TRICOLORUL ROMÂNESC: MĂRTURIE A VECHIMII Şi DĂINUIRII NEAMULUI NOSTRU

 

 

 

 

Cele trei culori ale drapelului românesc - roşu, galben şi albastru - sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 - 565) cu prilejul fixări teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: "Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)".

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându-şi stăpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimat prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile primului mileniu.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor, rezistenţa lor în faţa vremurilor şi a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuti ale înaintasilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate - Moldova, Muntenia şi Transilvania -, ei au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimii şi dăinuirii lor pe pământul strămosesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie.
în Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelasi stindard e menţionat - fără să fie şi descris - de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă.

Acest steag cu câmpul galben, ce "era foarte vechi şi privit de români ca sfânt", după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese "semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti" sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) şi Vlad Tepeş (1456 - 1462) şi îl însotise pe Mircea cel Bătrân (1386 - 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro - ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea să-şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n-au fost reprezentaţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru - azur (cer), moştenită din vremea Daciei, pe care, dacă n-au putut s-o impună pe însemnele ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis-o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, mentionăm că în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru - azur (cer). În colecţia heraclitică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă armenii, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne.

De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familiei Văcărescu, de exemplu, apare ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul - azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor. Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă "neamul nostru, din toate ţările locuite de români".

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula "Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Tara Moldovei", a făurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Această constatare se bazează pe cercetarea diplomelor şi a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat, potrivit obiceiurilor vremii, după bătălia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât şi nobililor români şi unguri din Transilvania care i s-a alăturat. Pe diploma acordată lui Preda Buzescu, de pildă, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stă o coroană antică, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului şi de sub coroană iese o flamură cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul românilor munteni) şi roşu la stânga (steagul românilor moldoveni).

Biruinţă temporară din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea să dureze, însă, în planul conştiinţei naţionale. Cei ce şi-au asumat după Mihai conducerea ţărilor române au căutat, în funcţie de împrejurările istorice, să-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc făurit de el a fost păstrat cu sfinţenie secole de-a rândul şi transmis din generaţie în generaţie, întruchipând până azi idealul de peste veacuri al unităţii tuturor românilor.

În perioada de după Mihai Viteazul, datorită stabilitătii interne, Tara Românească va continua să îndeplinească rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare şi al unităţii româneşti. De aici vor porni cele mai multe iniţiative atât pe plan politic, cât şi spiritual. Faptul s-a reflectat şi pe tricolor, unde culoarea galbenă, reprezentându-i pe românii munteni, este asezată la mijloc, fiind încadrată, de-o parte şi de alta, de culoarea roşie şi de cea albastră, atestându-se şi în felul acesta că unirea tuturor românilor s-a făcut având Tara Românească, cu capitala ei Bucureşti, drept centru de activitate şi realizare a unitătii nationale.

Înfăptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de voinţă al întregii naţiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generaţii de înaintaşi şi, în acelaşi timp, temelie pentru cucerirea independenţei şi desăvârşirea statului naţional unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominaţie străină, trebuie întărită printr-o serie de reforme largi şi radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istorică de a da viaţă cerinţelor legate de consolidarea statului naţional. Domnul Unirii a initiat un vast program de măsuri care au modificat structural aspectul societătii româneşti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficială a tricolorului ca drapel naţional al Principatelor Unite.

Adoptarea tricolorului căpăta în noile condiţii sensuri mai adânci, care aveau să fie exprimate de însuşi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul ţinut cu ocazia înmânării noilor drapele unităţilor militare: "Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii noştri şi unde se vor naşte copiii voştri... Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!"

El avea însă culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc şi albastru jos.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine "flotând" liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării".

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premiză importantă a desăvârşirii unificării naşional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

În acea memorabilă zi, seminţia lui Decebal şi-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenită neîncăpătoare. Îndreptându-se din toate părţile şi de pe toate văile Transilvaniei spre cetatea Albei, pe jos sau călări, cu trenurile şi căruţele, asemenea fluviului care îşi adună apele din vărsarea râurilor într-o singură matcă, miile şi zecile de mii de români, îmbrăcaţi cu cele mai frumoase straie naţionale, purtând steaguri tricolore din pânză de casă şi citind "Deşteaptă-te române" şi "Pe-al nostru steag e scris Unire", au venit să afle, prin glasul autorizat al aleşilor lor, supremul testament al tuturor generaţiilor multimilenarei noastre istorii, proclamarea libertăţii lor naţionale, dreptul lor de a trăi liberi şi demni pe străvechiul lor pământ, de a aşeza temelii trainice unităţii lor naţional statale.

