In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus Statul Roman intr-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate.
La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman. In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba romana.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.
La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român.Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.
Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, ministrul român de Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.
Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.
În acelaşi timp, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904), solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.
Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.
Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu
Text Iradea (Decret)
„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”
J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca functionand particular, fiind practic tolerate. Autoritatea otomana din Ianina, in persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori si a ordonat inchiderea scolii din Metova si a bisericii din Baiasa. In urma ultimatului adresat de statul roman, amenintand cu ruperea relatiilor diplomatice, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).
Rezultatul practic al acestei iradele a fost dezastruos pentru comunitatile aromane din Balcani pe care statul roman le sprijinea cultural. Aceasta iradea a provocat prigoana nationala, comandouri de teroristi (antarti) greci trecand la executarea de asasinate in randul fruntasilor aromani (peste 400 de victime), ceeace a condus la ruperea relatiilor diplomatice intre Grecia si Romania (1906-1911).
Iradeaua, un act al sultanului Abdul Hamid dat in favoarea aromanilor din Grecia, le asigura acestora recunoasterea ca o comunitate distincta, cu drepturi culturale proprii si cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare. Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaste acest act, s-a repercutat si in relatiile eleno-romane, ajungandu-se aproape de ruperea relatiilor diplomatice dintre cele doua state. Detensionarea relatiilor dintre cele doua state a avut loc abia la interventia Italiei si Frantei, dar revenirea pe fagasul normal in relatiile diplomatice dintre Romania si Grecia s-a facut prin excluderea “problemei aromane” de pe agenda discutiilor dintre cele doua state. Intr-o chestiune de interes national, dar si de mandrie nationala, statul roman cedase…atunci, ca si acum. Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie “sacrificati”. Soarta lor nu este cu nimic mai buna nici astazi, desi Grecia este stat membru al UE din 1981.
O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Directia Judeteana Mures a Arhivelor Nationale.
Jean Bart traise printre greci, legase prietenii cu acestia, comandase echipaje din care faceau parte si greci. Pe mare, dar mai ales in lumea porturilor, avusese ocazia sa-i cunoasca foarte bine si nu e de mirare ca, in multe dintre scrierile sale, grecii intruchipeaza unele dintre personajele sale. In atmosfera creata de tensiunile din 1905, dintre Grecia si Romania, si aprecierile scriitorului fata de greci au devenit foarte critice. “Viata porturilor si intregul comert – scria acesta in documentul inedit aflat la Directia Judeteana Mures a Arhivelor Statului – era in mainile grecilor. Asa se explica averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalisti greci, dar relativ putini, pe cand in Romania, Egipt si SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii nascuti si crescuti aici, muncesc, castiga, se imbogatesc in Romania, dar fac armata si varsa averea in Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…” Intr-un alt context, dar in acelasi document, Jean Bart isi continua aprecierile in aceeasi nota critica: “…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieti de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat in Grecia, au facut scoli si biserici acolo, si azi sunt deputati si oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu doua patrii. Din una se hranesc si pe alta o servesc…”
Sursa: Foaie Nationala si CATALIN PETRUŢ FUDULU - Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti .{Ziarul de duminica}
http://cersipamantromanesc.wordpress.com
