bravi ai noştri. Chiar trebuie să ştie cei care se uită la un astfel de film că am avut un trecut glorios? Oricum, gloria istoriei noastre este clar un concept comunist, care a umflat mult minuscula şi jegoasa noastră istorie. Cum spune şi Mircea Badea - Ce atâta discuţie despre rezistenţa în faţa jugului otoman? Ce dacă mai avem ţară şi limbă şi religie, ce mare  realizare e şi asta? Chiar aşa,  haideţi să nu mai batem monedă pe rezistenţa eroică milenară, că e penibil domne'. Trebuie să fim foarte scrupuloşi cu eroii acestui neam şi sancţionăm orice urmă de umflare a lor, pentru că nu trebuie făcut aşa ceva, nu trebuie să fie nişte modele la care să ne uităm cu mândrie, ci trebuie sancţionaţi la sânge, eventual trăgând noi şi nişte concluzii despre ce vroiau ei să facă, pentru a da o direcţie corespunzătoare scuipatului tras pe mormintele celor au murit pentru noi. Cum ar fi ideea că Ştefan n-ar fi vrut niciodată decât apărarea Moldovei, nefiind interesat de o eventuală extindere, de aia s-a ales cu o rană la picior când a atacat ... Chilia, care ţinea de Ţara Românească, condusă de Vlad Ţepeş, cel care, da, l-a ajutat să ajungă pe tronul Moldovei. În plus, Jder ăl mic spiona pentru Moldova în film, o crimă înfiorătoare!!! Să-ţi aperi ţara pe plan informaţional...

Sunt sigur, de exemplu, că filmul Braveheart are în el numai replici corecte istorice, iar personajul principal nu este umflat deloc de scenarişti, dacă ar fi aşa, e clar o conspiraţie a comunismului naţionalist internaţional de mitizare a valorilor naţionale, care să ducă la întărirea naţionalismului pentru a trăi în ţara fără de graniţe visată de comunism....

Singura întrebare a mea este: mai daţi mult în ţara asta? Când o să realizaţi că distrugerea simbolurilor, a reperelor, duce la distrugerea sufletului neamului nostru. Iar noi toţi o să putem fi transformaţi mai uşor în sclavi autohtoni sau de export.

La umbra Gorunului din Tebea

Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimişii moţâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca şi cum ar fi fost trezât din visare şi zâsă :
-Io, Ioan Ursu, dân neamu lu Horea, vă zâc: azi at primit de la bădiţa Horea, dezlegare de a plânje, că iacă, astăzi trii s-o făcut unu…Ţara Ardealului, Ţara Moldovei şi Ţara Româniască, tăte-s una aşa cum o vrut şi Măria sa Horia!

Sursa: http://www.worldportrait.eu

Craciun sau Saturn, Dumnezeul poporului

În colindele şi în legendele religiose ale poporului român, Saturn figureză sub numele de Crăciun, bătrânul Crăciun, Moş Crăciun si Moş Crăciun bëtrânul.

Moş Crăciun, a fost, după cum ne spune o tradiţiune poporală din regiunile muntose ale Ţerei românesti (comuna Găleşesci, jud. Argeş), Dumnedeul poporului, care a locuit înainte de Români aici. . . şi a cărui serbătore o ţineau în acelaşi timp, în care creştinii serbeză Nascerea Domnului.
După alte tradifiunî poporale, Moş Crăciun a fost un rege păstor: un
cioban forte avut, căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor.

În timpurile domniei lui Saturn a fost, după tradiţiunile vechi, epoca cea fericită a omenimiï, etatea de aur pe pământ, când puterea de producţiune a pământului se caractérisa prin o fertilitate exuberantă, clima era mal dulce si primăverile mai lungi (ver aeternum, antiquum ver), când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe, multe si în abundenţă, ér oameniï trăiau fără griji, fără necasuri, fără miseriï şi cu sufletul deplin liniscit.

în timpurile lui Saturn, scrie Plato, modul de guvernare şi modul de vieţă al societăţii omenesci au fost din cele mai fericite, şi faima despre acesta epocă fericita a omenimiï a ajuns până la noi. Atunci, natura oferia de sine şi în abundenţă tote cele necesare vieţei. Adevërata causa a acestei stări de lucrurî, a fost, după cum se spune, următoria: Anume, Saturn întelegând că natura omenescă, dacă va fi lăsată a se administra de sine, după arbitriul sëû propriu, se va umple de insolenţe şi nedreptăţi, şi astfel cugetând asupra acestei stări de lucrurî, densul a pus regi şi guvernatori peste statele nostre, nu oamenï de rend, ci genii dintr'un ném mai superior si mai divin, după cum facem şi noi astă-dî cu turmele nostre domestice, că nu punem boi să conducă pe boi şi nici capre ca să conducă caprele, ci peste aceste specii de animale domnim noi, un gen mai superior, în modul acesta, Saturn în iubirea sa pentru binele omenimiï, a pus se ne guverneze un ném de genii mult mai escelent, de cum suntem noi, şi aceştia purtând o mare grijă pentru binele nostru au introdus la noi pacea, ruşinea, ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnia a dreptăţii, în modul acesta dênsiï au făcut, ca genul omenesc să fie fericit şi scutit de revoluţiuni... de aceea este trebuinţă, ca şi noi se imităm întru tote acest mod de vieţa, ce se spune că a fost în timpul domniei lui Saturn, şi în cât esistă în noi un spirit nemuritoriu să urmăm în vieţa publică şi în vieţa privată îndemnurile acestui spirit şi se administrăm ast-fel casele, oraşele şi statele nostre. Memoria acestor timpuri depărtate şi fericite, numite «vécul de aur al lui Saturn», mai resună şi astă-di în colindele tradiţionale ale poporuluî român, ce se cântă cu ocasiunea serbătorilor Crăciunului.

În aceste imne religiose poporale se celebreză perfecţiunea şi sfinţenia moravurilor vechi, fericirea casnică şi fericirea publică a omenimiï din aceste timpuri de prosperitate legendară, numite «vécul cel bun».

în ce privesce etimologia cuvêntuluï «Crăciun», unii din autorii moderni au credut, că acest termin derivă de la adiectivul latin crastinus (dies), diua de mâne, ori delà cuvintele Christi-jejunium, ajunul lui Christ!). Simple derivaţiunl literare, lipsite de ori ce fundament istoric, în realitate insă, noi avem aici o personalitate istorică, ce represintă pe unul din cel mal iluştri strămoşi al poporelor de rasă latină, considerat ca începătoriul şi propaga- toriul fericirii omenesci. (...)

În părţile de sus ale Moldovei, precum şi în regiunile de lângă delta Dunării, personalitatea cea legendară a lui Saturn se maï numesce şi astă-dî Crăciun sătulul şi Crăciunul sătul, de ore-ce, cum ne spun aceste tradiţiunî, Moş Crăciun vine încărcat cu tot feliul de bunătăţi; el aduce îndestulare şi bucuria omenilor. Cicero cunoscea aşa dar, fie din tradiţiunile vechï ale Italiei, fie din cărţile cele sfinte ale Romanilor, epitetul de satur, ce-1 atribuise anticitatea preistorică acestui représentant al epocei legendare de fericire , un epitet, care mai târdiû a devenit în literatura religiosă a Romanilor un nume propriu, sub forma de Saturnus.
Résulta aşa dar, că originea geografică şi istorică a numelui «Saturn» se
reduce la patria cea vechia a dinastiei divine, la regiunea de la Carpaţi.

In anticitatea greco-romană, Saturn avuse la diferite popore diferite numiri. De Greci, el era numit Kpivoţ, la Romani Saturnus, la Egipteni Seb, la Fenicieni El şi la Dacî Zalmoxis (Deul moş).

Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Protest extrem in Parlament

La 21 de ani de la Revoluţie, se varsă din nou sânge pentru România. Joi, în timpul intervenţiilor în plenul Parlamentului, un bărbat, Adrian Sobaru, angajat la TVR, s-a urcat la unul din balcoanele sălii de plen, de unde a strigat "Boc, aţi luat drepturile copiilor". Bărbatul purta un tricou pe care scria "Ne-aţi ucis viitorul".

Imediat după aceasta, în jurul orei 10:30, bărbatul pare să se fi aruncat de la balconul plenului, în cădere strigând "Libertate".