Au venit, de asemenea, şi cei de altă naţionalitate, pe care soarta îi aşezase alături de ei, animaţi de dorinţa de a clădi împreună un viitor mai bun pentru toti fii acestui pământ, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect şi colaborare reciprocă.

Erau acolo, aievea coborâţi parcă de pe columnă, din hrisoave, peceţi şi steme, plăieşii lui Ştefan, moşnenii lui Mihai, moţii lui Horea şi ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptătorii paşoptisti, făuritorii Unirii de la 1859 şi dorobanţii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea şi era ferm hotărât s-o înfăptuiască. Tricolorul românesc păstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Avram Iancu, s-a înăltat demn în acea zi, îndemnându-i pe românii din cele patru zări să se unească spre a putea birui în lupta lor dreaptă. Un vis de veacuri biruise. Aşteptată şi pregătită de lucrarea multor generaţii, era firească venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtită, prin voinţa şi puterea poporului, cu spiţa dreptăţii spre viitorul demn al neamului românesc.

 

 

 

Rascoala lui Horea, Closca si Crisan (Gorunul lui Horea)

226 de ani de la capturarea lui Horea şi Cloşca

În urmă cu 226 de ani izbucnea în Transilvania, pe data de 31 octombrie 1784, la Mesteacăn, răscoala iobagilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, care va lua final prin capturarea celor trei, primii doi fiind trădaţi şi prinşi la 27 decembrie 1784. Însă niciunul dintre constănţenii intervievaţi nu a ştiut să dea explicaţii despre cauza răscoalei, ţelul ei, nici măcar despre modul în care au fost executaţi Horea şi Cloşca, deşi Imperiul Austriac a ales o metoda de execuţie care ar fi trebuit să se întipărească în memoria colectivă a românilor. Detaliile lecţiilor de istorie despre faptul că iobagii doreau eliberarea din dependenţa de stăpânul feudal, deci despre caracterul social iniţial al revoltei, au fost prea îndepărtate pentru cei care au auzit doar în şcoală despre evenimentele respective. Nici măcar caracterul naţional pe care l-a căpătat răscoala datorită faptului că majoritatea nobilimii era de origine maghiară, iar răsculaţii erau români, aspect care a dus la cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918, nu a spus foarte multe constănţenilor prinşi de febra pregătirilor pentru trecerea în noul an. “Sincer, detalii exacte nu ştiu. E ceva ce am învăţat la şcoală. Iar astfel de informaţii sunt ca tabla înmulţirii, pe care dacă nu o repeţi, o uiţi. Doar numele celor trei îmi sunt cunoscute”, a spus o pensionară, care a dorit să rămână anonimă.
• MARTIRIU PENTRU LIBERTATE • Dacă Crişan s-a sinucis prin strangulare în celula din cetatea din Alba Iulia, fiind găsit mort la 13 februarie 1785, Horea şi Cloşca au fost executaţi pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2.000 iobagi români aduşi din 419 sate, fiind traşi pe roată, adică fiindu-le frânte oasele, începând cu picioarele. La Crişan, călăul, ungurul G. Rokoczy, plătit cu şase florini pentru fiecare execuţie, a dat peste 20 de lovituri, iar la Horea s-a grăbit şi a terminat din două. Un astfel de sacrificiu pentru libertate nu ar mai fi posibil în ziua de astăzi, pentru că nimeni, conştient de o astfel de pedeapsă, nu şi-ar risca viaţa pentru semenii săi, a conchis un student, Marius Mădălin: “Sacrificiul capilor răscoalei trebuie să rămână un reper pentru noi, care nici măcar astăzi nu suntem liberi în actualul context economic. Dar cineva care să îşi mai rişte viaţa pentru libertatea românilor nu cred că va mai apare”.

La umbra Gorunului din Tebea

Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimişii moţâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca şi cum ar fi fost trezât din visare şi zâsă :
-Io, Ioan Ursu, dân neamu lu Horea, vă zâc: azi at primit de la bădiţa Horea, dezlegare de a plânje, că iacă, astăzi trii s-o făcut unu…Ţara Ardealului, Ţara Moldovei şi Ţara Româniască, tăte-s una aşa cum o vrut şi Măria sa Horia!

Sursa: http://www.worldportrait.eu

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.
În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.
În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Programul răscoalei

La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii răscoalei. Punctele acestui program sunt:

„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

({{{2}}})

„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

({{{2}}})

„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”

({{{2}}})

„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

({{{2}}})

„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

({{{2}}})

Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.

