Românii din Bulgaria, între uitare şi "asimilare benevolă"

În ciuda declarării loialităţii faţă de statul bulgar, românii care îşi revendică drepturile sunt consideraţi drept "distrugători ai statului", "vânzători ai neamului bulgar" şi chiar agenţi ai României, spun pentru Cotidianul.ro presedintele Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE", Ivo Filipov Gheorgheiv, şi preşedintele AVE din Kozlodui, Nicolai Marinov Pacev.
S-a ajuns astfel că de la cei 70.000 de etnici români declaraţi oficial în Bulgaria în perioada interbelică, să se ajungă, în 2001, la puţin peste 1.000 de locuitori, în condiţiile în care, din datele neoficiale ale Uniunea Etnicilor Români, în Bulgaria locuiesc circa 300.000 de români.
Aceasta şi pentru că politica autorităţilor de la Sofia este de a susţine că vlahii şi românii, dar şi aromânii sau meglenoromanii, sunt populaţii cu tradiţii, obiceiuri şi cultura diferite, după cum se arată în amintitul raport al AVE. Vorbind despre politica Sofiei, Preşedintele Asociatiei Aromânilor din Bulgaria declara, pentru Agerpres, că "nu poate fi vorba de asimilare, ci de integrare cu bună voinţă."
Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE" a prezentat un raport asupra populaţiei româneşti din ţara vecină, imediat după încheierea recensământului din februatrie 2011. La fel cum reclamau organizaţiile macedonene după recensământul din 2001, presedintele AVE, Ivo Filipov Gheorgheiv arată că în satele româneşti din sudul Dunării datele au fost completat cu creionul, pentru a putea fi uşor modificate, în detrimentul etnicilor români.
La sesizarea AVE, Ministerul român de Externe a răspuns indicând că va include această problemă pe agenda dialogului bilateral cu Sofia.
"Se ştie că, dacă o persoană vorbeşte româneşte, nu poate să evolueze în ierarhie sau să progreseze în societatea modernă. Acest fapt a făcut ca unii din neamul nostru care au ajuns să ocupe o funcţie să refuze să recunoască că sunt români, să vorbească româneşte sau să-şi înveţe copii să vorbească româneşte de teamă că îşi vor pierde funcţia. În privinţa asta s-a ajuns până la paradoxul ca bunicii care nu ştiau limba bulgară să nu se poată înţelege cu nepoţii care nu ştiau româneşte", se arată în raportul AVE.
În Bulgaria există o singura instituţie de învăţământ cu predare in limba română, un liceu din Sofia, într-o zonă în care prezenţa etnicilor români este minimă. Cei zece elevi care încheie cursurile în fiecare an sunt, preponderent, bulgari care apoi cumpără acte care le certifică apartenenţa la etnia română şi studiaza la Bucureşti, în virtutea unui acord privind schimbul de studenţi, spune Ivo Filipov Gheorghiev. Preşedintele Traian Băsescu a promis că va aborda tema înfiinţării unui liceu românesc la Vidin, zona în care se concentrează comunitatea românească, însă totul a rămas la stadiul de promisiune.
Cât despre fonduri, în timp ce statul român a odferit, în 2010, circa 600.000 de euro comunităţii bulgare din România, românii de la sud de Dunare au primit sub 10.000 de euro din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, iar statul bulgar nu participă deloc la susţinerea asociaţiilor româneşti, o dată ce minorităţile naţionale nu sunt recunoscute. Mai mult, Fiscul bulgar impozitează micile fonduri primite de la Bucureşti.
Aceeaşi autoritate fiscală de la Sofia a lansat în acest an o campanie prin care le cere profesorilor de limba română listele cu numele copiilor înscrişi la cursuri, adeverinţele şi diplomele acestora. Şcolile sunt organizate de români şi plătite exclusiv din fonduri ale comunităţii şi ajutoarele de la Bucureşti.
Banii sunt esenţiali pentru românii din Bulgaria, pentru că marea masa a comunităţii trăieşte în nord-vestul ţării, cea mai săracă regiune din UE, potrivit unui recent studiu al Eurostat. "Sistemul represiv a folosit şi foloseste în continuare sărăcia ca cea mai puternică pârghie de asimilare a unui neam", arată raportul AVE. Acum, Uniunea Romanilor din Bulgaria are nevoie de circa 40.000 de euro pentru a cumpara un imobil in Vidin pentru a adaposti o biblioteca de 25.000 de volume, găzduită în condiţii improprii într-o cameră a primăriei.
Aderarea la UE nu pare a oferi perspective mai bune minorităţilor din Bulgaria. Bulgaria europeană a fost aspru admonestată într-un raport din 2009 al Consiliului Europei, care cerea adoptarea unui amendament constituţional "pentru o mai bună garantare a dreptului minorităţilor la asociere şi pentru deplina aliniere a practicilor la standardele Consiliului Europei." Motivul criticilor ţinea în special de situaţia minorităţii turce, cea care se bucură de cele mai mari drepturi-reprezentare parlamentară şi o emisiune zilnică de ştiri, de zece minute, la televiziunea publică. La presiunea naţionaliştilor, premierul Boiko Borisov a fost chiar pe punctul de a organiza un referendum pentru interzicerea acestei emisiuni.
Presa occidentală a relatat despre politica de asimilare a minorităţii turce în timpul regimului comunist din Bulgaria şi despre exodul a 300.000 de etnici turci, după căderea comunismului.
Statutul minorităţilor are o miză imensă în Bulgaria, având în vedere declinul demografic şi exodul în ţările vestice. Potrivit recensământului din 2011, populaţia Bulgariei s-a redus la 7,3 milioane de locuitori, iar din datele neoficiale ale asociaţiilor minorităţilor etnice, bulgarii nu depăşesc cu mult jumătate din această populaţie.

