7 dec. 2009
A doua zi
5 dec. 2009
Heinrich Pantaleon - dacii sau gotii
Deci un baiat destul de citit, un "spirit universal", va inselati! Era un BOU. De ce? pai e inca unu din lungul sir de agarizi care a facut confuzia intre geti si goti; in cazul lui mai grav, intre daci si goti. Pentru ca-n Prosopographia heroum atque illustrium virorum totius Germaniæ (Cartea eroilor natiunii germane) spune ca regii daci sunt goti. E de neacceptat o asemenea abatere de la stiinta riguroasa a istoriei care spune clar ca e imposibil asa ceva!!! Caut pe net si niste citate din infama opera acceptata inclusiv de Max ala care, culmea, a fost si împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Cand le gasesc, le public, ca sa aveti posiblitatea sa va amuzti de prostia unor oameni...
Actualizare
Iata un citat malefic din opera pardalnica mentionata mai sus: "Legenda Dacus, numit şi Danus, al treilea tovarăş al lui Tuiscon era înzestrat cu mare seriozitate şi pricepere. Tuiscon l-a aşezat în calitate de duce să stăpânească ţara de dincoace şi de dincolo de Istru, de asemenea spre miază-noapte, până în Sarmaţia şi spre miază-zi, până la Dunăre. După aceasta a condus un mare popor, al dacilor, până către marea germană (Marea Baltică) şi până către popoarele de miază-noapte şi cele de pe insule. După părerea unora, afirmaţia anterioară însemnă că Dacus a constituit pe denmarci sau danezi. Ţara aceasta o stăpâneşte şi în ziua de azi regele Danemarcei, având un mare renume între ducii germani. Vechii locuitori ai acestei ţări (Danemarca) s-au numit cimbri sau cimerieni. S-a stabilit însă că ţara pe care au locuit-o mai întâi, numită de la Dacus, Dacia, formează în ziua de azi Marea Valahie, iar o parte din ea se numeşte Transilvania sau Siebenburgen, în limba germană."
Atlantidele Romanesti
Legende venite parca de dincolo de timp, vorbesc despre pamnturi sfinte aflate pe locul unde acum domina Marea Neagra. Unii cercetatori afirma ca aici este localizata stravechea Atlantida, cu templele sale, in special Templul lui Apollo, zeul soareluri, a carui origine hiperboreana incepe sa capete un contur tot mai precis. Din stravechea Atlantida a ramas doar Insula Serpilor.
La ora actuala, Insula Serpilor nu mai apartine stapinilor de drept, adica noua romanilor. Si desi s-a bagat in fata motivul marilor rezerve de petrol existente in zona, realitatea este cu totul alta. Insula Serpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere intre doua lumi. Aici, pe colturile de stinca acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost inchinat solarului Apollo. Apele marii ii protejau pe preotii solari de vizitele curiosilor si ale profanilor. Oare stie cineva din cei ce citesc aceste rinduri de unde isi trage numele Marea Neagra?
Unii ar spune ca e din cauza lipsei, la anumite adancimi, a florei si faunei, din cauza toxicitatii apelor. Altii vor spune ca numele vine de la valurile care altadata scufundau corabiile care se avintau sa o strabata. In schimb, istoricii misticii, in special ai istoriei atlante, stiu ca numele provenea de la stapinitorii marii. Cei care au fost cunoscuti sub numele de Cavaleri Negri si ai caror urmasi au dat Tarii Romanesti si Moldovei, pe cei mai de seama descalecatori, intre care si Negru Voda.
Multi vor fi uimiti sa afle ca printre cei care cunosteau secretul misticei Atlantide a Marii Negre a fost si Mihai Eminescu, care a vorbit in versurile sale de enigmaticul tarim magic.
Recititi
“Din Fundul Marii Negre, din inalte-adance hale / Dintre stance arcuite, din gigantice portale / Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit... “Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale / Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos; / Dara ea, infiorata de adanca ei durere, / In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere / Si cu-albastrele ei brate tarmii mangaie duios.”
”Marele Diodor amintea in scrierile sale Insula Serpilor, cunoscuta ca Insula Leuky: “In fata tinutului celtilor, in partile Oceanului, este o insula numita Leuky, adica Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici si din cauza asta Apollo este mai venerat aici decat ceilalti zei... Aceasta insula era numita si Helixea (Felicia) sau
Preafericitii sau Blajinii erau urmasii atlantilor, cunoscuti si sub numele de ramani. Despre ei textele vechi amintesc ca locuiau pe langa apele cele mari in care se varsa toate apele, iar folclorul romanesc spune ca in acele taramuri isi are Dumnezeu cetatea de unde guverneaza toate ale lumii, bune si rele. Ipoteza existentei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mari Negre a fost imbratisata si de Robert Ballard. Acesta sustine ca in urma cu circa 7.000 de ani, fisia de pamint care separa Mediterana de lacul Marii Negre a cedat sub presiunea apei. Revarsarea acesteia a fost catastrofala pentru civilizatia momentului respectiv. Forta apei a distrus totul in calea ei, iar egalizarea celor doua nivele s-a facut abia dupa 40 de zile. O serie de constructii ciudate a fost depistat, cu ajutorul sonarului, pe fundul marii. Sa fie oare vorba despre Atlantida?!...