Desfăşurarea răscoalei

Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj.
Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.
Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.
Primul atac asupra nobililor a avut loc la data de 2 noiembrie 1784 când iobagii răsculaţi, conduşi de Crişan, atacă curtea nobilului din Crişcior, judeţul Hunedoara, şi pe lângă faptul că distrug reşedinţa nobilului, îi omoară pe toţi cei găsiţi la faţa locului.
De la Crişcior trupa răsculaţilor se împarte în două, o parte s-a deplasat spre Mihăileni, judeţul Hunedoara, iar cealaltă parte s-a dus spre oraşul Brad, pe care l-a atacat.
Până la data de 5 noiembrie 1784 tot Zărandul era luat în stăpânirea iobagilor români răsculaţi. Curţile nobiliare au fost distruse şi un număr de nobili au fost ucişi de mulţimea înfuriată. Nobilii capturaţi în viaţă au fost obligaţi de către răsculaţi să treacă la religia ortodoxă, deoarece în opinia iobagilor trecerea nobililor la religia ţăranilor însemna ştergerea diferenţei de clasă socială şi de naţionalitate, atingându-se astfel scopurile declarate ale răscoalei.
Din Zărand răscoala s-a întins spre Deva şi spre Abrud.
La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români, au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii capturaţi în viaţă:

„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”

({{{2}}})

Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”. În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.
Răsculaţii au atacat la 5 noiembrie 1784 cetatea Devei, unde se adăpostise un număr de nobili maghiari. Deşi au atacat cetatea de mai multe ori, timp de mai multe zile, ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi de către nobili. Au murit în luptă sau în timp ce încercau să se salveze de pe câmpul de luptă câteva sute de ţărani, iar câteva zeci dintre ei au fost capturaţi. Aceştia din urmă au fost executaţi de nobilii maghiari, după câteva zile, fără judecată şi într-un mod groaznic, stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program al răscoalei.
La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor români, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Aici a ajuns un detaşament al armatei austriece, al cărui comandant, dându-şi seama că e depăşit numeric şi că nu poate împrăştia răsculaţii cu forţa, a solicitat şi a obţinut un armistiţiu, cu scopul de a câştiga timp. Părţile semnatare ale armistiţiului urmau să se întâlnească după 8 zile de la intrarea în vigoare a acestuia, pentru a li se comunica iobagilor răsculaţi răspunsurile la revendicările lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:

„1. Să roagă să fie liberi de iobăgie”

({{{2}}})

„2. Să fie militarizaţi”

({{{2}}})

„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”

({{{2}}})

Armistiţiul a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune şi de a continua răscoala.
În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile, promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.
Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici, Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.
Toate armistiţiile au fost încheiate cu promisiunea că revendicările ţăranilor români vor fi transmise guvernului Transilvaniei de la Sibiu, dar guvernatorul Ardealului, Michael von Bruckenthal nu a luat în considerare plângerile răsculaţilor şi nu a dorit să discute cu ei.
Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud, Deva şi toate localităţile până la Huedin.
Pe 30 noiembrie guvernul Transilvaniei a publicat amnistia generală, pentru a stăvili reînceperea răscoalei, dar ţăranii au refuzat-o şi au continuat să atace patrulele de soldaţi trimise împotriva lor.

Înfrângerea răscoalei

Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.
Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid şi cu mari pierderi.
Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.
După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.
Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor.
La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă.

Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei

După capturarea conducătorilor răscoalei, nobilimea maghiară a cerut austriecilor, prin comitele Albei, baronul Kemeny, să îi judece ea pentru faptele lor. Cererea le-a fost respinsă, împăratul Iosif al II-lea numindu-l pe contele Iancovici să facă interogatoriul celor trei prizonieri. Întinderea răscoalei şi viteza foarte mare de propagare a acesteia a dat de gândit austriecilor, care nu au considerat că mişcarea iobagilor români a fost una întâmplătoare şi spontană.
Ca urmare, la sfârşitul lunii ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea, Cloşca şi Crişan. S-a specificat în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin întrebările adresate celor trei conducători austriecii doreau să afle modul în care aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de mişcări populare violente.
Nici unul dintre cei trei conducători ai răscoalei nu au răspuns la nici o întrebare, ducând secretele răscoalei cu ei în mormintele de care nu au avut parte niciodată.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.
Timp de două săptămâni Horea şi Cloşca au fost purtaţi prin satele din Munţii Apuseni pentru ca toţi iobagii români să vadă că cei care i-au condus au fost capturaţi.
Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale.
Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca a avut loc pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2000 iobagi români aduşi din 419 sate, care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei pentru a fi impresionaţi şi pentru a transmite în ţară ce soartă groaznică îi aşteaptă pe cei care ar mai cuteza să se ridice împotriva stăpânilor.
Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.

Urmările răscoalei

O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.
În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.
Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a avut un important rol în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, cu serioase implicaţii în deceniile ce vor urma, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918.

Bibliografie

• Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
• Traian Mager – Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul I, 1935
• Ion Rusu Abrudeanu – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, 1924 

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro