26 mar. 2010
"Plec pe marte" promoveaza mesaje rasiste
SOC!!!
Aparitia noului videoclip al lui Smiley a stârnit deja reactii. Alianta Civica a Romilor din România (ACRR) a remis un comunicat de presa conform caruia organizatia nonguvernamentala solicita Consiliului National al Autovizulaului (CNA) sa interzica difuzarea videoclipului "Plec pe Marte" al artistului, deoarece ar promova mesaje rasiste care incita la ura si violenta rasiala.
ACRR, o organizatie care reuneste 19 ong-uri rome a solicitat membrilor CNA, vineri, 26 martie 2010, sa dispuna interzicerea difuzarii videoclipului melodiei "Plec pe Marte", interpretata de catre artistii Smiley si Cheloo, deoarece promoveaza mesaje rasiste care incita la ura si violenta rasiala.
"Concret, în cadrul videoclipului, cântaretul Cheloo poarta un tricou cu mesajul "White and Proud 14", în traducere "Alb si Mandru 14", mesaj nationalist extrem, care a fost conceput si promovat de catre o organizatie nazista din SUA, "The Order". Aceasta organizatie, care a fost blamata în SUA de catre toate organizatiile evreiesti, i-a avut printre membri fondatori pe David Lane, lider neo-nazist si care a fost condamnat de catre instantele americane la 190 de ani de închisoare, pentru asasinarea jurnalistului american de origine evreiasca, Alan Berg", explica David Mark, director executiv ACRR.
Mesaj rasist inspirat din opera lui Hitler
El adauga ca cifra "14", inscriptionata vizibil pe tricoul purtat de Cheloo în acel videoclip, are semnificatii rasiste, concepute de catre nazistul David Lane, care în formularea acestora s-a inspirat din ideile promovate de catre Adolf Hitler, în cartea sa, "Mein Kampf", primul volum, Capitolul 8.
"Cifra "14", emanata de David Lane semnifica urmatoarele 14 cuvinte: "We must secure the existence of our people and a future for white children", adica în traducere "trebuie sa asiguram existenta poporului nostru si viitorul pentru copiii albi" sau "Because the beauty of the White Arian woman must not perish from the earth", respectiv "pentru ca frumusetea femeii albe ariene nu trebuie sa dispara de pe pamânt". Consideram ca promovarea mesajelor care incita la violenta si ura rasiala aduc atingere minoritatilor Roma si Evreiesti ss reprezinta o încalcare a prevederilor Ordonantei de Urgenta privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii".
Astfel, comunicatul oficial al asociatiei indica cum ACRR solicita membrilor CNA sa interzica difuzarea acestui videoclip, "care nu face altceva decât sa promoveze mesaje naziste, care incita la violenta rasiala".
Smiley a lansat zilele acestea noul sau videoclip, la piesa "Plec pe Marte", melodie se gaseste pe albumul pe care Smiley îl va lansa în aceasta luna si care este realizata în colaborare cu Cheloo.
Cat Music(casa de discuri care are contract cu Smiley): "Nu se pune problema a fi vorba de rasism. Cheloo canta hip-hop si principalii reprezentanti de peste hotare ai genului sunt de culoare. Logic, nu a fost vorba de discriminare rasiala."
Sursa: www.gsp.ro
La acest videoclip imi atrasese atentia doar lipsa crasa de voce a lui Smiley. Le multumim romilor ca ne-au tradus ce inseamna "White and Proud 14". Sincer, habar n-aveam, dar acum am.
Aparitia noului videoclip al lui Smiley a stârnit deja reactii. Alianta Civica a Romilor din România (ACRR) a remis un comunicat de presa conform caruia organizatia nonguvernamentala solicita Consiliului National al Autovizulaului (CNA) sa interzica difuzarea videoclipului "Plec pe Marte" al artistului, deoarece ar promova mesaje rasiste care incita la ura si violenta rasiala.
ACRR, o organizatie care reuneste 19 ong-uri rome a solicitat membrilor CNA, vineri, 26 martie 2010, sa dispuna interzicerea difuzarii videoclipului melodiei "Plec pe Marte", interpretata de catre artistii Smiley si Cheloo, deoarece promoveaza mesaje rasiste care incita la ura si violenta rasiala.
"Concret, în cadrul videoclipului, cântaretul Cheloo poarta un tricou cu mesajul "White and Proud 14", în traducere "Alb si Mandru 14", mesaj nationalist extrem, care a fost conceput si promovat de catre o organizatie nazista din SUA, "The Order". Aceasta organizatie, care a fost blamata în SUA de catre toate organizatiile evreiesti, i-a avut printre membri fondatori pe David Lane, lider neo-nazist si care a fost condamnat de catre instantele americane la 190 de ani de închisoare, pentru asasinarea jurnalistului american de origine evreiasca, Alan Berg", explica David Mark, director executiv ACRR.
Mesaj rasist inspirat din opera lui Hitler
El adauga ca cifra "14", inscriptionata vizibil pe tricoul purtat de Cheloo în acel videoclip, are semnificatii rasiste, concepute de catre nazistul David Lane, care în formularea acestora s-a inspirat din ideile promovate de catre Adolf Hitler, în cartea sa, "Mein Kampf", primul volum, Capitolul 8.
"Cifra "14", emanata de David Lane semnifica urmatoarele 14 cuvinte: "We must secure the existence of our people and a future for white children", adica în traducere "trebuie sa asiguram existenta poporului nostru si viitorul pentru copiii albi" sau "Because the beauty of the White Arian woman must not perish from the earth", respectiv "pentru ca frumusetea femeii albe ariene nu trebuie sa dispara de pe pamânt". Consideram ca promovarea mesajelor care incita la violenta si ura rasiala aduc atingere minoritatilor Roma si Evreiesti ss reprezinta o încalcare a prevederilor Ordonantei de Urgenta privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii".
Astfel, comunicatul oficial al asociatiei indica cum ACRR solicita membrilor CNA sa interzica difuzarea acestui videoclip, "care nu face altceva decât sa promoveze mesaje naziste, care incita la violenta rasiala".
Smiley a lansat zilele acestea noul sau videoclip, la piesa "Plec pe Marte", melodie se gaseste pe albumul pe care Smiley îl va lansa în aceasta luna si care este realizata în colaborare cu Cheloo.
Cat Music(casa de discuri care are contract cu Smiley): "Nu se pune problema a fi vorba de rasism. Cheloo canta hip-hop si principalii reprezentanti de peste hotare ai genului sunt de culoare. Logic, nu a fost vorba de discriminare rasiala."
Sursa: www.gsp.ro
La acest videoclip imi atrasese atentia doar lipsa crasa de voce a lui Smiley. Le multumim romilor ca ne-au tradus ce inseamna "White and Proud 14". Sincer, habar n-aveam, dar acum am.
Discursul lui Horia Sima si al maresalului Ion Antonescu din 6 octombrie 1940
Ieri, directorul S.R.I. a declarat ca subalternii sai supravegheaza atent blogurile pentru a preintampina orice pericol extremist sau terorist. Hai sa incepem cu pericolul extremist al iubirii de tara a maresalului Antonescu si a legionarilor. Simt ca o sa-mi creasca brusc vizitele fara ip acum. Precizez ca vor urma niste postari care vor lua in deradere lupta impotriva terorismului global si, posibil, niste atacuri la adresa iubitului conducator. Deci, audienta va fi asigurata.
Atentie sporita, aparatori ai statului! Blogul are culoarea dominanta verde!
Va multumesc, dragi securisti, pentru lectura atenta si vizionarile pline de drag, trecute si viitoare.
Atentie sporita, aparatori ai statului! Blogul are culoarea dominanta verde!
Va multumesc, dragi securisti, pentru lectura atenta si vizionarile pline de drag, trecute si viitoare.
25 mar. 2010
St. George and "the dragon"(Dacianus) — early biographies
St. George of Cappadocia (~ of Lydda),
Georgios Γεώργιος [Gk.]; [Copt.]; Mar Jirjis مار جرجس [Arabic]; Gewergis (Giwergis) [ Syriac]; Gevorg Գէորգ [Armenian] Georgius [L.]; other lang.(Wiki)
"the dragon"
ho drakon ὁ δράκων [Gk.]; pi-drakon [Copt.]; al-tinin االتنين [Arabic]
§ An abstract
This article discusses the less familiar early Christian form of the St. George legend. (Very different from Voragine's Latin Golden Legend version).
The tales are found in Greek manuscripts (fragment, early 5th century, etc.), whose text is edited and printed in the compilation Acta Sanctorum *1 but it is not so readily accessible (and apparently untranslated). Luckily, there are Coptic versions (5th-6th century) in a form dating as early or perhap earlier than the surviving Greek, which have been translated by Budge and can be read online*2.
Here are some of the pointers on the older legend:
* George was indeed brought up as soldier but brandished the sword only during his military career, thereafter relinquishing his accumulated wealth and station. His great deeds as a holy man consist of surviving several attempts on his life, causing wood to turn into living wood, and restoring life and sight of the needy.
* St. George is supposed to have lived during the reign of Roman emperor Diocletian in the 3rd century.
* It is crucial to remember that in addition to Diocletian, there were three co-emperors appointed by him involved in Christian persecution, and they all shared a similar background of having "Eastern European" roots and humble origins.
* The "dragon" who became St. George's adversary was no monster but a Greek nickname for the emperor / co-emperor who promulgated "Draconian laws".
* This "dragon" went by the name of Dadianus/Dacianus and can reasonably be identified with the co-emperor Galerius.
* The "maiden saved from dragon" in later St. George legends probably derives from Alexandra, the wife of Dadianus/Dacianus, who is converted to the faith, tortured, and martyred herself.
§ Upbringing of Georgios the Soldier
St. George was born into family of governors in the Middle East and lived to see Diocletian's persecution of Christians.
The Coptic synaxarion (synexarium) for his "feast day" of Baramoudah 23 (Pharmûthi 23) says flat out that St. George was born in Capadoccia, that he was the son of Anastasius and Theobste (or Theopista), and that his father died when he was aged twenty.
However, the Encomium ascribed to Theodotus, the most informative Coptic text on St. George's family background gives a differing account in which St. George is not really born in Capadoccia.
According to this encomium, George or Georgios [Copt.] styled himself as a native both "of Melitene" , a city on the far eastern reaches of Cappadocia , and "of Diospolis" (= Lydda in Palestine, see map), even though Melitene/Cappadocia were really the places where his father stemmed from, wheras Diospolis/Lydda was where George was born, grew up, and was buried*3.
George's father Anastasius was at age 25 appointed "governor (eparch[os] [Copt.]) over Melitene and the whole country of Palestine".
Then he embarked on a bride-search in his home-town of Melitene, only to be told by people there that he seek out an eligible bachelorette in Diospolis. She was named Kîra Theognôsta and after taking her for wife Anastasius "forgot Cappadocia and his parents; and he lived in Palestine until God visited him there".
Out of the union was born Giorgios, but when the boy was ten (and his sisters Kasiâ and Matôna aged six and two), the father died.
The boy was then brought up by Justus, the man who succeeded as governor and given military training, and assigned command of 5,000 men under him. He was betrothed to Justus's daughter but ended up being celibate because God had other designs for him.
§ On St. George's Adversary Dadianus "the dragon" being Galerius
The figure who persecutes and finally executes St. Georgia is "the king of Persia"*4 Dadianus/Dacianus nicknamed "the dragon" (pi-drakwn [Copt.]; δράκων [Gk.]*5, al-tinin االتنين [Arabic] *6).
It seems plain enough that the epithet "the dragon" is primarily a reference to the fact that this king issued or enforced "Draconian laws" in the manner of Drakon of Athens. Secondarily, he is probably being compared to the apocalyptic dragon.
However this "Dadianus" should not then automatically be equated with the Christian-opressing Roman emperor Diocletian [Gaius Aurelius Velerius Diocletianus] (reigned 284-305), as is commonly being bandied about. (e.g. Catholic Encyclopedia: St. George). This is because Diocletian appointed three other co-emperors who acted as regional promulgators of the Christian-purging edicts.
And as Budge points out*7, Dadianus/Dacian can be more plausibly identified with co-emperor Galerius [Gaius Galerius Valerius Maximianus].
Although the co-emperors come from a similar geographic area (Eastern Europe), it was Galerius who was from near Serdica [*present-day Sofia in Bulgaria] which was in Thrace but Diocletian's geopolitcal reorganization mae it become part of a territory falling within "Dacia Mediterranea." So Galerius being from Dacia would naturally be called Dacianus (corrupted to Dadianus in the Coptic redactions).