Imaginile sunt pentru cei care se simt bine de Sărbători, preferând să se ascundă în fundul ţarcului în care ne ţin ăştia, uitând ce se întâmplă în jurul nostru. Luăm atitudine, dar după ce se termină petrecerea... Acum avem puţină treabă. De asemenea, rutina zilnică e prea obositoare să ne implicăm activ în lupta pentru viitorul nostru. Oamenii mor de foame, tineri, adulţi, bătrâni, ţara e vândută şi va fi şi mai greu, ni se fură viitorul în fiecare zi, puţin câte puţin, fraţii de peste graniţe sunt abandonaţi, eroii sunt uitaţi ca şi idealurile pentru care s-au jertift ei, o Românie Mare în care neamul românesc să poată trăi. Dar recomand oiţelor să se întoarcă liniştite cu gândul la Moş Crăciun, la cumpărături, la mâncare şi la relaxarea post slujbă sau cursuri, deci să-şi vadă de treabă cum s-a întâmplat în Parlament, unde reprezentanţii puterii au continuat lucrările.

LIVE DIN PARLAMENT! UN BARBAT S-A ARUNCAT DE LA BALCON!

StirileProTV.ro

22 decembrie 1989, dimineata

Etnocid sarbesc contra romanilor

Fraţilor,

Posted on decembrie 19, 2010 by Ilija

De sute de ani, de când ne duceam viaţa nemângâiata alăturea de fraţii noştri Sârbi – nici odată n’a venit cineva la noi cu vre-o vorbă de mângâiere, care să trezească în sufletele noastre nădejdea de un traiu, mai bun şi mai omenesc.
Iată acum, aducând Dumnezeu vremuri mai bune, noi cei mai jos iscăliţi, care suntem ca şi voi Român din Valea Timocului, ne întoarcem către voi în aceste ceasuri istorice, pentru a vă spune câteva lucruri însemnate, asupra cărora să vă gândiţi şi să hotărâţi: ce e de făcut?
Aţi văzut cu toţii răsboiul grozav care ţine de peste patru ani de zile şi care a pornit tocmai din ţara noastră, din Serbia.
Pentru-ce a isbucnit oare acel răsboi? Ştim cu toţii: Serbia voia să adune pe toţi Sârbii cari erau răsfiraţi sub mai multe stăpâniri, la un loc, ca să fie o ţară mare şi puternică.
După suferinţe îndelungate vedem să astăzi acest ţel l-a şi ajuns. Deşi zdrobită, Serbia, a ieşit biruitoare şi a câştigat Bosnia, Herţegovina, Croaţia şi Slavonia, după care se sbate de sute de ani. Aceeaşi dreptate le-a făcut-o răsboiul de acum şi Polonilor şi Românilor. România a intrat în răsboiu pentru a desrobi şi alipi la sine Transilvania, Banatul şi Bucovina.
Ea a ieşit biruitoare şi pe lângă aceste trei ţărişoare şi-a mai alipit şi Basarabia.
Răsboiul acesta nu s’a dat pentru putere ci pentru dreptate. Ce e drept Nemţii credeau că ei o să biruiască cu puterea, dar Aliaţii i-au biruit cu Dreptatea. Ei au statorit că nu e bine ca asupra vieţii unui popor să hotărească un alt popor, străin, ci fiecare popor să-şi hotăraşcă singur soarta, după cum va voi el.
Astfel vedem că mai multe popoare şi-au şi hotărît soarta, şi anume Sârbii din Bosnia şi Herţegovina şi Croaţii din Croaţia şi Slavonia au hotărît că se rup de Austria şi se unesc cu Serbia, Cehii s’au rupt de Austria şi şi’au făcut ţara lor, Polonii de asemenea. Nemţii din Austria s’au unit cu Germania, Ungurii s’au desfăcut de Austria, Bucovina, Basarabia şi Transilvania s’au alipit de România.
Toţi Românii alcătuiesc acum o singură ţară de vre-o 14 milioane de suflete. Numai chiar noi Românii locuitori în Serbia am rămas pe dinafară. Noi n’am înţeles cuvântul preşedintelui Statelor Unite americane, Wilson, că fiecare popor e slobod să-şi hotărească singur soarta.
Cu toate că suntem de două ori mai mulţi la număr decât Românii din Bucovina, noi nu ne-am bătut capul cu soarta noastră. Dar dacă nu ni-l vom bate noi, alţii de bună seamă că nu şi-l vor bate !
Ori nu vrem noi nimic în aceste vremuri mari, când se aşează din nou temeliile lumii şi când fiecare popor îşi cere dreptul său la viaţă?
Ar fi un păcat faţă de copiii şi nepoţii noştri, ca în astfel de clipe hotărîtoare noi să stăm nepăsători.
Dar fraţilor, a sosit ceasul să ne spunem cuvântul! Şi noi credem că nu putem zice altceva, decât că, fiind Români, dorim să fim la un loc cu ceilalţi fraţi ai noştri, cu Românii, care acum sunt un popor mare. Noi vrem să fim la un loc cu Banatul, cu Transilvania, cu Basarabia şi cu Bucovina.
Noi nu suntem sârbi, întocmai precum românii din Ungaria nu sunt unguri şi cei din Rusia ruşi. Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români şi acum nu mai vrem să rămânem sub Sârbi, de la care am avut de suferit atâta. Ei nu ne lăsau să învăţăm în şcoli limba noastră, nu ne lăsau să ne facem biserici româneşti şi alte de acestea.
Fiind şi noi Români de sânge din moşi strămoşii noştri şi avându-ne moşiile noatre moştenite de la ei, noi avem aceiaşi dorinţă: să rămânem ce suntem, adecă Români; să fim gospodari pe pământul nostru şi să fim laolaltă cu toţi fraţii noştri români.
Astăzi toată lumea, care a fost robită de alte neamuri a căpătat dreptate şi se întoarce la ţara mamă. Românii din Basarabia, din Bucovina, din Ardeal şi din Banat s’au alipit de mama lor, România. Numai noi Românii din Serbia am rămas pe din afară.

Proclamarea Unirii 1 Decembrie 1918
Până acuma nouă nu ne-a fost îngăduit cel mai sfânt lucru pentru un om, adică să ne cunoaştem neamul şi să trăim pentru el. Doar numai gospodari puteam să fim; dar asta nu ne mulţumeşte în sufletul nostru, căci şi noi suntem oameni şi trebuie să ştim pentru ce trăim.
De aceea, fiindcă am fost, suntem şi vom fi stăpâni pe pământul nostru românesc din Serbia, vrem ca să ni se lărgească şi drepturile noastre, pentru ca să trăim în toate privinţele ca Români.
Toată averea care se află în judeţele (ocruzi) româneşti să fie proclamate ca averea a poporului român.
Toată puterea executivă (vlasti) să treacă în mâinile noastre. Numai al Românilor să fie împuterniciţi (punomocinic) ai poporului român, şi ei să-şi aleagă funcţionari (cinovnici) dintre români.
Prefecţii (nacelniţi) să fie români cari să îngrijească de popor, dându-i sfaturi bune şi împărţindu-i dreptate în limba rimânească.
Judecătoriile (sudovi) să fie româneşti şi judecata să se facă numai în limba românească.
Noi aveam vre-o 250 sate. Orice sat să aibă primar (cnez) şi dascăli români. Învăţătura să se facă în româneşte.
Până acuma vre-o 40-50 ani noi ne aveam bisericile noastre în care se făcea slujba în limba românească. Acuma cerem să se întoarcă iarăşi limba română în biserică.
Orice sat să aibă biserică. Popii şi dascălii români să rămână la locul lor şi în scurt timp să înveţe româneşte să citească şi să slujească. Pentru acesta mama noastră România ne va da tot sprijinul.
Aşa dar, fraţilor, la lucru !
Să ne adunăm prin sate, prin oraşe, să alegem un Comitet naţional care să se pună în legătura cu fraţii noştri din România, Ardeal, Bucovina şi Basarabia, pentru ca să ne unim cu ei, făcând şi noi dimpreună parte din România Mare.
Acum e timpul să ne folosim libertatea (sloboda) care stăpâneşte toate neamurile şi să ne spunem cuvântul nostru. Nimic nu ne mai împiedică să intrăm în graniţele României întregului neam românesc.


Bucureşti, 1 Decembrie 1918
Sfârşind aceste cuvinte frăţeşti, rog pe bunul Dumnezeu să ne ajute ca să vedem împlinit visul de fericire al neamului nostru.
Ura! Trăiască Românii din Serbia uniţi cu România! Trăiască România Mare a tuturor Românilor!

Chişinău 1 Noemvrie 1918

Sever Coteţ                                  Atanasie Popovici
Plutonier-Major                           Dr. în Filosofie,
Ion Niţă, plutonier major           Prof. L. Bogdan, funcţionar

………………………………………………….