Cei care ajung sa vada ruinele Histriei raman uimiti inaintea constructiei in sine. Pentru ca, inca de la intrare, ochiul specialistului depisteaza o “anomalie” a tehnicii vechi. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu zis. Pentru cei care nu sunt specialisti le spunem doar ca astfel de constructii folosesc, la ora actuala, arhitectii japonezi pentru a atenua socul cutremurelor. Este celebrul sistem de “cladiri pe role” care asigura siguranta inaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunosteau grecii veniti aici, pe tarmul Marii Negre, aceasta tehnica? Si daca o cunosteau, de ce cetatile din patria lor si din alte zone colonizate, nu au fost construite in acelasi mod?...
Dar asta nu e tot. Printre o serie de descoperiri bizare se numara si izvoarele cu apa termala din mlastina Mangaliei. Nu pentru ca izvoarele ar fi fierbinte, ci pentru ca nimeni nu a reusit sa dea un raspuns exact asupra originii lor. Initial geologii au zimbit si au spus ca izvoarele fierbinti nu sunt unice in lume si ca se formeaza simplu, prin parcurgerea unui platou calcaros, trecand prin niste concretiuni carbonice mai ciudate. Mai exact, izvoarele existau sub vechea Mare Sarmatica, cea care acoperea in urma cu milioane de ani teritoriul Romaniei. Depunerile sedimentare le-au acoperit si le-au conservat pentru mai tirziu, iar schimbarea reliefului marin intr-unul de cimpie, ar fi adus la suprafata si vechiul fund al marii si o data cu el izvoarele termale.
Ca fierbinteala este data de depunerile in adancime ale carbonatului de calciu. “Numai ca explicatia asta nu tine”, afirma domnul Marius Toader, profesor de geografie si pasionat geolog. “Pentru ca in nici un alt loc identic, nu exista ape termale”, spune domnul Toader. Si atunci, cum au aparut izvoarele din mlastina Mangaliei?Toate cele 20 – 30 de izvoare, curg prin niste concretiuni sub forma de trunchi de con care prezinta un orificiu central. Iar trunchiul de con este realizat artificial, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu un sistem de incalzire centrala vechi de mii de ani. Undeva, pe cel mai inalt deal dintre Ceahlau si Urali, se gasea pana nu demult, singura cetate acoperita din lume.
Pornindu-se de la importanta constructiei, s-a ajuns la concluzia ca, in vremuri indepartate, dealul Catalina, apartinand judetului Iasi, indeplinea, pe langa un rol de aparare in fata navalitorilor si unul initiatic, fiind un perimetru sacerdotal important. Avand o vechime de peste 3000 de ani, cetatea era protejata de un acoperis care se ridica la o inaltime de aproximativ 30 de metri. Dar, daca motivatia construirii zidurilor a fost una de ordin strategic si militar, pentru existenta acoperisului nu s-a gasit, deocamdata, nici o explicatie logica si acceptabila de marea majoritate a specialistilor. Si totusi...
In anii `70, inca mai exista un basorelief in care apareau aparatorii cetatii care luptau cu niste inamici nevazuti din aer. Dar cine ar sa atace din aer acum 3000 de ani? Se spune ca triburile care locuiau in zona au construit-o de teama zeilor care isi pedepseau din cand in cand supusii, ori de cate ori acestia nu-si aduceau prinosul pe altarele lor. Dar cine erau acei zei, acei luptatori care se puteau deplasa prin aer?
Arheologii care s-au ocupat in urma cu 22 de ani de studierea ramasitelor cetatii, au constatat ca, pe o raza de aproximativ 600 de metri fata de locul constructiei pamantul nu era deloc fertil, iar la o adancime de aproximativ 80 de centimetri exista o pelicula de pamant carbonizat cu o grosime de circa 25 de centimetri. Concluzia a fost stranie si inacceptabila pentru istoricii de atunci: urme de ardere pe o adancime asemanatoare putea lasa doar o arma... atomica de putere medie. Cu toate acestea, cetatea nu a fost mistuita de foc, ceea ce demonstreaza ca aparatorii sai aveau arme cel putin la fel de redutabile cu ale atacatorilor.