There might be a pejorative bent to this appelation, as 'Dacian' hints at someone being a slave *8, alluding to the man's humble origins (a peasant's son). This tidbit might tilt slightly in favor of Diocletian who was in fact a son of a freed slave. (grecii, dupa ce au furat tot de la noi, neam , se pare, in mare parte pelasg si ei, ne-au numit tarani/sclavi, clasic, n.a.)
But other pieces fall into place so well for Galerius that this identification as Dacian/Dadianus seems all but unshakable*9, viz.:
* Diocletian at first observed toleration of the Christian faith, but changed his policy to that of persecution apparently at the instigation of Galerius.
* Galerius was appointed Caesar*10 in charge of the Balkans and Asia Minor, thus best matching the "governor of Persia" profile.
* Galerius contracted a disfiguring disease in 310 which he came to believe was heavenly retribution for his ill-treatment of Christians. Though he grudgingly allowed tolerance of Christian practice, he died in 311. Thus in a sense he was vanquished and avenged by his martyred Christian victims.
§ A Digression: Eusebius's influence
Ample evidence notwithstanding, why have accounts failed to identify Galerius ?
It seems this has much to do with Eusebius of Caesarea, a Christian historian who was a living contemporary of the Diocletian persecutions, and is regarded as such an authority he is accorded the nickname "father of church history".
It is a point of fact that Eusebius fails to record the martyrdom of one such as St. George, or of the queen converted to Christianity by him and who suffered death as well. But so desperate have been the desire of some scholars to find record of St. George in Eusebius, that they've gone as far as try to identify the saint in an account of some unnamed soldier who tore down anti-Christian edicts.
Now, Eusebius however came up with a list of the "Ten (Great) Persecutions" suffered by the Christian of early times, naming Roman rulers as the perpetrators. In the tenth persecution, only Diocletian and co-emperor Maximian are named. This is probably why these same two get named in the late Latin Legenda Aurea version of St. George's martyrdom.
Sursa: home.ix.netcom.com
Deci, pe scurt, Galerius, imparatul dac al Romei, este simbolul raului omorat de vointa divina. De aia si este reprezentat raul ca un dragon sau dracon sau ceva asemanator. Am un sentiment ca denumirea de "drac" cam tot de acolo vine. Foarte frumos. Asta cu noi, d(r)acii, nu e noua, din anul 300, ci mai veche, cam pe la Geneza, ahriman (dracul) fiind din tara Gog, a lui Magog, aia rea, plina de fiinte gigantice si demonice, de la nord de Dunare si vecina cu Marea Neagra.
Oricum, mie mi se pare fascinant cum o zeitate tracica - Heros/Heron/Gebeleizis/Cavalerul Trac/Invictus (Nebiruitul)/Aeternus (Veşnicul)/ ΚαταχΘδνιος (Stăpânul morţilor)/ Κτvξστης - Întemeietorul de neamuri - ce era raspandita in Europa, vestul Asiei si nordul Africii, a fost transformata in Sfantul Gheorghe, cei care au dat-o umanitatii fiind transformati in lighioana impunsa cu sulita. Adevarul e ca, uneori, parca am senzatia paranoica cum ca cineva pe lumea asta ne poarta sambetele, noi fiind la capatul ascutit al sulitei...
Brusc, si asta nu mai e o senzatie, incep sa realizez de unde vin teoria cu disparitia dacilor, latinizarea si alte prostii de genul asta. Dar nu mai spun, ca poate v-ati prins si voi deja.
Georgios Γεώργιος [Gk.]; [Copt.]; Mar Jirjis مار جرجس [Arabic]; Gewergis (Giwergis) [ Syriac]; Gevorg Գէորգ [Armenian] Georgius [L.]; other lang.(Wiki)
"the dragon"
ho drakon ὁ δράκων [Gk.]; pi-drakon [Copt.]; al-tinin االتنين [Arabic]
§ An abstract
This article discusses the less familiar early Christian form of the St. George legend. (Very different from Voragine's Latin Golden Legend version).
The tales are found in Greek manuscripts (fragment, early 5th century, etc.), whose text is edited and printed in the compilation Acta Sanctorum *1 but it is not so readily accessible (and apparently untranslated). Luckily, there are Coptic versions (5th-6th century) in a form dating as early or perhap earlier than the surviving Greek, which have been translated by Budge and can be read online*2.
Here are some of the pointers on the older legend:
* George was indeed brought up as soldier but brandished the sword only during his military career, thereafter relinquishing his accumulated wealth and station. His great deeds as a holy man consist of surviving several attempts on his life, causing wood to turn into living wood, and restoring life and sight of the needy.
* St. George is supposed to have lived during the reign of Roman emperor Diocletian in the 3rd century.
* It is crucial to remember that in addition to Diocletian, there were three co-emperors appointed by him involved in Christian persecution, and they all shared a similar background of having "Eastern European" roots and humble origins.
* The "dragon" who became St. George's adversary was no monster but a Greek nickname for the emperor / co-emperor who promulgated "Draconian laws".
* This "dragon" went by the name of Dadianus/Dacianus and can reasonably be identified with the co-emperor Galerius.
* The "maiden saved from dragon" in later St. George legends probably derives from Alexandra, the wife of Dadianus/Dacianus, who is converted to the faith, tortured, and martyred herself.
§ Upbringing of Georgios the Soldier
St. George was born into family of governors in the Middle East and lived to see Diocletian's persecution of Christians.
The Coptic synaxarion (synexarium) for his "feast day" of Baramoudah 23 (Pharmûthi 23) says flat out that St. George was born in Capadoccia, that he was the son of Anastasius and Theobste (or Theopista), and that his father died when he was aged twenty.
However, the Encomium ascribed to Theodotus, the most informative Coptic text on St. George's family background gives a differing account in which St. George is not really born in Capadoccia.
According to this encomium, George or Georgios [Copt.] styled himself as a native both "of Melitene" , a city on the far eastern reaches of Cappadocia , and "of Diospolis" (= Lydda in Palestine, see map), even though Melitene/Cappadocia were really the places where his father stemmed from, wheras Diospolis/Lydda was where George was born, grew up, and was buried*3.
George's father Anastasius was at age 25 appointed "governor (eparch[os] [Copt.]) over Melitene and the whole country of Palestine".
Then he embarked on a bride-search in his home-town of Melitene, only to be told by people there that he seek out an eligible bachelorette in Diospolis. She was named Kîra Theognôsta and after taking her for wife Anastasius "forgot Cappadocia and his parents; and he lived in Palestine until God visited him there".
Out of the union was born Giorgios, but when the boy was ten (and his sisters Kasiâ and Matôna aged six and two), the father died.
The boy was then brought up by Justus, the man who succeeded as governor and given military training, and assigned command of 5,000 men under him. He was betrothed to Justus's daughter but ended up being celibate because God had other designs for him.
§ On St. George's Adversary Dadianus "the dragon" being Galerius
The figure who persecutes and finally executes St. Georgia is "the king of Persia"*4 Dadianus/Dacianus nicknamed "the dragon" (pi-drakwn [Copt.]; δράκων [Gk.]*5, al-tinin االتنين [Arabic] *6).
It seems plain enough that the epithet "the dragon" is primarily a reference to the fact that this king issued or enforced "Draconian laws" in the manner of Drakon of Athens. Secondarily, he is probably being compared to the apocalyptic dragon.
However this "Dadianus" should not then automatically be equated with the Christian-opressing Roman emperor Diocletian [Gaius Aurelius Velerius Diocletianus] (reigned 284-305), as is commonly being bandied about. (e.g. Catholic Encyclopedia: St. George). This is because Diocletian appointed three other co-emperors who acted as regional promulgators of the Christian-purging edicts.
And as Budge points out*7, Dadianus/Dacian can be more plausibly identified with co-emperor Galerius [Gaius Galerius Valerius Maximianus].
Although the co-emperors come from a similar geographic area (Eastern Europe), it was Galerius who was from near Serdica [*present-day Sofia in Bulgaria] which was in Thrace but Diocletian's geopolitcal reorganization mae it become part of a territory falling within "Dacia Mediterranea." So Galerius being from Dacia would naturally be called Dacianus (corrupted to Dadianus in the Coptic redactions).
There might be a pejorative bent to this appelation, as 'Dacian' hints at someone being a slave *8, alluding to the man's humble origins (a peasant's son). This tidbit might tilt slightly in favor of Diocletian who was in fact a son of a freed slave. (grecii, dupa ce au furat tot de la noi, neam , se pare, in mare parte pelasg si ei, ne-au numit tarani/sclavi, clasic, n.a.)
But other pieces fall into place so well for Galerius that this identification as Dacian/Dadianus seems all but unshakable*9, viz.:
* Diocletian at first observed toleration of the Christian faith, but changed his policy to that of persecution apparently at the instigation of Galerius.
* Galerius was appointed Caesar*10 in charge of the Balkans and Asia Minor, thus best matching the "governor of Persia" profile.
* Galerius contracted a disfiguring disease in 310 which he came to believe was heavenly retribution for his ill-treatment of Christians. Though he grudgingly allowed tolerance of Christian practice, he died in 311. Thus in a sense he was vanquished and avenged by his martyred Christian victims.
§ A Digression: Eusebius's influence
Ample evidence notwithstanding, why have accounts failed to identify Galerius ?
It seems this has much to do with Eusebius of Caesarea, a Christian historian who was a living contemporary of the Diocletian persecutions, and is regarded as such an authority he is accorded the nickname "father of church history".
It is a point of fact that Eusebius fails to record the martyrdom of one such as St. George, or of the queen converted to Christianity by him and who suffered death as well. But so desperate have been the desire of some scholars to find record of St. George in Eusebius, that they've gone as far as try to identify the saint in an account of some unnamed soldier who tore down anti-Christian edicts.
Now, Eusebius however came up with a list of the "Ten (Great) Persecutions" suffered by the Christian of early times, naming Roman rulers as the perpetrators. In the tenth persecution, only Diocletian and co-emperor Maximian are named. This is probably why these same two get named in the late Latin Legenda Aurea version of St. George's martyrdom.
Sursa: home.ix.netcom.com
Deci, pe scurt, Galerius, imparatul dac al Romei, este simbolul raului omorat de vointa divina. De aia si este reprezentat raul ca un dragon sau dracon sau ceva asemanator. Am un sentiment ca denumirea de "drac" cam tot de acolo vine. Foarte frumos. Asta cu noi, d(r)acii, nu e noua, din anul 300, ci mai veche, cam pe la Geneza, ahriman (dracul) fiind din tara Gog, a lui Magog, aia rea, plina de fiinte gigantice si demonice, de la nord de Dunare si vecina cu Marea Neagra.
Oricum, mie mi se pare fascinant cum o zeitate tracica - Heros/Heron/Gebeleizis/Cavalerul Trac/Invictus (Nebiruitul)/Aeternus (Veşnicul)/ ΚαταχΘδνιος (Stăpânul morţilor)/ Κτvξστης - Întemeietorul de neamuri - ce era raspandita in Europa, vestul Asiei si nordul Africii, a fost transformata in Sfantul Gheorghe, cei care au dat-o umanitatii fiind transformati in lighioana impunsa cu sulita. Adevarul e ca, uneori, parca am senzatia paranoica cum ca cineva pe lumea asta ne poarta sambetele, noi fiind la capatul ascutit al sulitei...
Brusc, si asta nu mai e o senzatie, incep sa realizez de unde vin teoria cu disparitia dacilor, latinizarea si alte prostii de genul asta. Dar nu mai spun, ca poate v-ati prins si voi deja.
24 mar. 2010
Calomnierea lui Iancu
Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.
Teza nebuniei
In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar - “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential.
De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare - mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.
Lajos Kossuth a murit in 1894, dupa ce a declansat foarte multe conflicte in cadrul emigratiei maghiare. Kossuth l-a acuzat permanent pe Arthur Gorgey de tradare - desi Kossuth a fugit in Turcia din fata armatei ruse.
Testamentul lui Iancu
La 20 decembrie 1850 - anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit - Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.
O alta scrisoare - de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale - a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor - insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.
Un om bogat
Avram Iancu, la doar 24 de ani , a coordonat cu succes rezistenta romanilor din Muntii Apuseni, reusind sa respinga toate atacurile armatei maghiare.