Note critice

În ultima perioadă, se precipită în Timocul sârbesc tot felul de evenimente, despre care v-am informat în numărul trecut al revistei (situaţia clopotniţei din Sipicova). De aceea mă simt dator să fac câteva remarci:

La alegerile pentru comunităţile minoritare , care nu primesc buget din partea statului sârb, ci fac parte din instituţiile neguvernamentale, statul nu are dreptul de a se amesteca dând ordine, dispoziţii sau de a dispune alegeri pentru conducerea acestora .

Clopotniţa din Sipicova
Clopotniţa din Sipicova este pentru biserică şi oamenii din acest sat. Autorităţile sârbeşti nu au nici temei legal, nici moral să dărâme această clopotniţă. Chiar dacă au neglijat să ceară autorizaţie de construire (deşi pentru această construcţie am înţeles că nu era necesară ), locuitorii satului au considerat că nu prejudiciază pe nimeni. De aceea, autorităţile nu trebuie să ceară dărâmarea, ci înaintarea unei cereri retroactive de intrare în aşa-zisa legalitate. Însă problema se politizează, deoarece românii vor să se despartă de biserica sârbească, pe care nu o fregventează, ridicarea clopotniţei trebuind să fie urmată de ridicarea bisericii româneşti.
Cu regret semnalăm că de aproape 20 de ani sârbii susţin că românii din Timoc sunt vlahi şi prin asta ei înţeleg o altă naţie, deşi toate cărţile şi lexicoanele arată că românii şi vlahii sunt tot una. Aceasta este o manevră politică de a provoca confuzie, confuzie care a ţinut în loc dezvoltarea culturii şi limbii româneşti în Serbia. Nu există nici o deosebire între limba românilor din Timoc şi a celor din Banatul sârbesc. Vlahi sunt şi unii şi alţii.
Dacă s-ar fi scris cuvântul „românovlahii” împreunat, nu s-ar fi putut produce confuzia în rândul tineretului românesc din Timoc, cum se produce din cauza faptului că sârbii scriu „româno-vlahii”despărţit. Ei au inventat o nouă naţie: vlahii, care, după ei,  nu au nici o legătură cu românii. E ca şi cum dintr-o singură naţie a germanilor ar fi mai multe naţii: nemţi, şvabi, saşi sau tedeschi, cum le spun italienii germanilor.
Liderii românilor din Timoc, care cereau şcoală şi abecedar românesc în timpul comunismului, au fost arestaţi şi trimişi în lagărul Goli Otok din Marea Adriatică. De la timoceni a fost deţinut politic Atanasie Radulovici, avocat la Cladova şi Negotin, iar de la românii din Banatul sârbesc a fost întemniţat deputatul Lupşici Coriolan din Deliblata.
Sentimentul pentru ideea românească este într-o alarmantă decădere. De aceea, Preşedinţia şi Guvernul României tratează cu superficialitate această chestiune. Situaţia grea şi umilitoare în care se află românii din Timoc Serbia şi Bulgaria se datorează  lipsei de dialog şi discontinuităţii, lucru care a permis agresiunea etnică de către  sârbi, bulgari, greci, etc.
Noi suntem români , Guvernul României ştie asta şi totuşi trebuie să ne milogim ca să fim băgaţi în seamă şi să ni se dea un ajutor bănesc.
Sunt doar câţiva politicieni români care s-au interesat de soarta românilor timoceni: senatorul Viorel Badea, senatorul Titus Corlăţean şi alţii câţiva, iar mai recent ministrul de externe Teodor Baconschi, care este primul după dl. Preşedinte Băsescu care calcă pe acest pământ blestemat al Timocului, aprinzând o lumină de speranţă în inimile românilor de dincolo de Dunăre.
Cu cât vom lucra mai uniţi, acordând un buget minim fiecăruia, cu atât mai mult vom trimite un semnal că nu ne descurajează lipsa de toleranţă a unor vecini, cărora le-am oferit în lupta pentru eliberarea lor de sub jugul turcesc, gestul suprem al sângelui acestei naţiuni nobile, românii.
În numărul trecut al revistei am prezentat două documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe, semnate Cristea Sandu Timoc. De la publicarea acestor scrisori (1943 şi 1946) şi până astăzi, atitudinea autorităţilor sârbeşti faţă de românii timoceni nu s-a schimbat defel.
După aproape 70 de ani, sârbii ascund în continuare existenţa poporului român din Timoc, sperând că se vor asimila şi continuând crimele de etnocid ce urmează a fi pedepsite într-o bună zi.
Cristea Sandu Timoc

Sursa: http://astraromana.wordpress.com

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.
În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.
În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Programul răscoalei

La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii răscoalei. Punctele acestui program sunt:

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

({{{2}}})

„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

({{{2}}})

„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”

({{{2}}})

„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

({{{2}}})

„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

({{{2}}})

Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.

Desfăşurarea răscoalei

Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj.
Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.
Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.
Primul atac asupra nobililor a avut loc la data de 2 noiembrie 1784 când iobagii răsculaţi, conduşi de Crişan, atacă curtea nobilului din Crişcior, judeţul Hunedoara, şi pe lângă faptul că distrug reşedinţa nobilului, îi omoară pe toţi cei găsiţi la faţa locului.
De la Crişcior trupa răsculaţilor se împarte în două, o parte s-a deplasat spre Mihăileni, judeţul Hunedoara, iar cealaltă parte s-a dus spre oraşul Brad, pe care l-a atacat.
Până la data de 5 noiembrie 1784 tot Zărandul era luat în stăpânirea iobagilor români răsculaţi. Curţile nobiliare au fost distruse şi un număr de nobili au fost ucişi de mulţimea înfuriată. Nobilii capturaţi în viaţă au fost obligaţi de către răsculaţi să treacă la religia ortodoxă, deoarece în opinia iobagilor trecerea nobililor la religia ţăranilor însemna ştergerea diferenţei de clasă socială şi de naţionalitate, atingându-se astfel scopurile declarate ale răscoalei.
Din Zărand răscoala s-a întins spre Deva şi spre Abrud.
La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români, au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii capturaţi în viaţă:

„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”

({{{2}}})

Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”. În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.
Răsculaţii au atacat la 5 noiembrie 1784 cetatea Devei, unde se adăpostise un număr de nobili maghiari. Deşi au atacat cetatea de mai multe ori, timp de mai multe zile, ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi de către nobili. Au murit în luptă sau în timp ce încercau să se salveze de pe câmpul de luptă câteva sute de ţărani, iar câteva zeci dintre ei au fost capturaţi. Aceştia din urmă au fost executaţi de nobilii maghiari, după câteva zile, fără judecată şi într-un mod groaznic, stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program al răscoalei.
La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor români, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Aici a ajuns un detaşament al armatei austriece, al cărui comandant, dându-şi seama că e depăşit numeric şi că nu poate împrăştia răsculaţii cu forţa, a solicitat şi a obţinut un armistiţiu, cu scopul de a câştiga timp. Părţile semnatare ale armistiţiului urmau să se întâlnească după 8 zile de la intrarea în vigoare a acestuia, pentru a li se comunica iobagilor răsculaţi răspunsurile la revendicările lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:

„1. Să roagă să fie liberi de iobăgie”

({{{2}}})

„2. Să fie militarizaţi”

({{{2}}})

„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”

({{{2}}})

Armistiţiul a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune şi de a continua răscoala.
În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile, promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.
Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici, Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.
Toate armistiţiile au fost încheiate cu promisiunea că revendicările ţăranilor români vor fi transmise guvernului Transilvaniei de la Sibiu, dar guvernatorul Ardealului, Michael von Bruckenthal nu a luat în considerare plângerile răsculaţilor şi nu a dorit să discute cu ei.
Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud, Deva şi toate localităţile până la Huedin.
Pe 30 noiembrie guvernul Transilvaniei a publicat amnistia generală, pentru a stăvili reînceperea răscoalei, dar ţăranii au refuzat-o şi au continuat să atace patrulele de soldaţi trimise împotriva lor.

Înfrângerea răscoalei

Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.
Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid şi cu mari pierderi.
Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.
După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.
Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor.
La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă.

Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei

După capturarea conducătorilor răscoalei, nobilimea maghiară a cerut austriecilor, prin comitele Albei, baronul Kemeny, să îi judece ea pentru faptele lor. Cererea le-a fost respinsă, împăratul Iosif al II-lea numindu-l pe contele Iancovici să facă interogatoriul celor trei prizonieri. Întinderea răscoalei şi viteza foarte mare de propagare a acesteia a dat de gândit austriecilor, care nu au considerat că mişcarea iobagilor români a fost una întâmplătoare şi spontană.
Ca urmare, la sfârşitul lunii ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea, Cloşca şi Crişan. S-a specificat în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin întrebările adresate celor trei conducători austriecii doreau să afle modul în care aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de mişcări populare violente.
Nici unul dintre cei trei conducători ai răscoalei nu au răspuns la nici o întrebare, ducând secretele răscoalei cu ei în mormintele de care nu au avut parte niciodată.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.
Timp de două săptămâni Horea şi Cloşca au fost purtaţi prin satele din Munţii Apuseni pentru ca toţi iobagii români să vadă că cei care i-au condus au fost capturaţi.
Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale.
Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca a avut loc pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2000 iobagi români aduşi din 419 sate, care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei pentru a fi impresionaţi şi pentru a transmite în ţară ce soartă groaznică îi aşteaptă pe cei care ar mai cuteza să se ridice împotriva stăpânilor.
Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.

Urmările răscoalei

O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.
În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.
Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a avut un important rol în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, cu serioase implicaţii în deceniile ce vor urma, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918.

Bibliografie

• Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
• Traian Mager – Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul I, 1935
• Ion Rusu Abrudeanu – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, 1924 

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro

Arimii

Cea mai estinsă, mai civilisată şi mal resboinică populaţiune pelasgă în părţile de nord ale Dunării şi ale Mării negre, au format'o în timpurile primitive ale istoriei aşa numiţii Arimi. Arimil ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militari şi politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat odată de acesta naţiune în Europa, Asia şi Africa, a fost forte vast, şi numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor seu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a ramas prin tradiţiunî, prin legende si prin numiri de localităţi, în memoria diferitelor populaţiunî din cele trei continente. Cea ma vechia amintire despre Arimiï de la Carpaţi si Istru, noi o aflăm la Homer, care ne spune, ca teribilul gigant Typhon, care ajungea cu o mână la resărit, cu alta la apus — care se luptase cu Titanii şi cu Giganţii în contra coaliţiuniî deilor,— a fost din ţera Arimilor.

Acest Typhon, un adversar violent şi neîmpăcat al populaţiunilor de altă rasă, umpluse de terore, prin incursiunile şi rësbôiele sale, tote regiunile Asiei anteriore si ale Egipetuluï. In tradiţiunile naţionale ale Grecilor, el este înfăţişat ca un monstru înfiorătoriu, care după ce cucerise lumea de la resărit până la apus, voia se domnescă si peste ceriu. în religiunea osirică, el este representaţiunea idealistă a spirituluï reu; ér la popôrele dintre Euphrat si Indus, seu în religiunea lui Zoroastru, Typhon e demonul inimic al genului uman, prin- cipiul rëuluï şi al intunereculuî, anticristul păgânătăţiî ; şi aici el este de- semnat sub numele seu naţional de Ariman.

Un alt erou al anticităţiî pelasge era adorat pe teritoriul Panonnieî si în suburbele Romei sub numele de Arimanius. Acesta era Prometheu, regele martir al Scythieï de la Carpaţi, representantul civilisaţiunii pelasge din epoca de petră, numit în limba religioasă Mithras.

Marte, puternicul deù al rësbôielor, a cărui reşedinţă se afla pe teritoriul Geţilor, încă purta epitetul de Arimanios. La familia etnică a Arimilor de la Dunăre aparţinea şi populaţiunea cea avută de aur din regiunile centrale ale Carpaţilor.




După tradiţiunile culese de Herodot de la Grecii de lângă Marea Negră, Atrathyrsus, protopărintele Agathyrşilor de lângă rîul Mureş), a fost un fiu al Echidnel ; ér după Hesiod Echidna era din ţera Arimilor2. In Odyssea lui Homer, Arimii de la Dunăre sunt amintiţi sub numele de Erembi, seu Arambi, după cum rectifică acesta numire Posidoniu, filosoful stoic din sec. II a. Chr. Aici litera b représenta un sunet nasal, Arambi = Aramni. Aceiaşi Erembî ne apar la Dionysiu Periegetul
cu epitetul de munteni. Totodată, Dionysiu mai face în poema sa geografică o
alusiune destul de evidenţă, că Erembil locuiau lângă munţii
Rhipaei şi că erau din genul Titanilor.

Vechiï Arimï din nordul Thracieî, contemporanî cu deiï ceï marï aï poporului pelasg, Uran, lanus, Saturn, Marte şi Apollo, maï figureză în fântanile posteriôre grecescï şi sub numele de Arimaspi, adecă Arimascî, simplă formă dialectală a numeluï de Arimï. După Stephan Byzantinul, Arimaspiï aparţineau la gintea Hyperboreilor,

Aristea din Proconnes, celebrul poet şi profet al lui Apollo, care trăise după uniï în timpurile lui Homer, caracteriseză astfel pe Arimaspi : «ResboinicI mulţi şi forte puternici, avuţi de ergheliî, de turme şi ciredi de vite; bărbaţî cu pletele stufose, ce fâlfâe în aer ; cei mai robusti din toţi ômeniï, avênd fiecare câte un ochiu în fruntea sa cea frumosă.

Arimaspiï locuiau în părţile meridionale ale munţilor Rhipaei, seu Carpaţi, după cum ne spune istoricul Damastc din Sigeu, care trăise în timpurile luî Herodot.

De asemenea, scrie Pliniu: Arimaspiï, după cum ne spun unii, sunt vecini cu poporele din părţile de medă-nopte ; ei locuesc în apropiere de escerea din care suflă aquilonul, Boreas, séû vêntul de nord.

Fragment din Dacia Preistorica de Nicolae Densusianu

Traian Basescu vrea romi nu tigani

Preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că nu va promulga legea privind revenirea la denumirea de "ţigan" în loc de "rom", într-un interviu publicat de Financial Times în ediţia electronică de luni. Cred că este o mare greşeală, nu voi promulga niciodată o astfel de lege. O voi trimite înapoi" , a declarat Băsescu pentru FT, adăugând că legea va fi "un gest de respingere".

Legea, iniţiată de parlamentarul Silviu Prigoană, membru al PDL, presupune interzicerea folosirii termenului de "rom" în instituţiile din România, înlocuindu-l cu cel de "ţigan".

Aceasta reflectă frustrarea românilor cu privire la confuzia care se poate face între numele minorităţii rome şi cel al ţării lor, deşi acesta provine din limba romani şi nu are nicio legătură cu România, comentează cotidianul britanic.

" Politicienii ar trebui să se concentreze în schimb pe crearea unor oportunităţi educaţionale mai bune şi a unor modalităţi prin care să arate bogăţia moştenirii culturale a minorităţii rome ", a declarat Băsescu.

Această iniţiativă intervine, de asemenea, într-un moment sensibil pentru România, care speră să adere la zona Schengen anul viitor. Băsescu este îngrijorat că problema romilor ar putea fi folosită în mod nedrept ca pretext pentru amânarea aderării României la acest spaţiu.

Românii din Serbia, un pas mai aproape

Salutam venirea alături de Frontul de Eliberare a Daciei a trupei Misteria Carpatica




Maidanpec, Timoc, Serbia/TimocPress/miercuri, 27 octombrie 2010/ - Formatia MISTERIA CARPATICA, care canta muzica romaneasca intrun stil modern, si este compusa din romani din Timoc si Banat dar si sarbi din Belgrad, a participat la Festivalul international de jazz NISVILLE in Nis, pe 15. august a.c., reprezentand cultura romaneasca publicului international.

Dupa aceea, MISTERIA CARPATICA a concertat in Art centar in Belgrad, pe 9. octobrie a.c., fiind foarte bine primita din partea publicului.

Acesta este prima incercare serioasa de a prezenta cultura romaneasca, mai ales a romanilor din Serbia, in capitala.

Publicul belgradean a acceptat foarte bine muzica formatiei MISTERIA CARPATICA, aratand astfel ca muzica nu cunoaste limite entice, si ca mostenirea traditionala romaneasca apartine patrimoniului cultural al omenirii intregi.
Sursa: www.timocpress.info

Elev arestat pentru ca a refuzat un vaccin

Trăim într-o lume democratică, în care libertăţile fundamentale ne sunt apărate de un sistem bun şi generos....

Un baiat de doisprezece ani a fost acuzat de "comportament violent" la scoala sa din localitatea Bowmanville, Toronto de Est. Arestarea a avut loc dupa ce acesta a facut un acces de furie refuzand vaccinul impotriva hepatitei B.
Cotidianul "The National Post" a scris ca politia a fost chemata la scoala Ross Tilley Public School deoarece acesta ameninta ca va provoca distrugeri. Din nefericire, raportul politiei nu a mentionat si motivele pentru care acesta a refuzat vaccinul sau ce l-a determinat sa se enerveze, potrivit siteului WellnessUncovered.com.