Mihailesti, judetul Arges. Ani de zile, localnicii au dezgropat trunchiuri de copaci, fara sa stie ca in sobele lor ardea lemn multi-milenar. Padurea de la Mihailesti este ingropata la o adancime cuprinsa intre 25 – 30 de metri si contine soiuri disparute de mult de stejar, gorun, fag si tei, toate cu o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Copacii au fost extrem de bine conservati din cauza compozitiei sarate a nisipului care i-a acoperit.
Cercetarile extinse au aratat ca pe linia Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu, se gaseau locuri asemanatoare, totul trecand granita catre Bulgaria. Dar nu descoperirea in sine a fost bizara, cit mai ales compozitia nisipului, care i-a determinat pe specialisti sa emita o ipoteza fascinanta: nisipul a fost depus de un val seismic cu o inaltime ametitoare de circa 150-200 metri si care ar fi maturat zona Europei de sud, inclusiv actualul teritoriu al Romaniei.
Urme de valuri seismice uriase au fost descoperite peste tot in lume si producerea lor a fost pusa, pe seama caderilor de meteoriti, functie de marimea lor si a exploziilor vulcanice. Un astfel de meteorit a generat si uriasul val care a maturat Romania si care, in mod sigur, a distrus tot ce exista in urma cu 10-12.000 de ani.
Orastie. Resturi de cetati dacice. Ani de zile istoricii si arheologii au facut sapaturi pentru a dezlega misterul mortarului dacic. Si in timp ce incercau sa dea niste raspunsuri au aparut alte intrebari. E vorba despre terasele pe care au fost construite cetatile si care nu retin deloc apa de ploaie. Ca si cum interiorul muntelui ar fi gol. S-a mers mai departe si s-a analizat solul terasei. Stupoare, compozitia sa este identica cu cea a otelului inoxidabil. Dar cum s-a putut obtine o astfel de puritate in urma cu mii de ani si de catre cine?
Pentru ca dacii nu aveau nici macar sabiile din otel. Poate ca si aceste cetati sa fi apartinut altei civilizatii? Aceleiasi civilizatii care a construit bai speciale pentru stapinii cetatilor de pe virf de munte. Baile erau alimentate concomitent de izvoare reci, care veneau din interiorul muntelui, dar si de izvoare termale, pe alocuri sulfuroase. Iar in mijlocul imenselor bazine exista un mic stilp facut din cristale. Se spunea ca daca regii faceau baie in anumite zile in acele bazine, erau feriti de boli si nu-i invingea nici un adversar.
Dar baile erau aproape necunoscute oamenilor de la munte, luptatorilor care aveau cusme si postavuri din lina si mai putin din cinepa. Atunci cine a realizat ciudatele constructii? Este o intrebare care va ramane multa vreme fara raspuns.
Bucegii sunt un alt loc unde s-a spus ca ar fi trait atlantii, ca acolo, sus, la Babele, ar fi ultimul loc ramas dupa scufundarea Atlantidei. Greu de spus ce e realitate si ce e legenda, dar toti voievozii acestui popor isi pregateau soldatii sus, pe platourile Bucegilor si ascundeau tezaurul tarii in pesterile care strabat muntii in toate partile.
Mai mult, in ultimii ani, radiestezistii si alte persoane cu diverse capacitati paranormale, sustin ca au descoperit cimpuri si linii de forta de o putere fantastica. Unii dintre ei spun ca au contactat entitati superioare care s-au prezentat ca fiind spirite ale atlantilor de demult, iar altii sustin ca, de fiecare data cand sunt in zona, simt prezenta unor entitati energetice.
Eliszar
Sursa: www.razboiulnevazut.com
4 dec. 2009
Originea geto-daca a limbii române
("Originea geto-daca a limbii române", Pontos, Chisinau, iunie 2002, 198p. Prefata de prof. univ. dr. Ion Dron si conf. univ. dr. Dragos Vicol ")
Mihai Vinereanu (City University, New York, SUA)
1.1. Argument lingvistic;
1.2. Argument istoric
1.2. Argument istoric: În acest subcapitol voi prezenta o serie de date istorice care pot explica de ce româna nu poate proveni din latină folosind, de astă dată, argumente strict istorice, după ce în capitolul precedent am prezentat o serie de argumente de ordin lingvistic. Am indicat deja mai sus câteva din elementele istorice extrem de importante cum ar fi perioada scurtă a controlului roman la nord de Dunăre şi mai presus de orice, teritoriul foarte restrâns pe care romanii
l-au stăpânit, comparativ cu teritoriul imens locuit de geto-daci care nu a fost controlat niciodată de romani, elemente care au fost ignorate în mod sistematic în mai toate cercetările privitoare la istoria poporului şi a limbii române. Dacă prin absurd dacii din provincia romană Dacia s'au romanizat şi după o romanizare rapidă s'au refugiat în sudul Dunării cum le place roeslerienilor să susţină, nici măcar aceştia nu s'au obosit să demonstreze aşa-zisa dispariţie din istorie a dacilor. Cum a avut loc această dispariţie nimeni nu a dat vreo soluţie plauzibilă, deoarece în general acest lucru a fost considerat ca un fapt de la sine înţeles, deşi nimeni, absolut nimeni nu l'a argumentat vreodată, afirmându-se vag că ar fi fost asimilaţi fie de slavi, fie de goţi. Dispariţia dacilor din istorie este o ipoteză nedemonstrată, dar cu toate acestea considerată un fapt bine stabilit. În ştiinţă o ipoteză rămâne o simplă ipoteză (doar cu sensul de posibilitate si nu de realitate demonstrată), or atâta timp cât o anumită virtualitate nu este sprijinită de date concrete, verificabile şi demonstrabile nu poate fi luată drept realitate. Prin urmare, o astfel de ipoteză nedemonstrată ori insuficient demonstrată poate fi oricând înlocuită cu o nouă teorie bazată pe date concrete. În cazul originii poporului şi a limbii române această ipoteză nedemonstrată şi în ultimă instanţă nedemonstrabilă a ajuns o "axiomă" repetată timp de peste 100 de ani. Cred că a venit timpul ca acestei absurdităţi să i se pună capăt mai ales că acum avem argumentele necesare să o combatem, deoarece această teorie nu poate rezista argumentelor bazate pe date.
Conform unor astfel de principii ar fi fost normal ca populaţia să se fi romanizat cel mult acolo unde au fost romanii şi să apară un nou popor, iar pe restul teritoriului să fi rămas dacii şi prin urmare să avem de a face cu două limbi şi în ultimă instanţă două popoare diferite, dar nici acest lucru nu s'a întâmplat. Nimeni nu a explicat cum cel mai numeros popor din lume după indieni, fără îndoială cel mai numeros din Europa întins pe un teritoriu vast, a dispărut fără urme din istorie. Este demn de menţionat că românii şi în ziua de azi sânt răspândiţi pe un teritoriu întins chiar dacă în multe locuri nu mai sânt majoritari, iar acum 800-1000 de ani (cf. N. Drăganu, 1933) erau mult mai bine reprezentaţi unde azi s'au împuţinat sau au dispărut chiar. Cum au ajuns dacii romanizaţi din Oltenia şi sudul Ardealului să romanizeze rapid o populaţie cu mult mai numeroasă ca ei pe un teritoriu imens pe o rază de peste 1000 de km la est şi la nord, când invaziile de tot felul veneau tocmai din această direcţie. Cu mult mai interesant devine totul, atunci când constatăm că prezenţa românilor în aceste locuri este atestată cu mult timp înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, prezenţa lor depăşind cu mult în acele timpuri graniţele acestor state româneşti şi chiar a oricărui stat românesc vechi sau modern. Lucrarea de faţă îşi propune tocmai să arate neverosimilitatea ipotezelor privitoare la originea poporului şi a limbii române. Cum au ajuns daco-geţii din Transnistria şi Ucraina să fie romanizaţi cînd nu a călcat picior de roman vreodată pe acolo, nimeni nu s'a aventurat să explice. În aceste locuri toponimia veche şi hidronimia atestă prezenţa strămoşilor noştri daco-geţi pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. A. Boldur (1980) consultând o serie de surse istorice, cu precădere vechi cronici ruseşti, identifică o mulţime de hidronime şi toponime traco-dacice în Volhinia, Galiţia, Podolia, întinzându-se de fapt de pe malurile Pripetului până în Balcani. Astfel Boldur găseşte 28 de toponime traco-dace având componenta -dava în bazinul râurilor San şi Bugul de Vest, 19 astfel de toponime, în bazinul râurilor Styr şi Sluci, 37 în bazinul râurilor Teterev şi Bugul de Sud, iar între Prut şi Nistru 179 de denumiri dacice, între care 95 de astfel de toponime în - dava.