Alte relatari contemporane vin sa contrazica teza saraciei si mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Macelariu povesteste astfel episodul intalnirii dintre Avram Iancu si oficialii austrieci: “In anul 1852 cand Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal si prin Heidte de a indupleca pe Iancu sa primeasca un post la Viena cu 2000 de florini sau in Sibiu cu 1600 de florini. I s-a oferit si o subventie lunara de 800-1000 de florini. Toate le-a refuzat, avand numai singura dorinta de a fi lasat acasa. La insistentele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat in prezenta mea: Guvernul sa faca la Campeni o universitate romaneasca si in Vidra de Sus o baie cu aburi! Intrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a raspuns: <>. Am fost nevoit a-l contrazice si a afirmat ca mie imi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Medias cu 200 florini, la care el a raspuns: tatal sau le va plati desigur. Cu aceasta ocazie Heidte i-a dat lui Iancu in mana 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeste-i si plateste”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Medias, Lobontiu, a facut revendicarea ca Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Barnutiu si Boier ceea ce Iancu a recunoscut si astfel i-am achitat lui Lobontiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lasat la moartea lui suma de 1700 de florini - o suma impresionanta pentru acea vreme cand un bou costa 30 de florini.
Nebunie inexistenta
Alte relatari, culese in anii de dupa moartea lui Avram Iancu vin sa ateste faptul ca acesta era cat se poate de sanatos din punct de vedere mental.
O data, in Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunti taranesti, la familia Sida din crangul Higiesti, care isi aducea ginere in casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a insotit alaiul, intorcand vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune ca Iancu a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun: “S-o fost smintit el putin de nacajit ca imparatu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit cand s’o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un boland nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara cand l-o chemat imparatu sa se impace cu el, Iancu o pus seaua p’o vaca si asa o vrut sa mearga calari in calea imparatului, tot in batjocora, dar nu l-or lasat a lui.”
Iscusinta la cantatul din fluier depasea cu mult simplele calitati de lautar. O alta marturie spune ca prin anii 1868 Mircea Stanescu isi serba nunta cu d-soara Talos din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul iesit de curand la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre cati incercara, singur lui Iancu ii reusi sa cante melodia cea noua dupa notele publicate de revista “Familia”.
Dascalul Alexandru Popescu din Halmagel isi amintea astfel de Avram Iancu: “Intr-o seara de toamna, a putut fi prin anii 1865-’66, picase iara Iancu Ia noi in sat. Cand am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat si eu intr-acolo. Indata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea. Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atata ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 de ani”.
Preotul Ioan Halmagean isi amintea ca in anul 1859 Avram Iancu facea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lectiile profesorilor. De asemenea, era de fata la examenele festive de sfarsit de an.
Iubit de toti motii
Istoricul Eugen Friedenfels relateaza urmatorul episod povestit de Ilie Macelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Macelariu, l-a cercetat pe Iancu in Abrud. Venise cu inca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-l convinga sa participe la o intrunire a vechilor luptatori nationalisti, care avea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dansii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-l readuca printre prietenii de odinioara. Macelariu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernantilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu in popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca l-a gasit mai putin tulburat decat crezuse, s-a gandit un timp, apoi s-a impotrivit. Isi reamintea poate umilirea suferita acolo. In sfarsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pana la Alba Iulia. <> - fu raspunsul repetat si hotarat al lui Iancu. Cand sosi ceasul plecarii, cat ai bate din palmi, navalira motii din toate partile, vociferand si blestemand, impotrivindu-se indepartarii lui Iancu. Apoi se stransera roata in jurul Iui, implorandu-l: Tu sa ramai Ia noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!”
George DAMIAN , Ziua
23 mar. 2010
Partizanii din Banat au jurat pe Biblie: Toţi pentru unul, unul pentru toţi!
La 60 de ani de când au fost aruncaţi în gropi comune, Miloi, Micşescu, Crişu şi Tunariu, partizanii din Teregova, judeţul Caraş-Severin, care au plătit cu viaţa pentru că s-au opus colectivizării comuniste, îşi găsesc un loc de veci într-un cimitir, îngropaţi după o slujbă creştinească.
Reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) au început ieri, de dimineaţă, săpăturile de deshumare a osemintelor celor patru partizani din Banat. La cererea familiilor foştilor eroi din rezistenţa anticomunistă, şi sub privirea atentă a presei străine, săpăturile încep în capătul satului, lângă cimitirul lui Suliţă („La Suliţă”), ei şi-au propus să scoată la lumină osemintele celor patru partizani care au făcut parte din organizaţiile anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, respectiv de fraţii Duicu.
Oase amestecate în groapa comună
După o muncă migăloasă, groapa paralelipipedică din poalele dealului arată că nu acela e locul de veci căutat. „Se pare că au fost traşi câţiva metri în jos”, spuen arheologul Gheorghe Petrov, bazându-se spusele localnicilor. Începe un nou tranşeu. În deal, chiar la marginea cimitirului, arheologii au noroc: mormântul comun în care „se odihnesc” împuşcaţi doi dintre camarazi scoate la iveală oasele îngemănate.
După prânz, vedeam deja craniul croitorului Miloi, Petru Anculia, ciuruit de glonte. Avea numai 36 de ani când a fost împuşcat. Una din fiice, o băbuţă uscată de vreme, care frământă mecanic în mâna dreaptă o batistă albă, priveşte atent fiecare mişcare din groapă, atunci când nu răspunde întrebărilor înregistrate de un jurnalist francez pentru un documentae ce va fi produs de canalul Arte. Are 67 de ani. Atunci avea numai 7. Nici nu ştie dacă tatăl său a spus cuiva că se alăturase luptei anticomuniste. Ştia doar nu voia să dea vacile din ogradă şi îşi aminteşte percheziţiile Securităţii.
Ţintuit trei zile în faţa primăriei
Erau primele zile ale lui 1949. „Veneau în fiece zi, în tot ceasul. Trebuia să lăsăm cheia sub poartă, să intre, şi-l căutau pe tata peste tot. În pod, în fân, în saltele. Nu-l găseau, dar luau ce le trebuia: au luat şoncu, cărămizi, animale”, povesteşte Lenuţa Ionaşcu, născută Anculia.
După 40 de zile, tatăl său a fost împuşcat, târât în sat şi răstignit, drept exemplu, sub un nuc, chiar în faţa primăriei. „Au vrut să-l coboare din munte tras pe jos, după cai, însă omul cu caii a zis că se sperie animalele. Când l-au adus, l-ai pironit cu cuie mari, în palme, pe o scândură, şi trei zile l-au ţinut în faţa primăriei, din 22 până în 25 februarie. Apoi au pus soldaţii să-l îngroape”, mai spune femeia.
Povesteşte 1949 de parcă ar fi trăit aievea: „Când l-au adus, ne ascunesesem cu baba şi sora mea în pod, şi printre ţigle ne-am uitat cine e mortul. Afară nu puteam ieşi, că erau securiştii. Sora mea i-a văzut ciorapii pe care ea îi tricotase, şi a leşinat de groază. Eu eram curioasă. M-am dus cu bunica să-l căutăm. Am pus mâna pe unde au intrat gloanţele, unul prin tâmplă, care a ieşit în partea cealaltă, altele prin piept”.
„Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”
Militarii în termen s-au emoţionat la rugămintea nevestei defunctului de a-l îngropa lângă cimitir şi i-au urcat trupul în deal. „Mama a mers noaptea, cu o mătuşă, şi au săpat cu mâinile în pământ. I-au găsit sfeterul (pulover – n.r.) şi aşa am ştiut încotro îi stătea capul, şi i-am putut pune cruce. Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”, spune Lenuţa. „În ianuarie 1949, în casa sa au depus jurământ de credinţă o parte din membrii organizaţiei. S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentur unul şi unul pentur toţi”, încheie Lenuţa, din poveştile martorilor.
Nu va uita niciodată cît de greu i-a fost mamei sale să le crească pe ea şi pe sora ei, singură. Şi nu va uita niciodată persecuţiile prin care a trebuit să trăiască zeci de ani. „Biata mama mergea la sapă, să facă bani să cumpărăm mălai, crumpei şi grâne, ca să ne dăm cotele. Numai ea ştie cum s-a descurcat, cu noi, mici, şi cu bunica, paralizată”, spune ea. „Erau situaţii când ţăranilor le erau impuse cote (fiecare trebuia să dea statului o parte din recoltă – n.r.) dublu faţă de cât puteau produce”, spune Marius Oprea, preşedintele IICCR.
Persecutarea rudelor prin alianţă, o „modă” a vremii
Lenuţa, şi soţul ei Iacob Ionaşcu au adus cu ei o cutie pentu osemintele. „N-am apucat să-l cunosc”, povesteşte Iacob. Din respect pentru tatăl iubirii vieţii lui a meşterit o zi întreagă şi i-a făcut lădiţă, din lemn uşor parfumat, de tei, ca să-şi odihnească oasele. „Îi punem oasele aici, apoi vine preotul şi-i facem slujba, să-l înmormântăm cum trebuie”, spune ginerele. Şi-a asumat din start greutatea intrării într-o familie de persecutaţi politic. El însuşi provenine dintr-una, în care, din cauza unui unchi care s-a opus regimului, a fost trimis în armata obligatorie, la un detaşament de muncă, în mină, la Petroşani.
„Era o modă a vremii: chiar şi rudele prin alianţă ale unei familii cu partizani anticomunişti, erau persecutate. De exemplu, băieţii, când erau luaţi în aramată, nu ajungeau să pună mâna pe armă, ci erau trimişi direct la „inima lui Stalin”, la lopată (celebra lopată de dimensiuni mari - n.r.)”, completează Oprea.
LISTA
Partizanii, aşa cum au rămas în scripte
Anculia Petru (zis Miloi), avea 36 de ani când a pierdut războiul cu regimul comunist. Absolvent a şapte clase, în Teregova, a urmat şcoala profesionala CFR la Caransebeş, dar nu a profesat în acest domeniu, ci a învăţat cojocăritul şi croitoria. Când România a intrat în război, a fost concentrat o perioadă la Regimentul 96 Infanterie, după care, între martie 1942 şi 23 august 1944, a fost operativ pe frontul de est. Politic, el a aparţinut Mişcării Legionare.
„A fost unul din principalii colaboratori ai notarului Gheorghe Ionescu, având un rol marcant în constituirea şi activitatea grupului anticomunist din comuna Teregova. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949, a participat la atacul împotriva postului de jandarmi Teregova. A căzut în lupta din 22 februarie 1949 de la Pietrele Albe (la 8 kilometri vest de Teregova), spre Munţii Semenic, alături de Gheorghe Urdăreanu zis Tunariu, în încercarea de a salva grupul de la capturare. După ce au fost ucişi, cadavrele celor doi au fost expuse în faţa Preturii (azi Primăria- n.r.) din Teregova”, povesteşte Cosmin Budeancă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR.
Tunariu, pe numele său Gheorghe Urdăreanu, născut în Cornereva, a intrat, la 46 de ani, în grupul de partizani al fraţilor Duicu, format în martie 1948. „În unele documente de arhivă apare ca fiind lider împreună cu fraţii Duicu. Alături de aceştia, în vara anului 1948, participă la formarea grupului armat condus de colonelul Ion Uţă. A îndeplinit misiunea de curier între grupurile Uţă şi Blănaru, iar în noaptea de 11-12 ianuarie 1949 a participat la atacul asupra postului de jandarmi Teregova. După atac, grupul se scindează, iar Urdăreanu se alătură celui format sub conducerea notarului Gheorghe Ionescu şi avocatului Spiru Blănaru. Şi el participă la confruntarea cu trupele de Securitate de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949, fiind ucis în timpul luptei alături de Anculia Petru, împreună cu care a şi fost îngropat”, mai spune Budeancă.
Iovan Berzescu (zis Micşescu) a fost membru al organizaţiei anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu. Era unul dintre oamenii de maximă încredere. A luat parte la atacul asupra postului de jandarmi Teregova, precum şi la confruntarea de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949.
Horia Smultea (Crişu) a fost şi el simplu membru în organizaţie. „La 12 martie 1949, Iovan Berzescu împreună cu Horia Smultea, fiind urmăriţi de Securitate, fug pe dealul Dorane, apoi trec pe înălţimea Cracul Cireşului, unde cad răpuşi de gloanţele urmăritorilor. Martorii oculari afirmă că cei doi, sau cel puţin unul dintre ei, a fost doar rănit, fiind apoi împuşcat încă o dată. Berzescu Iovan, împreună cu Smultea Horia, au fost îngropaţi noaptea, în secret, într-o groapă comună”, mai spune reprezentantul IICCR.