"Ofiterii s-au consultat cu biroul de avocatura al Coroanei si au acuzat baiatul de amenintare, o acuzatie despre care politia spune ca este justificata: din cauza varstei copilului si a ingrijorarilor privind siguranta publica," spune cotidianul.

Aceasta s-ar putea sa fie sau nu adevarat. Totusi, se pare ca nu a existat nici o ingrijorare privind siguranta baiatului. Puteau fi mai multe motive pentru care acesta a refuzat vaccinul. De la frica de ac pana la ingrijorarea ca ar putea aparea efecte secundare. Virusul Hepatitei B se transmite in principal pe cale sexuala sau prin folosirea in comun al acelor infectate de catre dependentii de droguri.

Prin chemarea politiei in scoala se transmite clar mesajul ca ceilalti copii nu au voie sa refuze vaccinul. Este clar ca acest baiat nu a dorit sa i se administreze vaccinul, fapt pentru care a fost tratat ca pe un infractor.

Dar este bine sa vaccinezi pe cineva atunci cand acesta refuza? Spitalele si scolile din Canada folosesc "legea Gillick" pentru a stabili daca un copil este apt pentru a decide daca accepta sau nu o procedura medicala. Daca un parinte refuza administrarea unui vaccin copilului sau, acesta din urma poate sa ignore decizia parintelui folosindu-se de legea Gillick.

Legea Gillick a fost adoptata pentru prima data de Marea Britanie, acum fiind folosita de majoritatea tarilor.

Ce poate face un om

Multi, foarte multi au senzatia ca nu pot schimba nimic in tara asta. Invatati de la omul asta ca se poate.

1 Decembrie: Povestea parintelui Tanase, tata pentru 328 de copii

StirileProTV.ro

Site-ul unde parintele Tanase poate fi contactat -

www. asociatiaprovita.org

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului, o pot face in contul de mai jos: prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu postal din tara.

Contul si datele fiscale ale Asociatiei Pro-Vita pentru Nascuti si Nenascuti – Valea Plopului, judetul Prahova:

Cont IBAN in lei: RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001

deschis la BCR - Valenii de Munte, Jud Prahova.

CUI: 7250977

De mai bine de 20 de ani are grija de copii abandonati, de copii fara parinti, de tinerii alungati din caminele de copii. Acolo, la Valea Polopului si Valea Screzii, parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Romanii. Mai buna, mai curata, lipsita de egoism. Cu Asociatia ProVita, parintele Tanase duce o lupta pentru viata.

Acum 13 ani, la ProTv parintele Nicolae Tanase vorbea despre un proiect greu de crezut si atunci dar si acum. Un sat al copiilor fara parinti.

Acum valea s-a umplut si de case si de copii. Copii abandonati prin spitale, copii fara parinti, copii ai strazii, copii lasati aici de mame imediat dupa nastere. Pe toti, preotul Tanase i-a adunat in tabara dintre dealuri. Povestea a inceput in 1990.

Tata a sase copii, parintele a inceput un adevarat razboi impotriva avortului, iar mamele pe care le convingea sa-si nasca pruncii ii lasau in grija lui. In 97, in tabara din vale erau 30 de locuri.

Acum, in viitorul despre care vorbea acum 13 ani, tabara e tot neincapatoare. Pana acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Asa ca in vale apar mereu case.

Intr-o lume egoista, in care trecem unul pe langa celalalt fara sa ne pese, ce se intampla in Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, "egoimul" a fost sters din dictionar.

Pe cei care ajung in Vale manati de curiozitate ii duce prin camerele copiilor cu gandul ca poate ii convinge sa se intoarca si sa ajute.

Cat de greu e sa hranesti in fiecare zi 328 de guri, sa imbraci si sa educi o armata de oameni numai parintele stie. A fost nevoit sa invete. Copiii sunt ingrijiti, hraniti si supravegheati de femei angajate din sat.

Cu exemplul sau, parintele Tanase a reusit sa schimbe si mentalitatea oamenilor din zona, sa-i faca mai buni. In anii 90, satenii din Valea Plopului si Valea Screzii au vazut ce face parinte si au inceput sa-l ajute. In casele lor au primit o parte din copii.

Cine este apt de munca trebuie sa munceasca si sa produca. Parintele este si manager si psiholog este si mama si tata.

Chiar daca statul nu se implica, multi oameni de bine l-au ajutat si il ajuta: cu bani, mancare sau materiale de constructie. Cu stilul sau direct, sincer si taios parintele are o vorba buna pentru toti.

Pentru baietii gata de insuratoare a cumparat pamant. Pentru fete strange zestre.

In fiecare casa din tabara sunt copii. Intr-una i-a asezat laolalta pe copiii de gradinita.

Se ataseaza imediat de noii veniti, au nevoie de caldura. Cand te uiti la ei intelegi in parte ce face si de ce face parintele Tanase. Fiecare copil isi povestea lui, unii sunt aici de cand se stiu. Sunt invatati de mici sa se descurce si sa ajute. Aici, ei sunt o familie.

Unii dintre ei sunt luati la un moment dat de familii acasa. Altii insa raman aici, merg la scoala, la studii. Pana acum 8 copii din tabara au intrat la facultate.

Incolonati, copiii pornesc catre satul din deal, la scoala. Fara sa-ti dai seama, se prind de mana ta si merg alaturi de tine. Te fac sa intelegi ca asa e viata facuta sa mergem impreuna si sa ajutam. In drumul spre scoala copiii predau o lectie invatata de la parintele: iti ofera fara sa te cunoasca ce au ei mai de pret: dragoste.

Pe Valea Screzii si in Valea Plopului, de 20 de ani, functioneaza o alta Romanie. O Romanie care uimeste. Una a generozitatii si dragostei, o Romanie care are nevoie in continuu de sustinere ca sa mearga mai departe.

Sclavagismul modern

Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de sclavi care se târăsc pe suprafaţa pământului. Ei îşi cumpară toţi, la fel, mărfurile care îi aservesc tot mai mult. Ei aleargă toţi către o muncă tot mereu mai nebuna, care li se ofera printr-un consimţământ generos dacă sunt suficienţi de cuminţi. Ei înşişi aleg stăpânii pe care îi vor servi. Pentru ca această tragedie amestecată cu absurditate să poată fi pusă în practică, a trebuit mai întâi ca să li se extirpe membrilor acestei clase, orice urmă a conştiinţei legate de exploatarea şi alienarea ei. Iată deci strania modernitate a epocii noastre. Spre deosebire de sclavii din antichitate, de şerbii din evul mediu sau de muncitorii primelor revoluţii industriale, ne aflăm astăzi în faţa unei clase total aservite, dar care nu ştie acest lucru, sau care mai degrabă nu vrea să îl ştie. Prin consecinţă ei nu cunosc revolta care ar trebui să fie singura reacţie legitimă a celui exploatat. Ei acceptă fără crâcnire viaţa jalnică ce le-a fost construită. Renunţarea şi resemnarea sunt sursele nefericirii lor. Iată visul nefericit al sclavilor moderni care nu aspiră, în final, decât să se lase prinşi în hora macabră a sistemului de alienare. Opresiunea se modernizează întinzându-şi pretutindeni formele de mistificare ce permit mascarea condiţiei de sclavi. A arăta lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum sunt prezentate de către putere, reprezintă subversiunea sub forma ei cea mai autentică. Numai adevărul este revoluţionar. Pe măsura ce îşi construiesc lumea prin efortul muncii lor alienate, decorul acestei lumi devine închisoarea în care vor trebui să trăiască. O lume sordidă, fără gust şi miros, ce poartă în ea mizeria modului de producţie dominant. Acest decor este într-o construcţie fără sfârşit. Nimic nu este stabil aici. Reflecţia permanentă a spaţiului care ne înconjoară îşi găseşte justificarea în amnezia generalizată şi în insecuritatea în care trebuie să trăiască locuitorii săi. Totul trebuie refăcut în aşa fel încât să reflecte cât mai bine imaginea sistemului: lumea devine pe zi ce trece tot mai murdară şi mai zgomotoasă, precum o uzină. Fiecare parcela din aceasta lume aparţine statului sau unui particular. Apartenenţa exclusiva a pământului, acest jaf social, se găseşte materializat în omniprezenţa zidurilor de demarcaţie, a porţilor, gardurilor, barierelor şi frontierelor…Dar spre deosebire de sclavi sau detinuţi, exploataţii timpurilor moderne trebuie să îşi plătească cuşca în care locuiesc.

Homo sapiens

Sfinxul din Muntii Macinului

O fi batut vantul si aici. De remarcat ca vantul din Romania are un simt artistic deosebit in nenumarate de locatii...