Revenind la cucerirea Daciei de către romani şi transformarea colţului de sud-vest al regatului dacic în provincie romană, acest eveniment cu totul nefast în istoria poporului nostru, care a avut loc în anul 106 DC1 când imperiul roman atinsese culmea gloriei şi perioada de extindere maximă, trebuie să reamintim câteva date care au fost tot timpul trecute cu vederea. Provincia romană Dacia a fost instaurată in anul 107 DC, dar în tot timpul existenţei sale această provincie nu s'a bucurat de linişte. Pentru a trasa doar câteva coordonate cronologice amintesc că Dacia a fost cucerită cu mult mai târziu decât alte teritorii din Europa devenite ulterior provincii romane. Astfel Dacia a fost cucerită la peste 200 de ani după ce procesul de cucerire lentă a peninsulei iberice s'a încheiat (considerând căderea Numantiei din 133 ÎC ca punct terminus în acest proces), peste un secol şi jumătate după cucerirea Galiei (52 ÎC), peste 100 de ani după cucerirea Raetiei. În plus, în aceste provincii romanii au avut control asupra întregului teritoriu, pe când la nordul Dunării au controlat doar cca 1/5 din teritoriul întregului regat dacic cum deja am arătat mai sus. Romanii şi-au retras administraţia din Dacia la 271 DC, deşi relatările autorilor antici indică o pierdere a controlului real la nordul Dunării înainte de această dată, mai precis pe la 265 DC. Cel mai probabil romanii au pierdut total controlul la nordul Dunării pe vremea împăratului Galienus dacă nu şi mai devreme. Retrageri similare ca cea din nordul Dunării nu a avut loc nici din Gallia, nici din Peninsula Iberică, provincii care au rămas parte integrantă a imperiului până la prăbuşirea acestuia. Pe lângă toate acestea în Dacia, ca şi în Moesia, Dalmaţia şi Pannonia nu au avut niciodată loc colonizări, cu italici sau neitalici, cei care veneau în aceste locuri veneau numai din iniţiativă personală, după cum arată Th. Mommsen. De altfel ceea ce i-a interesat pe romani în Dacia a fost doar minele de aur din munţii Apuseni, precum şi cele de sare de pe valea Oltului şi alte câteva astfel de mine situate în jumătatea de sud a Ardealului. De aceea imperiul nici nu s'a exins dincolo de aceste zone de interes strict economic.
Pe lângă aceste argumente se pot menţiona concepţiile a doi dintre cei mai mari istorici români şi anume N. Iorga şi V. Pârvan. Aceşti doi mari istorici se îndoiesc fiecare în felul său că romanizarea a putut avea loc într'o perioadă de timp aşa de scurtă. Pârvan (1956) arată că romanii cuceresc târziu provinciile illire şi trace de la nord şi est de Alpi până la Dunăre. Cucerirea acestor teritorii s'a făcut foarte încet astfel Pannonia Inferioară, Moesia Inferioară precum şi Thracia vor mai rămâne încă în afara organizării romane, până în prima jumătate a sec. 1 DC. Regiunile din Thracia şi Moesia vor rămâne state clientelare conduse de regi locali până către mijlocul sec.1 DC. Pârvan nu aminteşte însă că pe vremea lui August puţin a lipsit ca Roma să fie distrusă după ce a fost înfrântă de o coaliţie illiro-pannono-tracă (cf. Velleius Paterculus). De altfel şi Noricum şi Rhaetia au avut o soartă similară cu Thracia şi Moesia păstrând multă vreme organizarea locală sub protectorat roman, după ce Roma cucerise demult Gallia, Spania, nordul Africii, Asia Mică. În schimb Pârvan crede în mod complet eronat că pannonii, illirii şi traco-dacii au fost romanizaţi de negustorii romanii cu mult timp înainte ca armatele romane să cucerească aceste teritorii începând cu 200 ÎC: o afirmaţie fără sens şi fără vreo dovadă istorică. Niciunde în întreaga istorie universală nu a avut loc aşa ceva. În sprijinul ideii sale aberante citează pe Velleius Paterculus care povesteşte la numai 15 ani de la cucerirea Pannoniei, după o serie de războaie crâncene că aceştia vorbeau un fel de latină: "omnibus autem Pannonis non disciplinae tantum modo, sed lingue quoque notitia Romanae" (11, 110). Desigur pannonii vorbeau o limbă apropiată de latină, deoarece erau illiri, deci erau vorbitori de traco-illiră, dar în nici un caz nu puteau vorbi latina la vremea aceea aşa cum greşit crede V. Pârvan, mai