PERSONAJ
La 14 ani, istoricul comunei
La deshumarea de joi au participat şi copiii satului. Unul dintre ei, un adolescent în vârstă de 16 ani, urmaş al unui parizan, a scris acum doi ani o cronică a evenimentelor. Eseul, în care intervievează martorii evenimentelor din 1949, a câştigat locul al treilea la un concurs iniţiat de IICCR. Teodor George cunoaşte din propria familie greul persecuţiei, străbunicul său făcând închisoare politică, pentru că a fost unul dintre capii mişcării de eliberare a deţinuţilor prinşi de jandarmi.
„Eu am înţeles că trăim aici într-o zonă fierbinte a ţării. E important să se cunoască ce au făcut aceşti străbuni ai noştri. Spun asta pentru că, atunci când am lucrat eseul, am tras o concluzie destul de dureroasă. E concluzia cu care chiar am încheiat eseul: Teoretic comunismul a fost abolit prin revoluţia din anul 1989. Constat că astazi comunismul este de regulă regretat de foştii săi membrii. Pe de altă parte comunismul a fost un regim care s-a impus prin forţă şi fraudă, cunoscută fiind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, atunci când pe nedrept au fost declarate victorioase partidele din Blocul Partidelor Democratice , dominate de comunişti (comunisti sub numele de partid democrat... parca stiu asta de undeva... n.a.). Regimul s-a menţinut la putere, bazându-se pe o perpetuă minciună şi intimidare. Din păcate, deşi teoretic a fost un regim abolit în 89, comunismul practic dăinuie şi în ziua de azi, prin prisma faptului că structurile lui au fost preluate de actualul PSD. La nivel local, în Teregova, avem o mare supărare că primarul nostru pozează într-un personaj imaculat, când, de fapt, toată lumea ştie că tatăl său pretindea în anii 40 că e securist şi confisca oamenilor mâncarea”, spune puştiul, care vrea să facă o carieră politică şi de istoric.
„Eu sunt urmaşul unui partizan din comuna Teregova, Roşet Tudor, fost luptător împotriva unui asemenea sistem politic. Din acest motiv, am avut ocazia sa ascult multe povestiri în familie, care aveau ca principal subiect comunismul şi impactul sau asupra destinului nostru. Aşa am reuşit să deduc mai multe lucruri, constatând că regimul comunist îi favoriza doar pe membrii de partid şi nu era de acord cu alternanţa la putere. Străbunicul meu, Roşet Tudor, a făcut parte din formaţiunea de luptă anticomunista organizată de notarul Ionescu Gheorghe, un om de vază din Teregova. A avut rol de curier al organizaţiei, asigurând legătura între membri organizaţiei din Teregova şi membri altor organizaţii din Domaşnea, Rusca, Luncavita. (...) A fost judecat pentru terorism şi condamnat la 20 de ani de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa la Gherla, a muncit la Canal şi în Baia Sprie, de unde a fost eliberat în anul 1963. Venind acasă, s-a imbolnavit de leucemie şi în anul 1965 a murit”, scrie adolescentul în eseul înmânat IICCR.
MUZEUL MEMORIEI
Nucleul de rezistenţă clandestină
După cum povesteşte Cosmin Budeacă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR, de regulă capii mişcărilor anticomuniste au fost oameni şcoliţi: fie ofiţeri dislocaţi, fie alte personalităţi ale satului. Notarul Gheorghe Ionescu, născut în Verendin, a ajuns în anul 1931 în Teregova şi s-a impus repede în faţa comunităţii. Era văzut ca un intelecutal, atent la problemele oamenilor, foarte drept. După ce cochetase cu ţărăniştii şi apoi cu liberalii, deşi în toamna lui 1946 nu avea nicio funcţie politică, era privit de autorităţi ca singurul în măsură să influenţeze electoratul în zonă. Mai mult, implicarea în viaţa publică locală prin discuţii, întâlniri cu diverse pesonalităţi din Teregova sau din judeţ, a dus la înregistrarea sa între funcţionarii judeţului Severin învinuiţi că, în timpul campaniei electorale şi în ziua alegerilor, au fost „ostili guvernului”, şi s-a cerut încetarea calităţii sale de funcţionar public.
Ideea organizării unui nucleu de rezistenţă anticomunistă în Teregova a apărut în acelaşi an, îmbrăţişând ideea celorlalţi lideri ai rezistenţei anticomuniste bănăţene care intenţionau, încă din toamna lui 1948, să se unifice pentru a lupta pentru înlăturarea comuniştilor. Organizaţia se pregătea de luptă clandestin. Notarul a strâns în jurul lui oameni de încredere ţinuţi împreună sub puterea unui jurământ de credinţă.
Organizaţi pe grupuri care nu se cunoşteau între ele
Mărturiile din epocă au arătat că în perioada 2-7 ianuarie 1949 au fost planificate mai multe adunări secrete în cadrul cărora adepţii depuneau jurământul de credinţă, garanţie a funcţionării organizaţiei în clandestinătate şi a îndeplinirii scopurilor stabilite. Şedinţele de constituire, având caracter conspirativ, se desfăşurau în case sau locuinţe sezoniere aşezate în împrejurimile satului, şi începeau printr-o expunere de motive făcută în prima fază de Ionescu, iar apoi de şefii sectoarelor. Se comunica scopul întrunirii şi erau prezentate obiectivele organizaţiei pe care urmau să o înfiinţeze: recrutarea de noi membri, procurarea de armament, alimentarea fugarilor.
Intrarea în organizaţie a celor prezenţi era pecetluită în faţă preotului Nicolici Alexandru, când voluntarii cu mâna pe cruce, rosteau textul unui jurământ de credinţă redactat de Ionescu. Pentru a păstra caracterul secret al organizaţiei şi a proteja membrii acesteia, organizaţia din Teregova era concepută sub formă de reţea, fiind alcătuită din grupuri de câte 5-10 persoane care nu se cunoşteau între ele. Pe de altă parte, formaţiunea avea două componente constituite în funcţie de vârsta membrilor. Cei născuţi înainte de 1918 formau în jurul lui Ionescu Gheorghe un aşa-numit sfat, ai cărui membri nu erau cunoscuţi de majoritatea grupului. Organizaţia celor mai tineri, născuţi după 1920, constituia componenta activă, împărţită în două sectoare, divizate fiecare în câte trei grupe, cu responsabili repartizaţi pe străzi şi cu sarcini precise de acţiune. Organizaţia din Teregova număra peste 40 de membri, cei mai mulţi simpatizanţi sau membri ai PNŢ- Maniu, iar restul legionari sau liberali.
O pândă a jandarmilor i-a dat în vileag
Deconspirarea organizaţiei şi asasinarea celor mai mulţi dintre membrii ei se pare că a survenit, potrivit surselor de arhivă, după ce în noaptea de 12 ianuarie 1949 Postul de Jandarmi din comună a organizat o pândă cu soldaţi deghizaţi în străini. Scopul acţiunii era prinderea unui fugar, însă au dat peste doi dintre partizani, şi i-au reţinut. Notarul a luat imediat decizia de ataca postul de jandarmi, de teamă că arestaţii au divulgat secrete majore.
„Notarul Ionescu apelează la ajutorul lui Spiru Blănaru, care întâmplător se afla în apropierea satului Teregova împreună cu unii din oamenii grupului său. Cei din grupul Bălnaru au fost conduşi la locul întâlnirii cu notarul Ionescu de curierii care-l anunţaseră pe Blănaru despre situaţia creată de arestarea celor doi, precum şi despre ideea atacului. Joncţiunea celor două grupuri a avut loc în grădina casei avocatului Costescu Cornel, pe la miezul nopţii de 12 spre 13 ianuarie 1949. S-a stabilit planul de acţiune, au fost repartizate sarcinile, iar atacul urma să înceapă la semnalul dat de Ionescu. În jurul orei 2 noaptea a fost declanşat un foc susţinut de mitralieră şi alte arme pe care le aveau asupra lor participanţii la acţiunea din centrul comunei Teregova. La atacul surprinzător al partizanilor, jandarmii aflaţi în post au reacţionat foarte slab, preferând să fugă şi să se ascundă. Înaintea declanşării atacului, primpretorul Teodoru şi şeful postului de jandarmi au plecat la intrarea în sat, pentru a întâmpina pe şeful Securităţii şi a-l preveni să nu intre cu maşina în sat, pentru a nu alarma populaţia”, menţionază documentele.
Deşi, pe la orele 23, când Kling a ajuns la intrarea în Teregova s-au auzit detunături şi focuri de armă puternice spre centrul satului, timp de 40 minute, acesta împreună cu oamenii lui nu au îndrăznit să se apropie şi abia după potolirea împuşcăturilor au sosit la faţa locului. Cei care au plănuit şi executat atacurile s-au retras apoi la un sălaş din hotarul satului, după care au plecat în zona muntoasă din împrejurimi. Cei eliberaţi din postul de jandarmi au fost lăsaţi la persoane sigure pentru câteva zile, întrucât în urma torturilor suferite aveau nevoie de îngrijire medicală urgentă, ceea ce fugarii nu le puteau oferi în condiţiile desfăşurării unor acţiuni intense ale Securităţii pentru prinderea lor.
Participarea comună la atacul din noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi a coincis şi cu formarea unui nou grup armat prin fuziunea unei părţi a membrilor acesteia cu grupul partizanilor conduşi de avocatul Spiru Blănaru, care activa în Munţii Banatului încă din anii 1947-1948. Constituirea grupului armat Blănaru - Ionescu s-a desăvârşit treptat, pe măsură ce acesta se ascundea pe la sălaşele teregovenilor şi paralel cu acţiunile ample declanşate de Securitate după atac, cu scopul lichidării mişcării de rezistenţă anticomunistă”, se arată în documentele IICCR.
MISIUNE
Lege reparatorie
„Considerăm că demersul nostru de exhumare a celor patru luptători anticomunişti este unul legal şi moral, în conformitate cu atribuţiile IICCR. Unul din obiectivele importanteale investigaţiilor întreprinse de către instituţia noastră este şi acela de a identifica locurile unde sunt înhumate victime ale regimului comunist, mai ales acelea care, fără a fi judecate, au fost omorâte de către Securitate, de obicei prin torturi urmate de împuşcare”, explică preşedintele IICCR, Marius Oprea.
El spune că fără ajutorul sătenilor nu s-ar putea descurca: „Ca măsură reparatorie, am propus un proiect de lege, care, din câte ştim, e spre avizare la Ministerul Finanţelor, şi care acordă un milion de lei urmaşilor celor ucişi. Pe de altă parte, vom încerca şi noi să facem rost de bani pentru un monument, dar este greu, nu sunt fonduri. De exemplu, la institut ni s-a tăiat şi din fondul de salarii, noroc cu localnicii, care ne ajută”, spune Oprea. Pregătiţi ca pentru munca la câmp, şase bărbaţi au venit să dea o mână de ajutor să-şi dezgroape eroii. La prânz s-au aşezat la umbră, cu bunătăţi tradiţionale: clisă, ceapă, brânză şi roşii.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) a fost înfiinţat prin H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, ca instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României. Scopul IICCR este investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.
DOCUMENTAR
Interesant doar pentru străini
Este de apreciat interesul manifestat de media franceză faţă de acest subiect. Toate deshumările IICCR sunt filmate cu grijă de o echipă de o echipă de jurnalişti francezi. La final vor produce un documentar care va fi difuzat de canalul Arte. În mod paradoxal, deşi aceste deshumări reiau fragmente foarte vii din istoria recentă a României, postul public de televiziune, care ar fi fost firesc să îşi asume cel puţin un rol de conservare a momentului dacă nu unul de partener, nu şi-a manifestat nicio umbră de interes faţă de povestea eroilor bănăţeni anticomunişti.
„S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, Lenuţa, fiica partizanului Anculia
Georgeta Petrovici
Vineri, 19 Iunie 2009
Sursa: evz.ro
Reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) au început ieri, de dimineaţă, săpăturile de deshumare a osemintelor celor patru partizani din Banat. La cererea familiilor foştilor eroi din rezistenţa anticomunistă, şi sub privirea atentă a presei străine, săpăturile încep în capătul satului, lângă cimitirul lui Suliţă („La Suliţă”), ei şi-au propus să scoată la lumină osemintele celor patru partizani care au făcut parte din organizaţiile anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, respectiv de fraţii Duicu.
Oase amestecate în groapa comună
După o muncă migăloasă, groapa paralelipipedică din poalele dealului arată că nu acela e locul de veci căutat. „Se pare că au fost traşi câţiva metri în jos”, spuen arheologul Gheorghe Petrov, bazându-se spusele localnicilor. Începe un nou tranşeu. În deal, chiar la marginea cimitirului, arheologii au noroc: mormântul comun în care „se odihnesc” împuşcaţi doi dintre camarazi scoate la iveală oasele îngemănate.