Pe Vale La Vale

Limba asta a vlahilor din Serbia rămane un mister, ce neam or fi vlahii ăştia? Că români sârbii spun că nu-s...

Golgota Basarabiei

Cea mai mare fortificaţie preistorică din Europa

Arheologi din Marea Britanie, Germania şi SUA lucrează în această perioadă pe situl arheologic de la Corneşti, judeţul Timiş, unde se află cea mai mare fortăreaţă preistorică din Europa.

Cetatea de la Corneşti, veche de 3.500 de ani, este anul acesta investigată de arheologi şi specialişti britanici, germani şi americani, care dau o mână de ajutor şi finanţare celor români. Străinii sunt de-a dreptul şocaţi de măreţia vestigiilor descoperite sub terenurile agricole de la Corneşti.

"Este un sit colosal şi monumental", spune dr. Sarah Sherwood, profesoară de geo-arheologie la Dickinson College, Carlisle, Pennsylvania şi la Universitatea din Tennesse.

Muzeul de Preistorie şi Istorie Timpurie din Berlin, Germania, a decis, pentru prima dată după 80 de ani, să finanţeze săpături arheologice, atunci când specialiştii instituţiei au aflat de vestigiile de la 25 de kilometri de Timişoara. În prezent, dr. Matthias Wemhoff, directorul muzeului, caută urmele tracilor nordici din cultura Cruceni – Belegiš, cot la cot cu arheologii români.

Patru inele concentrice

"La Corneşti s-a descoperit cea mai mare fortificaţie preistorică din Europa, care, pe baza probelor de carbon-14, este datată în mod cert în a doua jumătate a mileniului II î.e.n. (sfârşitul Epocii Bronzului). Fortificaţia aparţine culturii Cruceni – Belegiš, care a fost răspândită din N-E Croaţiei până în zona piemontană a Banatului, controlând valea Dunării şi până la nord de Mureş", explică dr. Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului Banatului. Potrivit specialiştilor, cultura Cruceni- Belegiš a fost contemporană cu civilizaţia miceniană.

Fortificaţia de la Corneşti este o construcţie monumentală structurată în patru inele concentrice de dezvoltare. Prin analogie, explică arheologii, numai primul inel ar fi suficient cât să cuprindă fosta cetate a Timişoarei, iar ultimul, cel mai puţin vizibil, trece paralel cu şoseaua Timişoara – Arad.

Primul inel era un zid de apărare din lut bătut, de patru metri lăţime, care mai apoi a fost abandonat şi refăcut la câţiva metri distanţă. Fortificaţia în ansamblul ei se întindea pe 1.720 de hectare şi, probabil, a găzduit câteva mii de oameni în permanenţă, plus, în timp de răboi, alte numeroase mici comunităţi gravitau în jurul ei.

"Este una dintre cele mai spectaculoase cetăţi fortificate din Epoca Bronzului", este de părere dr. Rudiger Krause, profesor la Goethe Universitat Frankfurt am Main.

Zone cult şi ritualuri

Comunitatea din fortăreaţa de la Corneşti era formată din strămoşii dacilor, care se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Locuiau în case semi-îngropate, făcute din gropi circulare, cu o structură din lemn şi acoperite cu paie.
Arheologii spun că, potrivit descoperirilor de la faţa locului, aveau zone de cult şi ritualuri de depuneri de obiecte (vase ceramice, obiecte de metal şi chiar alimente), iar populaţiile făceau schimburi comerciale între ele. În plus, arheologii sunt siguri că populaţia acestui sit a fost printre primele din Epoca Bronzului Târziu care au adoptat incineraţia ca ritual funerar.

Elite sociale şi militare

"Va fi un şantier pentru mai multe generaţii, la finalul căruia rămâne să se răspundă cine a construit fortificaţia, pentru ce se apărau acei oameni, care au fost comunităţile care au participat la măreaţa construcţie. Ce structură politică şi socială a putut ridica un asemena complex. Cercetarea aşezării constituie o provocare imensă şi sperărm să putem răspunde la toate aceste întrebări", a mai adăugat Matthias Wemhoff,

Arheologii spun că, din ceea ce le-a "dezvăluit" până acum fortificaţia, cu siguranţă era condusă de elite sociale şi militare capabile să angreneze în muncă oamenii, atât pentru construcţia şi întreţinerea zidurilor de apărare, cât şi pentru producerea hranei necesare ori a mărfurilor pentru comerţ.

Georgeta Petrovici

www.evz.ro



asa arata locul, ignorati aumite parti ale comentariului scris al filmului, care erau emise in 2008 si, desigur, numeau avarii sau hunii ca intmeietori ai locului. Din fericire conceptia "Daca e ceva fenomenal aici, sigur e importat", e pe cale de disparitie, turnura istorica a ultimilor ani dand dreptate protocronistilor, adica adeptilor lui Densusianu, care, de undeva de sus, isi vede teoriile confirmate la nivel global.

Sustinem autonomia Tinutului Secuiesc

Portretul luptătorului la tinereţe

Un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului. Un lungmetraj de debut, "Portretul luptătorului la tinereţe", care i-a umplut regizorului Constantin Popescu Jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului, se va concretiza pe marele ecran sub forma unei trilogii, "Aproape linişte".

Primul film din această serie, "Portretul luptătorului la tinereţe", va avea premiera în cinematografele româneşti la 19 noiembrie şi se concentrează pe povestea cutremurătoare a uneia dintre cele mai longevive grupări, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, formată din 12 tineri care au rezistat în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, până când au fost trădaţi. Singurul din grup care nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani, până în 1976, este Ogoranu. A fost ajutat de Ana Săbăduş, femeia care i-a rămas aproape până la sfârşitul vieţii.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani, înainte ca regizorul să aibă ocazia să-l cunoască personal. Luptătorul nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat: "Încă nu este momentul, atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani", îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi.

N-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu Jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idee, dar au avut ocazia să aprecieze rezultatul alţi supravieţuitori ai acelor vremuri, luptători anticomunişti, anul acesta, într-o proiecţie a filmului în cadrul manifestării anuale dedicate come­morării Rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus. "Au fost prezenţi foşti deţinuţi politic din toată ţara şi urmaşi ai lor.

De cum a început filmul, majoritatea dintre cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Emoţia şi-a spus cuvântul după primele minute de film. Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România), a rămas 2 ore şi 20 minute în picioare. A trăit fiecare moment. L-am întrebat apoi, de altfel pe toţi cei prezenţi. A fost un singur răspuns: «Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp»", descrie Lucia Baki momentele intense pe care le-a surprins la acel moment.


Proiectat la începutul acestui an în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Popescu jr s-a si­tuat în centrul unui scandal iscat de cererea venită din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel", ca pelicula să fie interzisă pentru că ar glorifica "un fost legionar, fascist şi antisemit", motivaţie bazată pe faptul că Ion Gavrilă Ogoranu a făcut parte în tinereţe din Mişcarea Legionară Frăţia de Cruce Negoiul. Organizatorii festivalului au declinat cererea cu atât mai mult cu cât sesizarea fu­sese formulată fără ca filmul să fie vizionat în prealabil de cei care o pu­seseră la zid. Incidentul l-a mâhnit, spune regizorul, în primul rând pentru că demersul lui cinematografic a fost înţeles eronat. "Nu vreau să-mi bazez debutul pe o controversă. N-are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea e că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar, ci o ficţiune, poţi avea orice opinie. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Era vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie. Şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. E vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Aşa au stat lucrurile. Dacă am făcut un film pe tema asta, nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu toate personajele filmului. În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Nu că despre asta ar fi vorba în filmul meu. Sau ar fi trebuit să vorbesc doar despre opresori? Nu înţeleg. (...) Am să continuu să regizez filme, ficţiuni despre acea perioadă, indiferent de opiniile altora, pentru că în primul rând eu vreau să aflu ce s-a întâmplat atunci, cum şi de ce. Nu înţeleg de ce trebuie să ne ascundem sau să privim în altă parte ori de câte ori ceva ni se pare că nu este limpede. Nu a fost şi nici nu este intenţia mea să jignesc pe cineva ori memoria cuiva. Pot înţelege, în măsura în care o astfel de durere poate fi înţeleasă de cineva care nu a trăit acele vremuri, că anumite subiecte sunt dificile. Dar cred că ele trebuie cunoscute înainte de a fi cântărite şi catalogate." Constantin Popescu speră ca, în cazul în care va găsi sprijin financiar, coproducători interesaţi şi alţi parteneri, să demareze filmările pentru partea a doua a trilogiei în iarna anului viitor, iar filmările ultimei părţi să fie finali­zate peste doi ani şi jumătate.