ales că pannonii nu cedaseră cu uşurinţă romanilor, luptând cu dârzenie multă vreme împotriva Romei. V. Paterculus spune clar că pannonii aveau obiceiuri comune cu romanii inclusiv disciplina militară romană pe care nu le deprinseseră în cei câţiva ani de dominaţie romană, ci le avuseseră cu mult timp înainte având origini comune cu aceştia din urmă. Pannonii au făcut parte din regatul lui Burebista, regat întemeiat pe principii naţionale, după ce fuseseră alungaţi toţi celţii din aceste locuri. Din afirmaţiile lui V. Paterculus reiese că pannonii aveau aceleaşi obiceiuri cu romanii, ceea ce denotă că erau înrudiţi îndeaproape. Faptul că pannonii înţelegeau bine latina, acest lucru este o mărturie în plus că limba vorbită de ei era apropiată de latină. De altfel cam în aceeaşi perioadă, Ovidiu se plânge că la Tomis nu este nimeni să înţeleagă latina, deşi el însuşi reuşeşte să înveţe repede limba getică. Tot el spune că geţii râd prosteşte când aud vorbindu-se latină, lucru firesc dacă luăm în considerare apropierea, dar neidentitatea celor două limbi; astfel geţii percepeau o getică "stâlcită" când auzeau vorbindu-se latină ceea ce stârnea ilaritatea, o limbă din care nu înţelegema Pârvan, în acelaşi context el afirmă în mod cu totul nejustificat că Moesia era romană înainte de 43-49 DC când a devenit provincie romană pentru a fi colonizată cu peste 100 000 de daci de peste Dunăre, colonizare care nu avea nimic de a face cu limba vorbită în Moesia, din punctul de vedere al Romei, cel mult noii colonişti veniţi din nord se puteau simţi ca acasă, deoarece localnicii vorbeau aceeaşi limbă cu ei. Tot el afirmă că primele influenţe italice în Dacia merg până in epoca villanoviană, deci din epoca bronzului. După cum vom vedea civilizaţia bronzului şi apoi a fierului trebuie să fi venit din răsărit spre apus şi în nici un caz invers, dar desigur pe vremea lui Pârvan arheologia nu se afla în stadiul de azi. Această idee este preluată de Boldur (1980) care afirmă tot în maniera lui Pârvan şi Iorga că dacii au fost romanizaţi cu mult înainte de cucerirea Daciei. Boldur crede că dacii au fost romanizaţi de celţii veniţi din apus încă din epoca bronzului fără să ne explice în primul rând cum s'au romanizat celţii înşişi la acea vreme, când cetatea Romei nu se zidise încă.
Pentru a justifica aceeaşi idee a imposibilităţii romanizării dacilor intr'o perioadă aşa de scurtă, N. Iorga (1989) recurge la o explicaţie cu totul diferită decât cea a lui Pârvan şi anume aceea a emigrării masive de ţărani italici în toată zona illiro-tracă, fenomen care ar fi avut loc cu mult timp înaintea cuceririi acestor locuri de către romani, fără să aducă nici cea mai neînsemnată dovadă istorică în afara propriei sale imaginaţii bogate. În plus, Iorga ignoră cu desăvârşire faptul că la vremea la care el se referă, în Italia existau încă mai multe popoare care vorbeau limbi diferite chiar dacă multe erau înrudite între ele. Iniţial latina s'a vorbit doar în Latium, o regiune nu mai mare decât mărimea unui judeţ din zilele noastre. Iorga consideră că Traian nu a cucerit Dacia din motive de glorie şi ambiţie personală în sensul lor cavaleresc din timpurile moderne şi de asemenea nu crede că Dacia a fost romanizată după 107 DC când a devenit provincie romană care a dăinuit până la retragerea lui Aurelian. Şi el ca toţi ceilalţi istorici pare să ignore faptul că doar o mică parte a teritoriului locuit de daci a fost sub controlul Romei. În continuare, Iorga arată de asemenea că vreo 50 de ani au durat războaiele care avut loc înainte de retragerea romanilor, perioadă de totală instabilitate politică în zonă, la care se adaugă încă vreo 20 de ani pentru pregătirea şi venirea coloniştilor. În schimb Iorga ignoră faptul că mai multe decenii după infiinţarea Daciei romane au avut loc mai multe răscoale ale dacilor din provincie, dar şi invazii ale dacilor liberi şi ale goţilor. Ţinând cont şi de acest fapt nu rămân decât cca 40-50 de ani de relativă linişte când colonişti romani se puteau stabili în Dacia. În acelaşi timp, Iorga menţionează clar că aceşti colonişti erau "romani" din Syria, Asia Mică, Egipt, Brittania, dar şi mai de aproape din Grecia şi Tracia. În acest caz aceşti colonişti vorbeau o latină stricată cu diferite accente şi particularităţii din zonele respective. Iorga înţelege bine faptul că un popor ca să se deznaţionalizeze trebuie să fie invadat de o populaţie mai numeroasă având aceeaşi ocupaţie şi bineînţeles să vorbească o altă limbă. Având aceeaşi ocupaţie cele două grupuri etnice sânt în permanent contact social şi astfel populaţia mai numeroasă poate deznaţionaliza pe cea mai puţin numeroasă. Şi aici Iorga scoate asul din mânecă, pentru că dacă lucrurile stau aşa, el trage concluzia că: " Într'o anumită fază din viaţa ei economică, Italia nu a avut nevoie de ţărani şi i-a exportat. Erau vilele, latifundiile, casele de plăcere, parcurile de vânătoare , viaţa de lux". Mai departe Iorga afirmă, fără să demonstreze, că Roma importa produsele agricole şi nu mai avea nevoie de ţărani. Astfel el ajunge la strania concluzie că: "Şi atunci a venit deodată un aflux de populaţie deznaţionalizând parte din ilirieni şi traci. Şi confundâdu-se deznaţionalizaţii în masa civilizatoare au întărit-o. Curând au mers înainte cu toţii, păstrând aceleaşi ocupaţii, tot mai numeroşi până au ajuns la limita Dunării şi au trecut-o pe la Drobeta. După opera de deznaţionalizare făcută pe tăcutele de popor, a venit apoi împăratul care a dus această operă mai departe". Iorga nu mai spune ce s'a întâmplat cu dacii de la nordul Dunării după ce tracii deznaţionalizaţi au trecut Dunărea pe la Drobeta; de ce tocmai pe la Drobeta şi nu şi pe altă parte, Iorga din nou omite să spună, dar nici nu ar fi avut ce spune pentru că toate aceste afirmaţii sânt pure invenţii. Mai departe tot el afirmă că : "Nu văd ce argumente logice s'ar putea aduce în contra acestei teorii. Doar Peninsula Balcanică nu este închisă cu ziduri chinezeşti de către Dunăre, şi un prisos de populaţie era sigur aici. Şi nimeni nu poate împiedica lucrul acesta că din locul unde populaţia era mai densă, ea să treacă în locul unde era mai rară şi din locul unde populaţia era mai puţin liberă din punct de vedere social şi politic ea să treacă acolo unde social şi politic, populaţia era mai liberă". După cum se vede Iorga inventează un întreg scenariu prin care trebuia "să explice" romanizarea dacilor, nu numai fără dovezi şi argumente concrete, dar şi cu afirmaţii foarte greu de susţinut în orice condiţii istorice. De ce ar fi părăsit în masă ţăranii din Italia pământurile lor şi să "invadeze" pur şi simplu pe illiri şi pe traci? În acea vreme, dar şi mult mai târziu economia ţărănească era de tip autarhic, în sensul că ţăranii trăiau din ce produceau pe pământul lor, fără să'şi vândă produsele decât în mică măsură, dacă presupunem că cei bogaţi importau produsele agricole aşa cum susţine Iorga. Emigrând din Peninsula Italică avea cineva mai multă nevoie de ei în ţinuturile illire şi trace decât în Italia? Existau acolo mai mulţi amatori să le cumpere produsele? Cu siguranţă că nu! De ce populaţia illiro-tracă trebuia să fie rară ca să fie loc pentru invazia italică. Herodot ne spune în sec 5 ÎC că tracii erau cel mai numeros popor din lume, după indieni, deci cu mult timp înainte de presupusa invazie a italicilor în aceste locuri. De ce primii ar fi lăsat pe italici să le ocupe teritoriile, mai ales că aceştia din urmă nu s'au aşezat acolo prin forţa armelor, ba mai mult atât illirii, cât şi tracii erau foarte bine organizaţi în state conduse de regi locali. Aceste state au opus o rezistenţă dârză chiar armatelor romane cărora le-a luat un timp îndelungat să supună aceste regiuni aşa cum reiese chiar din scrierile autorilor romani şi cum o recunosc şi istorici moderni. Aceşti autori relatează de cele mai multe ori cu lux de amănunte despre războaiele duse de romani pentru a cuceri pe illiri, pannoni şi traci, fără să mai enumerăm războaiele împotriva puternicului regat dacic de la nordul Dunării. După cum se poate vedea, în ciuda convingerii lui Iorga, există pe lângă argumente istorice, o mulţime de argumente de logică împotriva teoriei sale.