După prânz, vedeam deja craniul croitorului Miloi, Petru Anculia, ciuruit de glonte. Avea numai 36 de ani când a fost împuşcat. Una din fiice, o băbuţă uscată de vreme, care frământă mecanic în mâna dreaptă o batistă albă, priveşte atent fiecare mişcare din groapă, atunci când nu răspunde întrebărilor înregistrate de un jurnalist francez pentru un documentae ce va fi produs de canalul Arte. Are 67 de ani. Atunci avea numai 7. Nici nu ştie dacă tatăl său a spus cuiva că se alăturase luptei anticomuniste. Ştia doar nu voia să dea vacile din ogradă şi îşi aminteşte percheziţiile Securităţii.
Ţintuit trei zile în faţa primăriei
Erau primele zile ale lui 1949. „Veneau în fiece zi, în tot ceasul. Trebuia să lăsăm cheia sub poartă, să intre, şi-l căutau pe tata peste tot. În pod, în fân, în saltele. Nu-l găseau, dar luau ce le trebuia: au luat şoncu, cărămizi, animale”, povesteşte Lenuţa Ionaşcu, născută Anculia.
După 40 de zile, tatăl său a fost împuşcat, târât în sat şi răstignit, drept exemplu, sub un nuc, chiar în faţa primăriei. „Au vrut să-l coboare din munte tras pe jos, după cai, însă omul cu caii a zis că se sperie animalele. Când l-au adus, l-ai pironit cu cuie mari, în palme, pe o scândură, şi trei zile l-au ţinut în faţa primăriei, din 22 până în 25 februarie. Apoi au pus soldaţii să-l îngroape”, mai spune femeia.
Povesteşte 1949 de parcă ar fi trăit aievea: „Când l-au adus, ne ascunesesem cu baba şi sora mea în pod, şi printre ţigle ne-am uitat cine e mortul. Afară nu puteam ieşi, că erau securiştii. Sora mea i-a văzut ciorapii pe care ea îi tricotase, şi a leşinat de groază. Eu eram curioasă. M-am dus cu bunica să-l căutăm. Am pus mâna pe unde au intrat gloanţele, unul prin tâmplă, care a ieşit în partea cealaltă, altele prin piept”.
„Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”
Militarii în termen s-au emoţionat la rugămintea nevestei defunctului de a-l îngropa lângă cimitir şi i-au urcat trupul în deal. „Mama a mers noaptea, cu o mătuşă, şi au săpat cu mâinile în pământ. I-au găsit sfeterul (pulover – n.r.) şi aşa am ştiut încotro îi stătea capul, şi i-am putut pune cruce. Slujbă de înmormântare însă nu i-am putut face, nu era voie”, spune Lenuţa. „În ianuarie 1949, în casa sa au depus jurământ de credinţă o parte din membrii organizaţiei. S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentur unul şi unul pentur toţi”, încheie Lenuţa, din poveştile martorilor.
Nu va uita niciodată cît de greu i-a fost mamei sale să le crească pe ea şi pe sora ei, singură. Şi nu va uita niciodată persecuţiile prin care a trebuit să trăiască zeci de ani. „Biata mama mergea la sapă, să facă bani să cumpărăm mălai, crumpei şi grâne, ca să ne dăm cotele. Numai ea ştie cum s-a descurcat, cu noi, mici, şi cu bunica, paralizată”, spune ea. „Erau situaţii când ţăranilor le erau impuse cote (fiecare trebuia să dea statului o parte din recoltă – n.r.) dublu faţă de cât puteau produce”, spune Marius Oprea, preşedintele IICCR.
Persecutarea rudelor prin alianţă, o „modă” a vremii
Lenuţa, şi soţul ei Iacob Ionaşcu au adus cu ei o cutie pentu osemintele. „N-am apucat să-l cunosc”, povesteşte Iacob. Din respect pentru tatăl iubirii vieţii lui a meşterit o zi întreagă şi i-a făcut lădiţă, din lemn uşor parfumat, de tei, ca să-şi odihnească oasele. „Îi punem oasele aici, apoi vine preotul şi-i facem slujba, să-l înmormântăm cum trebuie”, spune ginerele. Şi-a asumat din start greutatea intrării într-o familie de persecutaţi politic. El însuşi provenine dintr-una, în care, din cauza unui unchi care s-a opus regimului, a fost trimis în armata obligatorie, la un detaşament de muncă, în mină, la Petroşani.
„Era o modă a vremii: chiar şi rudele prin alianţă ale unei familii cu partizani anticomunişti, erau persecutate. De exemplu, băieţii, când erau luaţi în aramată, nu ajungeau să pună mâna pe armă, ci erau trimişi direct la „inima lui Stalin”, la lopată (celebra lopată de dimensiuni mari - n.r.)”, completează Oprea.
LISTA
Partizanii, aşa cum au rămas în scripte
Anculia Petru (zis Miloi), avea 36 de ani când a pierdut războiul cu regimul comunist. Absolvent a şapte clase, în Teregova, a urmat şcoala profesionala CFR la Caransebeş, dar nu a profesat în acest domeniu, ci a învăţat cojocăritul şi croitoria. Când România a intrat în război, a fost concentrat o perioadă la Regimentul 96 Infanterie, după care, între martie 1942 şi 23 august 1944, a fost operativ pe frontul de est. Politic, el a aparţinut Mişcării Legionare.
„A fost unul din principalii colaboratori ai notarului Gheorghe Ionescu, având un rol marcant în constituirea şi activitatea grupului anticomunist din comuna Teregova. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949, a participat la atacul împotriva postului de jandarmi Teregova. A căzut în lupta din 22 februarie 1949 de la Pietrele Albe (la 8 kilometri vest de Teregova), spre Munţii Semenic, alături de Gheorghe Urdăreanu zis Tunariu, în încercarea de a salva grupul de la capturare. După ce au fost ucişi, cadavrele celor doi au fost expuse în faţa Preturii (azi Primăria- n.r.) din Teregova”, povesteşte Cosmin Budeancă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR.
Tunariu, pe numele său Gheorghe Urdăreanu, născut în Cornereva, a intrat, la 46 de ani, în grupul de partizani al fraţilor Duicu, format în martie 1948. „În unele documente de arhivă apare ca fiind lider împreună cu fraţii Duicu. Alături de aceştia, în vara anului 1948, participă la formarea grupului armat condus de colonelul Ion Uţă. A îndeplinit misiunea de curier între grupurile Uţă şi Blănaru, iar în noaptea de 11-12 ianuarie 1949 a participat la atacul asupra postului de jandarmi Teregova. După atac, grupul se scindează, iar Urdăreanu se alătură celui format sub conducerea notarului Gheorghe Ionescu şi avocatului Spiru Blănaru. Şi el participă la confruntarea cu trupele de Securitate de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949, fiind ucis în timpul luptei alături de Anculia Petru, împreună cu care a şi fost îngropat”, mai spune Budeancă.
Iovan Berzescu (zis Micşescu) a fost membru al organizaţiei anticomuniste conduse de notarul Gheorghe Ionescu. Era unul dintre oamenii de maximă încredere. A luat parte la atacul asupra postului de jandarmi Teregova, precum şi la confruntarea de la Pietrele Albe din 22 februarie 1949.
Horia Smultea (Crişu) a fost şi el simplu membru în organizaţie. „La 12 martie 1949, Iovan Berzescu împreună cu Horia Smultea, fiind urmăriţi de Securitate, fug pe dealul Dorane, apoi trec pe înălţimea Cracul Cireşului, unde cad răpuşi de gloanţele urmăritorilor. Martorii oculari afirmă că cei doi, sau cel puţin unul dintre ei, a fost doar rănit, fiind apoi împuşcat încă o dată. Berzescu Iovan, împreună cu Smultea Horia, au fost îngropaţi noaptea, în secret, într-o groapă comună”, mai spune reprezentantul IICCR.
PERSONAJ
La 14 ani, istoricul comunei
La deshumarea de joi au participat şi copiii satului. Unul dintre ei, un adolescent în vârstă de 16 ani, urmaş al unui parizan, a scris acum doi ani o cronică a evenimentelor. Eseul, în care intervievează martorii evenimentelor din 1949, a câştigat locul al treilea la un concurs iniţiat de IICCR. Teodor George cunoaşte din propria familie greul persecuţiei, străbunicul său făcând închisoare politică, pentru că a fost unul dintre capii mişcării de eliberare a deţinuţilor prinşi de jandarmi.
„Eu am înţeles că trăim aici într-o zonă fierbinte a ţării. E important să se cunoască ce au făcut aceşti străbuni ai noştri. Spun asta pentru că, atunci când am lucrat eseul, am tras o concluzie destul de dureroasă. E concluzia cu care chiar am încheiat eseul: Teoretic comunismul a fost abolit prin revoluţia din anul 1989. Constat că astazi comunismul este de regulă regretat de foştii săi membrii. Pe de altă parte comunismul a fost un regim care s-a impus prin forţă şi fraudă, cunoscută fiind falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, atunci când pe nedrept au fost declarate victorioase partidele din Blocul Partidelor Democratice , dominate de comunişti (comunisti sub numele de partid democrat... parca stiu asta de undeva... n.a.). Regimul s-a menţinut la putere, bazându-se pe o perpetuă minciună şi intimidare. Din păcate, deşi teoretic a fost un regim abolit în 89, comunismul practic dăinuie şi în ziua de azi, prin prisma faptului că structurile lui au fost preluate de actualul PSD. La nivel local, în Teregova, avem o mare supărare că primarul nostru pozează într-un personaj imaculat, când, de fapt, toată lumea ştie că tatăl său pretindea în anii 40 că e securist şi confisca oamenilor mâncarea”, spune puştiul, care vrea să facă o carieră politică şi de istoric.
„Eu sunt urmaşul unui partizan din comuna Teregova, Roşet Tudor, fost luptător împotriva unui asemenea sistem politic. Din acest motiv, am avut ocazia sa ascult multe povestiri în familie, care aveau ca principal subiect comunismul şi impactul sau asupra destinului nostru. Aşa am reuşit să deduc mai multe lucruri, constatând că regimul comunist îi favoriza doar pe membrii de partid şi nu era de acord cu alternanţa la putere. Străbunicul meu, Roşet Tudor, a făcut parte din formaţiunea de luptă anticomunista organizată de notarul Ionescu Gheorghe, un om de vază din Teregova. A avut rol de curier al organizaţiei, asigurând legătura între membri organizaţiei din Teregova şi membri altor organizaţii din Domaşnea, Rusca, Luncavita. (...) A fost judecat pentru terorism şi condamnat la 20 de ani de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa la Gherla, a muncit la Canal şi în Baia Sprie, de unde a fost eliberat în anul 1963. Venind acasă, s-a imbolnavit de leucemie şi în anul 1965 a murit”, scrie adolescentul în eseul înmânat IICCR.
MUZEUL MEMORIEI
Nucleul de rezistenţă clandestină
După cum povesteşte Cosmin Budeacă, Şeful Serviciului Muzeul Memoriei din IICCR, de regulă capii mişcărilor anticomuniste au fost oameni şcoliţi: fie ofiţeri dislocaţi, fie alte personalităţi ale satului. Notarul Gheorghe Ionescu, născut în Verendin, a ajuns în anul 1931 în Teregova şi s-a impus repede în faţa comunităţii. Era văzut ca un intelecutal, atent la problemele oamenilor, foarte drept. După ce cochetase cu ţărăniştii şi apoi cu liberalii, deşi în toamna lui 1946 nu avea nicio funcţie politică, era privit de autorităţi ca singurul în măsură să influenţeze electoratul în zonă. Mai mult, implicarea în viaţa publică locală prin discuţii, întâlniri cu diverse pesonalităţi din Teregova sau din judeţ, a dus la înregistrarea sa între funcţionarii judeţului Severin învinuiţi că, în timpul campaniei electorale şi în ziua alegerilor, au fost „ostili guvernului”, şi s-a cerut încetarea calităţii sale de funcţionar public.
Ideea organizării unui nucleu de rezistenţă anticomunistă în Teregova a apărut în acelaşi an, îmbrăţişând ideea celorlalţi lideri ai rezistenţei anticomuniste bănăţene care intenţionau, încă din toamna lui 1948, să se unifice pentru a lupta pentru înlăturarea comuniştilor. Organizaţia se pregătea de luptă clandestin. Notarul a strâns în jurul lui oameni de încredere ţinuţi împreună sub puterea unui jurământ de credinţă.