De la momentul acelui scandal, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" nu a mai luat nici o altă poziţie oficială faţă de demersul cinematografic al lui Constantin Popescu, iar regizorul se îndoieşte, dar nu exclude posibilitatea ca alte voci nemulţumite să se audă şi pe mai departe, poate chiar cu ocazia apropiatei lansări. De aceea atrage din nou atenţia că "filmul nu este portretul unui om, ci al unei ge­neraţii, al unui grup. Titlul nu despre asta vorbeşte. Oricine a înţeles sau crede că a înţeles altceva se înşală. Acuzaţiile au un fundament mult prea subţire. Încerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, înainte de orice. Încerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul."

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui triptic de ficţiune bazat însă pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul do­cumentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturiseşte că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea. "Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu'. Pentru că însă scenariul devenea mult prea lung, am decis să încerc să regizez trei filme, fiecare despre una dintre poveştile pomenite mai sus."

"Un bărbat curajos şi demn. Chiar dacă opiniile noastre nu se întâlnesc, demnitatea de care a dat dovadă merită discutată cu prisosinţă", astfel îl vede regizorul pe Ion Gavrilă Ogoranu, întruchipat de actorul Constantin Diţă. Din distribuţie mai fac parte Ionuţ Caras, Cătălin Babliuc, Dan Bordeianu, Alexandru Potocean, Paul Ipate, Răzvan Vasilescu, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Nicodim Ungureanu. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea sau Baia Mare. În "Portretul luptătorului la tinereţe" sunt folosite numele reale ale luptătorilor din Grupul Gavrilă.

http://www.jurnalul.ro


Oamenii astia nu au avut alta sansa sa lupte pentru tara lor. Decat in munti, cu arma in mana. Noi acum beneficiem de un sistem relativ liber in care sa ne asociem si sa militam pasnic pentru drepturile noastre elementare la noi in tara. Va astept alaturi de RDCN.
Octavian-Eugeniu MANU
pelasgic2009@yahoo.com

Romania, campioana mondiala la spada

Spiritul amazoanelor revine pe aceste plaiuri


Echipa feminina de spada a Romaniei a devenit campioana mondiala dupa ce a invins vineri, in marea finala de la Paris, reprezentativa Germaniei, scor 35-26.

Ana Maria Branza, Anca Maroiu, Simona Alexandru si Loredana Iordachioiu au avut un parcurs ireprosabil in cadrul Campionatelor Mondiale de scrima din capitala Frantei. Fetele noastre au trecut, pe rand, de reprezentativele Ucrainei, Frantei si Coreii de Sud.

Singura sincopa a fost in sferturi, cand Romania a trecut greu de Franta cu scorul de 45-40. A urmat un galop de sanatate in semifinala cu Coreea, scor 45-31 si o victorie muncita in finala cu Germania, scor 35-26.

9 asalturi au fost necesare pentru ca "tricolorele" sa treaca de nemtoaice, care au avut-o in echipa si pe Britta Heidemann, campioana olimpica din 2008. Dupa 8 runde in care egalitatea a fost cuvantul cheie, Ana Maria Branza s-a dezlantuit in ultimul asalt, cand a dominat-o copios pe Imke Duplitzer si a adus medalia de aur pentru echipa noastra.

La editia trecuta a Campionatelor Mondiale de scrima, echipa Romaniei de spada a ocupat abia locul 6.

Delegatia Romaniei la Paris avea in palmares, pana acum, doua medalii de bronz, prin Cosmin Hanceanu, la proba individuala de sabie, si prin echipa masculina de sabie.

Un hacker roman - Marina Britanica 1-0

Site-un Marinei Regale Britanice a fost spart de un hacker roman cunoscut drept TinKode.

Hackerul a reusit sa intre in site pe data de 5 noiembrie, folosind o metoda de atac obisnuita, cunoscuta drept "SQL injection", informeaza BBC.

TinKode a publicat apoi informatiile obtinute, cum ar fi useri si parole ale administratorilor site-ului.

Un purtator de cuvant al Marinei Britanice a confirmat atacul, insa a precizat ca "nu au fost pagube considerabile". El a adaugat ca, drept masura de precautie, site-ul a fost temporar suspendat si ca echipele de securitate investigheaza cum a reusit hackerul sa acceseze reteaua.

TinKode a dezvaluit prima data atacul pe profilul sau de Twitter si dadea un link catre o pagina unde erau mai multe detalii despre informatiile pe care le accesase. Acest document continea numele mai multor administratori ai siteului si ai altor useri activi.

Se pare ca hackerul TinKode are la activ 52 de "spargeri" de site-uri in ultimele 12 luni.

Adrian Paunescu: Te salut, generatie in blugi!

Daca nu eram român, fugeam în România!

Decaderea imperiului american

Un nou clip publicitar despre datoria publica a SUA, catalogat ca fiind "prea controversat" de catre majoritatea marilor posturi de televiziune, inclusiv ABC, A&E si The History Channel, si nedifuzat de catre acestea, prezinta o clasa de studenti chinezi din anul 2030, carora profesorul le preda istoria imperiilor decazute, printre care si SUA.

Materialul, produs de organizatia Cetatenii Impotriva Risipei Guvernamentale, este un omagiu adus unui alt clip publicitar din 1986, intitulat "Procesele Deficitului", interzis la randul sau de marile canale de televiziune, scrie Infowars.com.

In 1986, datoria publica din SUA era in jur de 2.000 de miliarde de dolari. Astazi, se apropie rapid de 14.000 de miliarde de dolari. Visul american este distrus in fata ochilor nostri, dar din anumite motive unele canale de televiziune se pare ca nu vor ca cetatenii sa poata intelege acest lucru, scrie websiteul.

Actiunea din clipul publicitar are loc in anul 2030, personajul principal fiind un profesor chinez care tine o lectie studentilor despre decaderea marilor imperii.

In timp ce imagini despre SUA sunt prezentate in fundal, profesorul le spune studentilor urmatoarele: "Toate fac aceleasi greseli. Isi intorc spatele la principiile care le-au facut marete. America a incercat sa cheltuiasca si sa taxeze populatia, pentru a iesi din marea recesiune. Enormele "stimulente", schimbari masive in sistemul sanitar, preluarea de catre guvern a marilor companii si o datorie uriasa."

Probabil ceea ce urmeaza sa spuna profesorul deranjeaza canalele de televiziune: "Desigur, noi am detinut mare parte din datoriile lor, asa ca acum lucreaza pentru noi."



Nota RDCN: Poate vi se pare cunoscută povestea cu sclavii strainilor de undeva.

Ultimul vals….Hora Unirii

12/01/2009

Reproduc acest material redactat odata cu ziua nationala de 1 decembrie a anului trecut, din pacate atunci nu aveam blog, asa ca am fost nevoit sa-l postez pe diferite site-uri. De asemenea, am pus si linkul pentru audio, sa auzim numai de bine.


Ultimul vals….Hora Unirii !


hora_unirii




Probabil puţini ştiu că „Ultimul vals” este titlul unei piese muzicale formidabile, aparţinând fraţilor Guido si Maurizio DeAngelis, care aveau numele de scenă Oliver Onions.
Este de fapt piesa muzicală a filmului „Un şerif Extraterestru”, o melodie care şi acum după aproape 30 de ani îmi inundă sufletul de bucurie.
Muzica este o artă inegalabilă, unică şi înălţătoare ca nimic altceva din necuprinsul univers, nu cunosc altceva mai frumos, nimeni şi nimic nu poate să-mi producă o asemenea explozie de fericire, dragoste şi implinire.

Nici nu ştiu ce-mi veni să scriu despre muzică, pentru că oricare cuvinte pălesc în faţa acestei minuni a universului, cred că acei meşteri ai cuvintelor care au scris Biblia, s-au înşelat amarnic, nu cuvântul a fost primordial, ci vibraţia, sunetul, muzica.

Când D-zeu şi-a înălţat spiritul către infinitul azururilor, probabil că a fredonat o melodie extraordinară, o simfonie nicicând scrisa, dar cântată ca un imn de întreg universul.
Şi de ce nu, la zidirea miriadelor de lumi pline de viaţă, Creatorul s-ar fi folosit de naiul lui Zamfir şi doina lui Eminescu, aşa simte sufletul meu adormit de român, trezit din magicul somn al necuvântului, fost-am sedus de splendoarea armoniei divine prin rapsodia lui Porumbescu.