Situaţia politico-militară la nordul Dunării în timpul stăpânirii romane: În tot decursul celor cca 150 de ani de existenţă a provinciei Dacia, au avut loc tot timpul fie invazii din afara provinciei ori revolte din interior, fie şi una şi alta. Voi face o scurtă trecere în revistă a acestor mişcări. Prima mare mişcare de acest fel are loc la anul 117 AD, anul morţii lui Traian, mort în Asia Mică la scurt timp după pierderea bătăliei cu parţii. În acest an are loc o dublă invazie una condusă de iazigi din apus şi alta din răsărit condusă de roxolani. Coincidenţa în timp şi atacul simultan din două direcţii diferite indică faptul că această invazie a fost plănuită cu mult timp înainte cu toate că provincia nu avea decât 10 ani de existenţă. Succesorul lui Traian, Hadrian încearcă să controleze situaţia învingându-i pe roxolani, pe de o parte şi cumpărând cu bani grei pacea cu iazigii. Noul împărat era hotărât să abandoneze cu totul această provincie cum făcuse deja cu încă trei provincii din răsărit şi anume Armenia, Mesopotamia şi Asiria. Istoricul roman Eutropius scrie că împăratul a fost convins de oamenii săi să renunţe la ideea abandonării Daciei pentru că "prea mulţi cetăţeni romani ar cădea în mâinile barbarilor", dar este mai mult ca sigur că atât prestigiul noului împărat cât şi al imperiului ar fi avut mult de suferit dacă atât de multe teritorii ar fi fost cedate într' o perioadă de timp aşa de scurtă. Drept consecinţă Hadrian dispune construirea faimosului limes alutanus, de-a lungul Oltului care era de fapt graniţa de răsărit a provinciei. Acest limes era un val de apărare din pământ construit pe partea de răsărit a Oltului pentru a opri invaziile venite din această direcţie. Un val similar a fost construit în aceeaşi perioadă în Brittania pentru a opri invaziile picţilor din actuala Scoţie. Ceva mai târziu, în timpul domniei impăratului Antoninus (138-161 DC) are loc o revoltă a dacilor din provincia Dacia, susţinută de o invazie a dacilor liberi, cei din afara provinciei. De asemenea în timpul aşa-numitului război marcomanic care a durat 20 de ani pe vremea lui Marcus Aurelius (161-180 DC) care a domnit imediat după Antoninus au avut loc mai multe revolte în Dacia, precum şi o serie de invazii din exterior. Într'una din aceste invazii, condusă de un prinţ dac atât Sarmisegetusa, capitala provinciei, cât şi Alburnus, centrul de exploatare a aurului din Munţii Apuseni au fost distruse şi arse.
Pe de altă parte, goţii, care în ultimă instanţă au dat lovitura de graţie imperiului roman, au atacat constant nu numai provincia de la nordul Dunării, ci şi la sud de Dunăre. Goţii au venit de la Marea Baltică în nordul Mării Negre de unde s'au angajat în atacuri repetate împotriva romanilor până în secolele 3-4 DC când vizigoţii pleacă în Italia, iar puterea ostrogoţilor este distrusă de huni la 375 DC. Este demn de menţionat că sub numele de goţi se ascundeau de multe ori geţii (... n.m.), istoricii romani şi bizantini confundându-i de cele mai multe ori (ma intreb cate astfel de confuzii, intinse pe durata a sute de ani, or exista in istorie... s-ar putea ca aceasta sa fie singura, n.m.). Uneori această confuzie este eliminată atunci când autorii antici indică triburile costobocilor sau al carpilor care ştim sigur că erau daci (... n.m.). Toate aceste triburi au atacat imperiul fie separat, fie împreună. De pe la 230 DC încoace aceste atacuri au devenit tot mai puternice. În cele mai multe cazuri, romanii erau nevoiţi să cumpere pacea cu bani, şi în cazurile când reuşeau să oprească un atac îşi luau supranumele pompos de Dacicus ori Carpicus (nu Goticus?:), n.m.). În timpul lui Galienus (260-268 DC), goţii (unii autori antici îi numesc însă geţi) (nah...:) n.m.) lansează un atac de proporţii venind cu corăbiile pe Marea Neagră în provinciile romane de la sudul Dunării. Scriitorii romani Iordanes (18), Ammianus Marcelinus (31, 5-13), Zosimus (1, 13), Aurelius Victor (29) toţi scriu că romanii au pierdut total controlul la nordul Dunării în această perioadă. Retragerea oficială a avut loc la 271 DC de către Aurelian, el însuşi trac de origine, ordonând distrugerea podului de pe Dunăre de la Turnu-Severin, măsură necesară cu scopul de a opri invaziile din nord, dar această măsură nu a oprit complet aceste invazii din nordul Dunării. Un secol mai târziu, venirea hunilor şi avarilor în regiune a împins pe vizigoţi în sud, dar şi aceste popoare noi venite la nordul Dunării făceau multe incursiuni pe celălalt mal al Dunării.
n.m. - adica nota mea, arim
2 dec. 2009
Cateva idei
Aceste idei sunt clar puerile, rautacioase si vin din partea unui amator, asa ca va sugerez sa invatati istoria oficiala, aia facuta de specialisti. Daca acesti specialisti sustin ca o serie de autori, pe durata a sute, chiar mii de ani, au fost niste boi, atunci asa e. Istoria este o stiinta exacta, guvernata de legi, respectiv teorii, imuabile. Ma autodenunt, deci, ca pelasgoman, tracoman, dacoman, protocronist agresiv, extremist dac, virulent nationalist, iubitor al ideii de Dacia ca buric al Universului.
Gata, v-am impartasit ce-mi trecea prin cap. (articol completat pe masura ce mai imi venea cate o idee)