Organizaţi pe grupuri care nu se cunoşteau între ele
Mărturiile din epocă au arătat că în perioada 2-7 ianuarie 1949 au fost planificate mai multe adunări secrete în cadrul cărora adepţii depuneau jurământul de credinţă, garanţie a funcţionării organizaţiei în clandestinătate şi a îndeplinirii scopurilor stabilite. Şedinţele de constituire, având caracter conspirativ, se desfăşurau în case sau locuinţe sezoniere aşezate în împrejurimile satului, şi începeau printr-o expunere de motive făcută în prima fază de Ionescu, iar apoi de şefii sectoarelor. Se comunica scopul întrunirii şi erau prezentate obiectivele organizaţiei pe care urmau să o înfiinţeze: recrutarea de noi membri, procurarea de armament, alimentarea fugarilor.
Intrarea în organizaţie a celor prezenţi era pecetluită în faţă preotului Nicolici Alexandru, când voluntarii cu mâna pe cruce, rosteau textul unui jurământ de credinţă redactat de Ionescu. Pentru a păstra caracterul secret al organizaţiei şi a proteja membrii acesteia, organizaţia din Teregova era concepută sub formă de reţea, fiind alcătuită din grupuri de câte 5-10 persoane care nu se cunoşteau între ele. Pe de altă parte, formaţiunea avea două componente constituite în funcţie de vârsta membrilor. Cei născuţi înainte de 1918 formau în jurul lui Ionescu Gheorghe un aşa-numit sfat, ai cărui membri nu erau cunoscuţi de majoritatea grupului. Organizaţia celor mai tineri, născuţi după 1920, constituia componenta activă, împărţită în două sectoare, divizate fiecare în câte trei grupe, cu responsabili repartizaţi pe străzi şi cu sarcini precise de acţiune. Organizaţia din Teregova număra peste 40 de membri, cei mai mulţi simpatizanţi sau membri ai PNŢ- Maniu, iar restul legionari sau liberali.
O pândă a jandarmilor i-a dat în vileag
Deconspirarea organizaţiei şi asasinarea celor mai mulţi dintre membrii ei se pare că a survenit, potrivit surselor de arhivă, după ce în noaptea de 12 ianuarie 1949 Postul de Jandarmi din comună a organizat o pândă cu soldaţi deghizaţi în străini. Scopul acţiunii era prinderea unui fugar, însă au dat peste doi dintre partizani, şi i-au reţinut. Notarul a luat imediat decizia de ataca postul de jandarmi, de teamă că arestaţii au divulgat secrete majore.
„Notarul Ionescu apelează la ajutorul lui Spiru Blănaru, care întâmplător se afla în apropierea satului Teregova împreună cu unii din oamenii grupului său. Cei din grupul Bălnaru au fost conduşi la locul întâlnirii cu notarul Ionescu de curierii care-l anunţaseră pe Blănaru despre situaţia creată de arestarea celor doi, precum şi despre ideea atacului. Joncţiunea celor două grupuri a avut loc în grădina casei avocatului Costescu Cornel, pe la miezul nopţii de 12 spre 13 ianuarie 1949. S-a stabilit planul de acţiune, au fost repartizate sarcinile, iar atacul urma să înceapă la semnalul dat de Ionescu. În jurul orei 2 noaptea a fost declanşat un foc susţinut de mitralieră şi alte arme pe care le aveau asupra lor participanţii la acţiunea din centrul comunei Teregova. La atacul surprinzător al partizanilor, jandarmii aflaţi în post au reacţionat foarte slab, preferând să fugă şi să se ascundă. Înaintea declanşării atacului, primpretorul Teodoru şi şeful postului de jandarmi au plecat la intrarea în sat, pentru a întâmpina pe şeful Securităţii şi a-l preveni să nu intre cu maşina în sat, pentru a nu alarma populaţia”, menţionază documentele.
Deşi, pe la orele 23, când Kling a ajuns la intrarea în Teregova s-au auzit detunături şi focuri de armă puternice spre centrul satului, timp de 40 minute, acesta împreună cu oamenii lui nu au îndrăznit să se apropie şi abia după potolirea împuşcăturilor au sosit la faţa locului. Cei care au plănuit şi executat atacurile s-au retras apoi la un sălaş din hotarul satului, după care au plecat în zona muntoasă din împrejurimi. Cei eliberaţi din postul de jandarmi au fost lăsaţi la persoane sigure pentru câteva zile, întrucât în urma torturilor suferite aveau nevoie de îngrijire medicală urgentă, ceea ce fugarii nu le puteau oferi în condiţiile desfăşurării unor acţiuni intense ale Securităţii pentru prinderea lor.
Participarea comună la atacul din noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi a coincis şi cu formarea unui nou grup armat prin fuziunea unei părţi a membrilor acesteia cu grupul partizanilor conduşi de avocatul Spiru Blănaru, care activa în Munţii Banatului încă din anii 1947-1948. Constituirea grupului armat Blănaru - Ionescu s-a desăvârşit treptat, pe măsură ce acesta se ascundea pe la sălaşele teregovenilor şi paralel cu acţiunile ample declanşate de Securitate după atac, cu scopul lichidării mişcării de rezistenţă anticomunistă”, se arată în documentele IICCR.
MISIUNE
Lege reparatorie
„Considerăm că demersul nostru de exhumare a celor patru luptători anticomunişti este unul legal şi moral, în conformitate cu atribuţiile IICCR. Unul din obiectivele importanteale investigaţiilor întreprinse de către instituţia noastră este şi acela de a identifica locurile unde sunt înhumate victime ale regimului comunist, mai ales acelea care, fără a fi judecate, au fost omorâte de către Securitate, de obicei prin torturi urmate de împuşcare”, explică preşedintele IICCR, Marius Oprea.
El spune că fără ajutorul sătenilor nu s-ar putea descurca: „Ca măsură reparatorie, am propus un proiect de lege, care, din câte ştim, e spre avizare la Ministerul Finanţelor, şi care acordă un milion de lei urmaşilor celor ucişi. Pe de altă parte, vom încerca şi noi să facem rost de bani pentru un monument, dar este greu, nu sunt fonduri. De exemplu, la institut ni s-a tăiat şi din fondul de salarii, noroc cu localnicii, care ne ajută”, spune Oprea. Pregătiţi ca pentru munca la câmp, şase bărbaţi au venit să dea o mână de ajutor să-şi dezgroape eroii. La prânz s-au aşezat la umbră, cu bunătăţi tradiţionale: clisă, ceapă, brânză şi roşii.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) a fost înfiinţat prin H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, ca instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României. Scopul IICCR este investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.
DOCUMENTAR
Interesant doar pentru străini
Este de apreciat interesul manifestat de media franceză faţă de acest subiect. Toate deshumările IICCR sunt filmate cu grijă de o echipă de o echipă de jurnalişti francezi. La final vor produce un documentar care va fi difuzat de canalul Arte. În mod paradoxal, deşi aceste deshumări reiau fragmente foarte vii din istoria recentă a României, postul public de televiziune, care ar fi fost firesc să îşi asume cel puţin un rol de conservare a momentului dacă nu unul de partener, nu şi-a manifestat nicio umbră de interes faţă de povestea eroilor bănăţeni anticomunişti.
„S-au jurat pe Biblie să fie toţi pentru unul şi unul pentru toţi”, Lenuţa, fiica partizanului Anculia
Georgeta Petrovici
Vineri, 19 Iunie 2009
Sursa: evz.ro
22 mar. 2010
Încercări de localizare a cetăţii Helis
Aurora PEŢAN
I. Helis este cel mai vechi toponim getic atestat în izvoare. La începutul secolului al III-lea î.Hr. macedoneanul Lysimah eşuează în două campanii împotriva regelui get Dromichete. Acesta îl înfrânge, îl capturează şi apoi îi dă drumul. Însă dintre cei 10 autori antici [1] care povestesc această întâmplare, unul singur ne spune care era numele reşedinţei lui Dromichete: Diodor Siculus. Mulţi istorici au încercat să localizeze cetatea Helis în funcţie de detaliile contextuale furnizate de texte. Soluţiile propuse sunt numeroase şi divergente. Iată „traseul” parcurs de cetatea Helis în decurs de un secol de încercări de localizare.
1. Între Prut şi Nistru, conform lui G. Kazarow [2].
2. În câmpia munteană, după Pârvan [3], care presupune: “fie la Piscul Crăsanilor pe Ialomiţa, fie la Scuţeşti pe Buzău, fie la Bonţeşti lângă Focşani, fie în vreun alt loc necercetat de noi până acum, în aceeaşi regiune a câmpiei dintre Carpaţi şi Dunăre”. Pârvan admite însă că armata a trecut Dunărea în nord, ajungând între Prut şi Nistru, dar nu comentează ocolul absurd pe care l-ar fi avut de făcut macedonenii pentru a ajunge în câmpia munteană, când ar fi fost mult mai simplu pentru ei să treacă Dunărea direct prin sud, pe la Sucidava sau prin alt vad. Textul lui Strabon nu spune însă că Lysimah a trecut Dunărea; Pârvan a interpretat greşit pasajul şi toţi istoricii i-au preluat greşeala, cu o singură excepţie (v. mai jos).
3. Radu Florescu, în postfaţa la Getica, comentează inconsecvenţa lui Pârvan care admite că Lysimah a trecut în nord şi a ajuns în ţinutul dintre Prut şi Nistru, dar plasează Helis în Muntenia. El interpretează textul grecesc din Strabon la fel ca Pârvan, dar plasează Helis în sudul Basarabiei actuale: “este clar că şi Lysimah şi-a suferit înfrângerea în aceeaşi zonă ca şi Dareios, adică la Nord de Dunăre, unde trebuie localizate pustiile getice” [9].
4. Pe Argeş, după Daicoviciu [4], care conjecturează un text al lui Polybios, în care Dromichete era numit rege al odrisilor: η τε Λυσιμάχου στρατεία δια της Θράκης επι Δρομιχαίτην τον βασιλεα των Οδρυσων [5] ”expediţia lui Lysimah prin Tracia împotriva lui Dromihete, regele Odrisilor”. Daicoviciu conjecturează Odryson = Ordeson şi îl consideră pe Dromichete "rege al celor de pe Argeş”, punând egal între Helis şi Argedava. Totuşi, şi Suidas [6] şi Diodorus Siculus [7] şi Plutarh [8] îl socoteau pe Dromichete rege al odrisilor, iar Trogus Pompeius (XVI, 1, 19) îl numeşte pe Dromichete rex Thracum "rege al tracilor". În plus, Daicoviciu nu ţine seama de indicaţia lui Polybios δια της Θράκης, care înseamnă „prin Tracia”, indicaţie care trimtie mai degrabă la odrizi decât la Argeş.
5. Şi înapoi pe Ialomiţa, conform lui H. Mihăescu [10], care vede o legătură etimologică între Helis şi Helibakia, vechiul nume al Ialomiţei[ 11].
6. Pe Siret, conform lui C. Preda [12], care o identifică cu Poiana (jud. Galaţi); tot acolo o plasează şi Mihăilescu Bîrliba [13], care face o jonglerie etimologică “traducând” Helis prin “(Cetatea) Soarelui” şi Piroboridava prin “Cetatea Focului”, ceea ce ar fi, după el, tot una, admiţând în acest fel că geţii îşi numeau cetăţile cu nume hibride geto-greceşti.
7. În sfârşit, după aproape un secol de perpetuare a erorii de interpretare a lui Pârvan, N. Ursulescu [14] a apelat la izvorul original, a recitit textul grecesc şi a afirmat cu justeţe că „de ce fragment ne résule pas nettement que Lysimachos aurait suivi le tracé de Darius aussi” [15]. Acesta interpretează că lupta a avut loc în drepta Dunării şi plasează cetatea Helis undeva în NE Bulgariei.
8. Tot în NE Bulgariei, la Şvestari, unde a fost descoperit în 1982 un fastuos mormânt tracic, plasează şi P. Delev [16] cetatea Helis.
Toată această “plimbare” a plecat de la interpretarea greşită a textului din Strabon, care spune că la fel a păţit şi Lysimah, adică s-a pus în primejdie în ţara geţilor, la fel ca Darius, ba mai mult, chiar a fost prins, de Dromichete. Şi atât. Nimic despre trecerea Dunării, eveniment important la acea vreme, care nu avea cum să scape tuturor celor zece povestitori[17], nimic despre promenada absurdă a oştirii lui Lysimah prin sudul Molodvei şi prin Muntenia. Mai mult, dacă e să dăm, totuşi, crezare surselor, Lysimah a fost prins „în Pont”, cum clar arată Trogus Pompeius [18].