Să mă reîntorc totuşi la splendidul „Ultim Vals” al fraţilor DeAngelis, nu-mi pot opri plânsul minunându-mă de superba melodie a copilăriei mele, poate unii dintre voi veţi redeveni pentru o clipă acei copii minunaţi, nu există copilărie nefericită, nu pot crede că un suflet de copil poate să cuprindă într-însul nefericirea, neîmplinirea, chiar si o mică fărâmă de lumină cât de mică este prezentă în orice suflet de copil de pe faţa pământului.

Scăldat in lacrimi, scriu aceste rânduri, chiar dacă unii se vor amuza pe seama lor, nu-mi pasă deloc, nimic nu-mi poate lua fericirea din suflet, nimic nu-mi poate întuneca inima, ce minunat este să fim măcar pentru o clipa acei copii minunaţi, atunci am putea renunţa la toate relele noastre cele de toate zilele, nu ne-am mai duşmănii, ne-am trezi în fiecare dimineaţă senini, şi seara am plânge de fericire căci toate minunile lumii acesteia ale noastre sunt, şi sufletul nostru ar simţii nemurirea cum palpită în fiecare celulă, în fiecare secundă, cufundându-se în oceanul de lumină şi speranţă a umanităţii.

Nu, nu mai vreau să ştiu de nimic, am renunţat la toate întrebările filosofiilor lumii, nu mai vreau nici răspunsurile celor maturi şi atotcunoscători, nu-mi mai folosesc la nimic, la ce-ar mai folosi un întreg univers de întrebări şi răspunsuri iluzorii când eu sunt pe deplin fericit, împăcat cu mine şi cu lumea, nu-mi mai sunt de folos nici devenirea, nici moartea nu mai există, a pierit totul ca un vis urât şi straniu, oare ce magie mi-a cuprins sufletul ros de metafizici aiurite? Muzica sferelor lui Pitagora, armonia numerelor, splendoarea culorilor.

Lăsaţi-mă aşa copil, neştiutor dar împlinit, eu rămân cu fericirea si inocenţa sufletului meu, voi cei maturi de ce-aţi ucis ce aveam mai sfânt pe lume? Copilăria este ceva unic, şi din fericire prin muzică am descoperit un secret uriaş, ea poate fi redobândită, retrăită, asemenea prozei fantastice a lui Eliade, acel savant care uimea lumea cu enciclopedismul său, şi dacă păstram tinereţea fără bătrâneţe, atunci nimeni şi nimic nu mai poate să ne clintească din magica simfonie a Luminei.

Ah, dacă aţi şti să rostiţi asemnea lui Parsifal magica întrebare, măcar o clipă cât o eternitate, aţi fi cuprinşi de bucuria regăsirii în spirit, şi dacă aţi reuşi măcar o secundă să alungaţi tot noianul de tristeţi care vă macină sufletele, asemenea unor molii devoratoare de inemi, ce fericire pe chipurile voastre, ce imagine a splendorii copilăriei v-ar cuprinde nemuritorul suflet.

Ascultaţi dar acest „ultim vals”, dacă nu pentru dvs., măcar pentru toţi copiii din lumea întreagă, şi atunci nu veţi mai îndrăzni să curmaţi din faşă toate visele vârstei de aur, cu gândurile voastre absurde şi neroade, nu veţi mai fi ucigaşii speranţelor noastre, ci dimpreună vom forma o frăţie a creatorilor de bine şi frumos.

Am găsit din nou calea ce duce spre fericire, redeveniţi dar copii, şi veţi moşteni cel mai preţios dar al unei lumi înecate de plâns, fericirea supremă, şi şansa schimbării propriei sorţi, urzind calea şi destinul de excepţie hărăzit încercatului popor român.

Doar inima poate cuprinde această magie, doar ea poate cânta notele simfoniei libertăţii spiritului, lăsaţi dar mintea şi gândurile deoparte, căci ele sunt bariere în calea adevăratei cunoaşteri, cuvintele nu pot descrie tot acest mirific peisaj al împlinirii în Spirit, lăsaţi-vă sufletul să zburde asemeni unui joc de copil.

Cuvintele constituie apanajul minţii noastre egoiste, ele nu pot reda decât în mică parte minunile lui D-zeu, doar muzica este capabilă de puritatea sentimentului sublim, prin muzică ne contopim cu universul, devenind făclii aprinse ale Spiritului universal.

Imaginea întâiului popor chemat la viaţă, poporul român, cel care dintâiul a visat zborul spre aştri, aceasta este : preaplinul dumnezeirii revărsate peste necuprins, şi cum altfel decât spiritul suprem suflând în magicu-i nai primordial doina lui Eminescu, oglindindu-se peste sufletul lumii acesteia, aşa s-a născut poporul român şi nu altfel.

Mărturie stau aceste nevăzute rânduri, scrijelite pe coloana nesfârşită brâncuşiană a nemuririi noastre, ori pe aripa frântă a măiestrei lui Vlaicu peste piscurile Carpaţilor, vrând parcă să strângă la pieptul său, tot dorul românilor de unire.

Poate veţi întreba ce legătură au toate acestea cu ziua noastră naţională, şi totuşi există o tainică legătură, poporul român nu şi-a cântat încă ultimul vals înspre intrarea în eternitate, redevenind ceea ce-a fost odată va putea să treacă peste toate greutăţile, şi va renaşte iarăşi şi iarăşi cântând asemenea pietrelor lui Brâncuşi, care cântat-au lumii întregi despre nemuritorul popor roman, la fel precum zborul lui Vuia vestea lumii împlinirea celui mai tainic vis al omenirii, nicicând atins până la el.

Dacă Brâncuşi a făcut piatra să cânte pentru umanitate, iară Zamfir a făcut muzica să plângă, atunci Eminescu ne-a doinit pentru eternitate, prin cuvintele sale nepieritoare ca şi stirpea din care se trage, Eminescu este geniul suprem al poporului român, cel care a îmbinat într-un mod divin muzicalitatea cu plânsul, doina cu surâsul, nemărginirea cu sublimul, ca într-o îngemănare demnă doar de coloana infinitului, cea care simbolizează magistral dorul poporului român de divinitate.

Ridicaţi din uitare, visând nemărginirea din sufletele noastre, la fel precum odinioară cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci dormiseră somnul latinităţii noastre, fost-am treziţi din magicul somn al devenirii, de simfonia lui Enescu.

Nu a fost însă să pierim necunoscuţi, şi pivniţele Vaticanului ascund încă comori nespuse ale daco-geţilor, la fel precum vorbesc omenirii nepieritoarele tăbliţe de la Tărtăria, mărturii ale nemuririi noastre stau încă şi azi pe falnica-i Columna a Lui Traian.

Ne-am întors aşadar acasă, la sânul divinităţii, noi suntem cei dintâi dar şi cei de pe urmă, iar eu stau mărturie în această zi de sfântă sărbătoare, prin aceste cuvinte sublime înălţate spre zare, asemenea unui ultim vals închinat măriei sale Poporul Român.

Învie poporul român, prin noi cei care depunem mărturie azi despre marea Unire, aducere aminte tuturor celor care, prin jertfa lor au făcut visul să devină realitate, imposibilul să devină posibil, iar irealul să devină real.

Ultimul vals al celui mai vârstnic popor european, chiar dacă unii nu vor să recunoască, cel care murea cu zâmbetul pe buze, neînfricat în faţa morţii, cu mult înaintea nazarineanului sau celebrului filosof otrăvit din pocalul cucutei.

Purtat-am cu stoicism crucea noastră ca neam, fără să ne plângem asemeni ciobanului împăcat cu lumea al Mioriţei, nicicând nu s-a pomenit popor mai blând şi mai primitor cu străinii, azvârliţi cu forţa în războaie străine de noi, noi am rămas credincioşi unei singure idei, întruparea hotarelor noastre de drept, nu suntem nedrepţi cu nimeni dar vrem ce este al nostru, obrazul nostru plânge nestins - de dorul tău Basarabie.

Acum ori niciodată cereţi dar ce ni se cuvine, nu lăsaţi pe fraţii noştri în părăsire, fiţi fără frică si nu lasati in robie ţărâna sfântă a Basarabiei, n-aveţi hodină şi tihnă până nu ne vom fi unit cu toţii in hotarele României Mari.
Aş vrea ca Dan căpitan de plai, să cuprind cu palmele pământul sfânt al Basarabiei, şi să-mi plec fruntea ca în faţa unei icoane ce poartă în adâncurile ei, osemintele străbunilor mei deopotrivă cu toată durerea poporului român.

Pentru neamul nostru românesc, Ultimul Vals nu poate fi decât unul singur, cel al cântării lui Alecsandri, frăţeasca Horă a Unirii.


Aşa să ne ajute Dumnezeu !!!


Robert-Ovidiu TRIF
1. Decembrie 2008

audio

Sursa: dezvatatorul.blogspot.com