Dacă, însă, Helis era în “pustiul getic” sau mai la nord, de ce s-ar fi ambiţionat Lysimah să cucerească acele teritorii, când se ştie că ţelul lui era să transforme Dunărea în graniţă? În acelaşi timp, descrierea lui Strabon nu se potriveşte cu sudul Basarabiei şi Pârvan are dreptate atunci când spune că “dacă e pe murit de sete, această ocazie o poate avea o armată mai degrabă în Bărăgan decât în Basarabia sudică, unde sunt o sumă de mari lacuri cu apă dulce, la distanţă nu prea mare unele de altele” [19]. De aceea nu plasează cetatea Helis între Prut şi Nistru. Pe de altă parte, Florescu arată că în Bărăgan nu există cetăţi getice care să urce până în sec. III î.Hr., pe când în Moldova, la sud şi la nord de Iaşi, există un întreg complex de astfel de cetăţi, deci acolo ar trebui plasată capitala regelui get. Dacă luăm în seamă argumentele ambilor, cetatea Helis nu putea fi nici între Prut şi Nistru, nici în Bărăgan.
Dacă Dromichete era rege al tracilor, mai precis al odrisilor, el trebuie să fi avut în stăpânire teritoriul din sudul Dobrogei, dar şi teritorii pe ambele maluri ale Dunării, fapt care rezultă din textul lui Pausanias. Toţi cei care au plasat Helis în Moldova sau în Muntenia au ignorat, pe de o parte, atributul de rege odris sau trac a lui Dromichete, pe de alta, absenţa oricărei informaţii cu privire la trecerea întregii armatei macedonene în stânga Dunării.
Cheia rezolvării acestei dileme o constituie textul lui Strabon, prost interpretat atât de Pârvan cât şi de cei de după el. Conform interpretării sale, “Strabon, p. 305, spune clar că în regiunea dintre Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, adică Moldova de miazăzi, acolo unde grecii aşează acel “pustiu getic”, prin care a trecut Dareios împotriva scythilor, făcând pod peste Dunăre “mai jos de insula Peuce”, acolo a trecut şi Lysimachos împotriva geţilor” [20]. Interpretarea este total eronată – Strabo nu spune nicăieri că Lysimach ar fi trecut Dunărea. Iată mai jos textul şi traducerea acestuia:
7.3.14
μεταξυ δε της Ποντικης θαλάττης της απο Ιστρον επι Tυραν και η των Γετων ερημία πρόκειται πεδιας πασα και ανυδρος, εν η Δαρειος αποληφθεις ο Υστάσπεω, καθ'ον καιρον διέβη τον Ιστρον επι τους Σκύθας, εκινδύνευσε πανστρατια διψε διαλυθηναι˙ συνηκε δ' οψε και ανέστρεψε. Λυσίμαχος δ'υστερον στρατεύσας επι Γέτας και τον βασιλέα Δρομιχαίτην ουκ εκινδυνευσε μόνον, αλλα και εάλω ζωγρία.
“În regiunea dintre Marea Neagră, Istru şi Tyras se întinde pustiul geţilor, tot numai câmpie şi lipsit de apă, în care Darius, urmaşul lui Hystaspes, când să treacă Istrul la sciţi, a ajuns în primejdie să piară de sete cu toată armata; şi-a dat seama într-un târziu şi s-a întors înapoi. Lysimachos mai apoi, venind cu război împotriva geţilor şi regelui lor, Dromichaete, nu numai că s-a pus în primejdie, dar chiar căzu prizonier.”
Rezultă din text că Strabon a făcut o comparaţie între primejdia care l-a ameninţat pe Darius în ţinutul geţilor, când armata sa era să piară de sete, şi primejdia prin care a trecut Lysimach, mai mare chiar decât cea a lui Darius, căci Lysimach a fost luat prizonier. Luând în considerare alte izvoare, putem presupune că Strabon se referă indirect chiar la o primejdie identică cu cea prin care a trecut armata lui Darius: conform lui Plutarh, Lisymach şi armata sa ar fi fost siliţi să se predea din pricina setei, iar Diodor din Sicilia afirmă că armata macedoneană era chinuită de foame. Aşadar, pasajul din Strabon nu pune nicidecum faţă în faţă două momente în care două armate au trecut Dunărea în ţara geţilor prin acelaşi loc, cum a interpretat Pârvan şi cei de după el. Plasarea cetăţii Helis dincoace de Dunăre, în câmpia munteană, este o eroare.
II. La dosarul atât de gros al localizării cetăţii Helis se mai adaugă o ipoteză, cea mai recentă dar, paradoxal, cea mai veche. Autorul textelor pe plumb [21] considerate de majoritatea istoricilor nişte falsuri ordinare, asociază Helis cu Carsium. În placa nr. 120 sunt enumeraţi hiliarhii (generalii) lui Burebista împreună cu cetăţile pe care le stăpâneau. Orolio, unul dintre cei trei hiliarhi principali (alături de Dapygeo şi Zoraseo), este stăpân la Elya Carseu: poate cetate cu nume dublu – unul mai vechi, altul mai nou, poate două cetăţi, una pe malul stâng, alta pe malul drept al Dunării. Toponimul Elya este asociat într-o altă placă cu numele lui Dromichete, de unde presupunerea noastră că este vorba de Helis. La două secole după Dromichete, Helis este în stăpânirea lui Orolio. Totuşi, până acum săpăturile de la Carsium nu au scos la iveală urmele unei cetăţi dacice (cf. ear i s.v.Carsium). Pe de altă parte, e dificil de admis că este vorba de o singură cetate cu două nume, mai degrabă e vorba de două cetăţi apropiate, ambele cârmuite de Orolio.
“Imaginând” acest amplasament, falsificatorul demonstrează că:
1) l-a interpretat corect pe Strabon, spre deosebire de toţi cei care au venit după el, până la Ursulescu: el a înţeles că armata lui Lysimach nu a trecut Dunărea şi că lupta s-a dat în dreapta Dunării;
2) a respectat textul lui Trogus Pompeius-Iustinus, care spune că Lysimach a fost prins şi eliberat in Ponto;
3) a respectat textele lui Suidas, Diodorus Siculus, Polybios şi acelaşi Trogus Pompeius, care îl consideră – primii trei rege al odrisilor, ultimul rege trac: dacă lupta s-a dat undeva în centrul Dobrogei, stăpânirea sa şi asupra sudului Dobrogei este foarte plauzibilă;
4) la fel ca H. Mihaescu mai târziu, a "intuit" o legătură etimologică între Helis şi Helibakia (=Ialomiţa), care se varsă în Dunăre exact la Carsium;
5) capătă sens textul lui Pausanias I, 9, 7 care spune că diadohul i-a cedat lui Dromichete cetăţile de dincolo de Istru, probabil de la Carsium spre sud, cum presupunea Pârvan.
Puse cap la cap, informaţiile din cei 10 autori nu îngăduie o amplasare mai potrivită decât cea imaginată de autorul textelor considerate apocrife, chiar dacă aceasta nu este confirmată arheologic. Locul de vărsare a Ialomiţei în Dunăre a fost un punct strategic în antichitate şi este plauzibil ca acolo să se fi aflat reşedinţa regelui get. Această interpretare poate constitui un argument important în favoarea autenticităţii textelor de pe plăcile de plumb.
[1] Strabo 7, 3, 8 şi 7, 3, 14; Pausanias I, 9, 6; Diodor Siculus XXI, 11, 12; Polyainos VII, 25 ed. Melber; Memnon la C. Muller, FGH III, 53, 1; Ptolemeu; Polybios, fragm. 102; Suidas I, 167; Trogus Pompeius, 16, 1, 9 şi prolog 16; Plutarch, Demetrios 39.
[2] G. Kazarow, Beitrage zur Kulturgeschichte der Thraker, Sarajevo 1916, p. 33.
[3] Vasile Pârvan, Getica, 1926, 65.
[4] Constantin Daicoviciu, Ţara lui Dromichaetes (Lectio in Polyb. fragm. 102), în „Emlékkönyv Kelemen Lajos”, Tudománys Konyvkiadó Koloszvár, 1957, p. 179-182.
[5] Polybios, ed. Th. Buttner-Wobst, vol. IV, Lipsiae, Teubner, 1904, p. 258, apud Daicoviciu.
[6] I, 167.
[7] XXI, 12, 2-4, 6.
[8] Demetrios 39.
[9] P. 593.
[10] Theophylact Simocatta, Istorie bizantină, traducere şi comentarii H. Mihăescu, Bucureşti, 1985, p. 128, n. 24.
[11] “Între Helibakia şi Helis, (…) cetate din Câmpia Munteană, este o strânsă legătură, în sensul că Helis se afla aşezată undeva pe Ialomiţa”.
[12] În Enciclopedia Arheologie şi Istoriei Vechi a României, vol. II, 1996, s.v. Helis.
[13] V. Mihăilescu-Bârliba, Dacia Răsăriteană în sec. VI-I î.e.n. Economie şi monedă, Iaşi, 1990, p. 14.
[14] N. Ursulescu, Une hypothèse concernant la localisation du puvoir du Dromichaites et du son conflit avec le roi Lysimachos, în „Bulletin de thracologie. Recherches paléo balkanique et carpato-pontiques”, III, Mangalia, 1996, p. 191-193.
[15] Ursulescu, art. cit., p. 192.
[16] P. Delev, Lysimachus, the Getae, and Archaeology, "The Classical Quarterly", New Series, 2000, vol. 50, No.2, p. 384-401.
[17] Ursulescu loc. cit.
[18] De fapt Iustinus, epitomatorul său, în prologul la cartea XVI: ut Lysimachus in Ponto captus ac missus a Dromichaetes.
[19] Op. cit., 61.
[20] Op. cit., 57.
[21] V. Dan Romalo, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?, Editura Alcor, 2005.
Sursa: www.sarmis.org
I. Helis este cel mai vechi toponim getic atestat în izvoare. La începutul secolului al III-lea î.Hr. macedoneanul Lysimah eşuează în două campanii împotriva regelui get Dromichete. Acesta îl înfrânge, îl capturează şi apoi îi dă drumul. Însă dintre cei 10 autori antici [1] care povestesc această întâmplare, unul singur ne spune care era numele reşedinţei lui Dromichete: Diodor Siculus. Mulţi istorici au încercat să localizeze cetatea Helis în funcţie de detaliile contextuale furnizate de texte. Soluţiile propuse sunt numeroase şi divergente. Iată „traseul” parcurs de cetatea Helis în decurs de un secol de încercări de localizare.
1. Între Prut şi Nistru, conform lui G. Kazarow [2].
2. În câmpia munteană, după Pârvan [3], care presupune: “fie la Piscul Crăsanilor pe Ialomiţa, fie la Scuţeşti pe Buzău, fie la Bonţeşti lângă Focşani, fie în vreun alt loc necercetat de noi până acum, în aceeaşi regiune a câmpiei dintre Carpaţi şi Dunăre”. Pârvan admite însă că armata a trecut Dunărea în nord, ajungând între Prut şi Nistru, dar nu comentează ocolul absurd pe care l-ar fi avut de făcut macedonenii pentru a ajunge în câmpia munteană, când ar fi fost mult mai simplu pentru ei să treacă Dunărea direct prin sud, pe la Sucidava sau prin alt vad. Textul lui Strabon nu spune însă că Lysimah a trecut Dunărea; Pârvan a interpretat greşit pasajul şi toţi istoricii i-au preluat greşeala, cu o singură excepţie (v. mai jos).
3. Radu Florescu, în postfaţa la Getica, comentează inconsecvenţa lui Pârvan care admite că Lysimah a trecut în nord şi a ajuns în ţinutul dintre Prut şi Nistru, dar plasează Helis în Muntenia. El interpretează textul grecesc din Strabon la fel ca Pârvan, dar plasează Helis în sudul Basarabiei actuale: “este clar că şi Lysimah şi-a suferit înfrângerea în aceeaşi zonă ca şi Dareios, adică la Nord de Dunăre, unde trebuie localizate pustiile getice” [9].
4. Pe Argeş, după Daicoviciu [4], care conjecturează un text al lui Polybios, în care Dromichete era numit rege al odrisilor: η τε Λυσιμάχου στρατεία δια της Θράκης επι Δρομιχαίτην τον βασιλεα των Οδρυσων [5] ”expediţia lui Lysimah prin Tracia împotriva lui Dromihete, regele Odrisilor”. Daicoviciu conjecturează Odryson = Ordeson şi îl consideră pe Dromichete "rege al celor de pe Argeş”, punând egal între Helis şi Argedava. Totuşi, şi Suidas [6] şi Diodorus Siculus [7] şi Plutarh [8] îl socoteau pe Dromichete rege al odrisilor, iar Trogus Pompeius (XVI, 1, 19) îl numeşte pe Dromichete rex Thracum "rege al tracilor". În plus, Daicoviciu nu ţine seama de indicaţia lui Polybios δια της Θράκης, care înseamnă „prin Tracia”, indicaţie care trimtie mai degrabă la odrizi decât la Argeş.
5. Şi înapoi pe Ialomiţa, conform lui H. Mihăescu [10], care vede o legătură etimologică între Helis şi Helibakia, vechiul nume al Ialomiţei[ 11].
6. Pe Siret, conform lui C. Preda [12], care o identifică cu Poiana (jud. Galaţi); tot acolo o plasează şi Mihăilescu Bîrliba [13], care face o jonglerie etimologică “traducând” Helis prin “(Cetatea) Soarelui” şi Piroboridava prin “Cetatea Focului”, ceea ce ar fi, după el, tot una, admiţând în acest fel că geţii îşi numeau cetăţile cu nume hibride geto-greceşti.
7. În sfârşit, după aproape un secol de perpetuare a erorii de interpretare a lui Pârvan, N. Ursulescu [14] a apelat la izvorul original, a recitit textul grecesc şi a afirmat cu justeţe că „de ce fragment ne résule pas nettement que Lysimachos aurait suivi le tracé de Darius aussi” [15]. Acesta interpretează că lupta a avut loc în drepta Dunării şi plasează cetatea Helis undeva în NE Bulgariei.
8. Tot în NE Bulgariei, la Şvestari, unde a fost descoperit în 1982 un fastuos mormânt tracic, plasează şi P. Delev [16] cetatea Helis.
Toată această “plimbare” a plecat de la interpretarea greşită a textului din Strabon, care spune că la fel a păţit şi Lysimah, adică s-a pus în primejdie în ţara geţilor, la fel ca Darius, ba mai mult, chiar a fost prins, de Dromichete. Şi atât. Nimic despre trecerea Dunării, eveniment important la acea vreme, care nu avea cum să scape tuturor celor zece povestitori[17], nimic despre promenada absurdă a oştirii lui Lysimah prin sudul Molodvei şi prin Muntenia. Mai mult, dacă e să dăm, totuşi, crezare surselor, Lysimah a fost prins „în Pont”, cum clar arată Trogus Pompeius [18].
Dacă, însă, Helis era în “pustiul getic” sau mai la nord, de ce s-ar fi ambiţionat Lysimah să cucerească acele teritorii, când se ştie că ţelul lui era să transforme Dunărea în graniţă? În acelaşi timp, descrierea lui Strabon nu se potriveşte cu sudul Basarabiei şi Pârvan are dreptate atunci când spune că “dacă e pe murit de sete, această ocazie o poate avea o armată mai degrabă în Bărăgan decât în Basarabia sudică, unde sunt o sumă de mari lacuri cu apă dulce, la distanţă nu prea mare unele de altele” [19]. De aceea nu plasează cetatea Helis între Prut şi Nistru. Pe de altă parte, Florescu arată că în Bărăgan nu există cetăţi getice care să urce până în sec. III î.Hr., pe când în Moldova, la sud şi la nord de Iaşi, există un întreg complex de astfel de cetăţi, deci acolo ar trebui plasată capitala regelui get. Dacă luăm în seamă argumentele ambilor, cetatea Helis nu putea fi nici între Prut şi Nistru, nici în Bărăgan.
Dacă Dromichete era rege al tracilor, mai precis al odrisilor, el trebuie să fi avut în stăpânire teritoriul din sudul Dobrogei, dar şi teritorii pe ambele maluri ale Dunării, fapt care rezultă din textul lui Pausanias. Toţi cei care au plasat Helis în Moldova sau în Muntenia au ignorat, pe de o parte, atributul de rege odris sau trac a lui Dromichete, pe de alta, absenţa oricărei informaţii cu privire la trecerea întregii armatei macedonene în stânga Dunării.
Cheia rezolvării acestei dileme o constituie textul lui Strabon, prost interpretat atât de Pârvan cât şi de cei de după el. Conform interpretării sale, “Strabon, p. 305, spune clar că în regiunea dintre Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, adică Moldova de miazăzi, acolo unde grecii aşează acel “pustiu getic”, prin care a trecut Dareios împotriva scythilor, făcând pod peste Dunăre “mai jos de insula Peuce”, acolo a trecut şi Lysimachos împotriva geţilor” [20]. Interpretarea este total eronată – Strabo nu spune nicăieri că Lysimach ar fi trecut Dunărea. Iată mai jos textul şi traducerea acestuia:
7.3.14
μεταξυ δε της Ποντικης θαλάττης της απο Ιστρον επι Tυραν και η των Γετων ερημία πρόκειται πεδιας πασα και ανυδρος, εν η Δαρειος αποληφθεις ο Υστάσπεω, καθ'ον καιρον διέβη τον Ιστρον επι τους Σκύθας, εκινδύνευσε πανστρατια διψε διαλυθηναι˙ συνηκε δ' οψε και ανέστρεψε. Λυσίμαχος δ'υστερον στρατεύσας επι Γέτας και τον βασιλέα Δρομιχαίτην ουκ εκινδυνευσε μόνον, αλλα και εάλω ζωγρία.
“În regiunea dintre Marea Neagră, Istru şi Tyras se întinde pustiul geţilor, tot numai câmpie şi lipsit de apă, în care Darius, urmaşul lui Hystaspes, când să treacă Istrul la sciţi, a ajuns în primejdie să piară de sete cu toată armata; şi-a dat seama într-un târziu şi s-a întors înapoi. Lysimachos mai apoi, venind cu război împotriva geţilor şi regelui lor, Dromichaete, nu numai că s-a pus în primejdie, dar chiar căzu prizonier.”
Rezultă din text că Strabon a făcut o comparaţie între primejdia care l-a ameninţat pe Darius în ţinutul geţilor, când armata sa era să piară de sete, şi primejdia prin care a trecut Lysimach, mai mare chiar decât cea a lui Darius, căci Lysimach a fost luat prizonier. Luând în considerare alte izvoare, putem presupune că Strabon se referă indirect chiar la o primejdie identică cu cea prin care a trecut armata lui Darius: conform lui Plutarh, Lisymach şi armata sa ar fi fost siliţi să se predea din pricina setei, iar Diodor din Sicilia afirmă că armata macedoneană era chinuită de foame. Aşadar, pasajul din Strabon nu pune nicidecum faţă în faţă două momente în care două armate au trecut Dunărea în ţara geţilor prin acelaşi loc, cum a interpretat Pârvan şi cei de după el. Plasarea cetăţii Helis dincoace de Dunăre, în câmpia munteană, este o eroare.
II. La dosarul atât de gros al localizării cetăţii Helis se mai adaugă o ipoteză, cea mai recentă dar, paradoxal, cea mai veche. Autorul textelor pe plumb [21] considerate de majoritatea istoricilor nişte falsuri ordinare, asociază Helis cu Carsium. În placa nr. 120 sunt enumeraţi hiliarhii (generalii) lui Burebista împreună cu cetăţile pe care le stăpâneau. Orolio, unul dintre cei trei hiliarhi principali (alături de Dapygeo şi Zoraseo), este stăpân la Elya Carseu: poate cetate cu nume dublu – unul mai vechi, altul mai nou, poate două cetăţi, una pe malul stâng, alta pe malul drept al Dunării. Toponimul Elya este asociat într-o altă placă cu numele lui Dromichete, de unde presupunerea noastră că este vorba de Helis. La două secole după Dromichete, Helis este în stăpânirea lui Orolio. Totuşi, până acum săpăturile de la Carsium nu au scos la iveală urmele unei cetăţi dacice (cf. ear i s.v.Carsium). Pe de altă parte, e dificil de admis că este vorba de o singură cetate cu două nume, mai degrabă e vorba de două cetăţi apropiate, ambele cârmuite de Orolio.
“Imaginând” acest amplasament, falsificatorul demonstrează că:
1) l-a interpretat corect pe Strabon, spre deosebire de toţi cei care au venit după el, până la Ursulescu: el a înţeles că armata lui Lysimach nu a trecut Dunărea şi că lupta s-a dat în dreapta Dunării;
2) a respectat textul lui Trogus Pompeius-Iustinus, care spune că Lysimach a fost prins şi eliberat in Ponto;
3) a respectat textele lui Suidas, Diodorus Siculus, Polybios şi acelaşi Trogus Pompeius, care îl consideră – primii trei rege al odrisilor, ultimul rege trac: dacă lupta s-a dat undeva în centrul Dobrogei, stăpânirea sa şi asupra sudului Dobrogei este foarte plauzibilă;
4) la fel ca H. Mihaescu mai târziu, a "intuit" o legătură etimologică între Helis şi Helibakia (=Ialomiţa), care se varsă în Dunăre exact la Carsium;
5) capătă sens textul lui Pausanias I, 9, 7 care spune că diadohul i-a cedat lui Dromichete cetăţile de dincolo de Istru, probabil de la Carsium spre sud, cum presupunea Pârvan.
Puse cap la cap, informaţiile din cei 10 autori nu îngăduie o amplasare mai potrivită decât cea imaginată de autorul textelor considerate apocrife, chiar dacă aceasta nu este confirmată arheologic. Locul de vărsare a Ialomiţei în Dunăre a fost un punct strategic în antichitate şi este plauzibil ca acolo să se fi aflat reşedinţa regelui get. Această interpretare poate constitui un argument important în favoarea autenticităţii textelor de pe plăcile de plumb.
[1] Strabo 7, 3, 8 şi 7, 3, 14; Pausanias I, 9, 6; Diodor Siculus XXI, 11, 12; Polyainos VII, 25 ed. Melber; Memnon la C. Muller, FGH III, 53, 1; Ptolemeu; Polybios, fragm. 102; Suidas I, 167; Trogus Pompeius, 16, 1, 9 şi prolog 16; Plutarch, Demetrios 39.
[2] G. Kazarow, Beitrage zur Kulturgeschichte der Thraker, Sarajevo 1916, p. 33.
[3] Vasile Pârvan, Getica, 1926, 65.
[4] Constantin Daicoviciu, Ţara lui Dromichaetes (Lectio in Polyb. fragm. 102), în „Emlékkönyv Kelemen Lajos”, Tudománys Konyvkiadó Koloszvár, 1957, p. 179-182.
[5] Polybios, ed. Th. Buttner-Wobst, vol. IV, Lipsiae, Teubner, 1904, p. 258, apud Daicoviciu.
[6] I, 167.
[7] XXI, 12, 2-4, 6.
[8] Demetrios 39.
[9] P. 593.
[10] Theophylact Simocatta, Istorie bizantină, traducere şi comentarii H. Mihăescu, Bucureşti, 1985, p. 128, n. 24.
[11] “Între Helibakia şi Helis, (…) cetate din Câmpia Munteană, este o strânsă legătură, în sensul că Helis se afla aşezată undeva pe Ialomiţa”.
[12] În Enciclopedia Arheologie şi Istoriei Vechi a României, vol. II, 1996, s.v. Helis.
[13] V. Mihăilescu-Bârliba, Dacia Răsăriteană în sec. VI-I î.e.n. Economie şi monedă, Iaşi, 1990, p. 14.
[14] N. Ursulescu, Une hypothèse concernant la localisation du puvoir du Dromichaites et du son conflit avec le roi Lysimachos, în „Bulletin de thracologie. Recherches paléo balkanique et carpato-pontiques”, III, Mangalia, 1996, p. 191-193.
[15] Ursulescu, art. cit., p. 192.
[16] P. Delev, Lysimachus, the Getae, and Archaeology, "The Classical Quarterly", New Series, 2000, vol. 50, No.2, p. 384-401.
[17] Ursulescu loc. cit.
[18] De fapt Iustinus, epitomatorul său, în prologul la cartea XVI: ut Lysimachus in Ponto captus ac missus a Dromichaetes.
[19] Op. cit., 61.
[20] Op. cit., 57.
[21] V. Dan Romalo, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?, Editura Alcor, 2005.
Sursa: www.sarmis.org
Abonați-vă la:
Postări (Atom)