autor : Razvan Ciubotaru
sursa : ziarul Cotidianul
sursa: http://rdcnploiesti.blogspot.com

Românii din Timoc sunt supusi unui genocid cultural

Reportaj printre românii din estul Serbiei: "M-am declarat vlah, dar ce-o fi aia nu ştiu" (cu precizarea ca denumirea de vlahi e cea originala a populatiei originare din Balcani, tracii, adica noi, dar e folosita acum de sarbi pentru a-i rupe pe fratii nostri de noi, care ne mandrim cu un nume fals de romani - n.a.)

Sătenii din Zlot nu înţeleg de ce sunt vlahi

Niciun român n-a putut să îmi spună în satul Zlot, din estul Serbiei, cine e Mihai Eminescu. Aici, la două ore distanţă de mers cu maşina până în România, românii nu ştiu nimic despre strămoşii lor.

După ce am plecat din casa românului Dragan Demic, unde am vorbit o noapte întreagă despre obiceiurile românilor din Valea Timocului (discuţia e aici), am pornit sâmbătă dimineaţa spre Bor, cel mai mare oraş din estul Serbiei, unde se află o comunitate importantă de români. În Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de "vlahi".
„Birocraţchi aparat"
Ajung repede în oraşul Petrovac na Mlavi (Piatra Mlavei, în traducere), după care drumul începe să urce, mă apropii de munţii Homoliei. La radio se prind doar posturi sârbeşti. Nimic în româneşte. Ca peste tot, de altfel, în Timoc. La Radio 92 cântă Toto Cutugno şi la postul public RTS (Radio-televizija Srbije) aud vorbindu-se despre "birocraţchi aparat", "economia" şi "euro". Mai am puţin până în orăşelul Zagubica, unde aveam să aflu că sunt "numai români".
Printre bordeie
La radio se vorbeşte în continuare de economie ("concurenţia", "kriza"), după care ascult un "zurnal" scurt care se termină cu "horoskop". În acordurile unor melodii sârbeşti trec pe lângă case mici, răzleţe, aruncate ici-colo în pantă: bordeie dărăpănate, împrejmuite de garduri vechi, dezmembrate, de lemn. În curţi se văd hambare, coteţe şi alte construcţii din lemn. Peisajul e dezolant, rar văd oameni, plouă şi bate vântul. Nici maşini nu prea trec pe şosea, mai mult văd oameni pe biciclete.
„Toţi suntem aici români"
Totul în jur ţine să îmi transmită un mesaj: cultivarea pământului şi creşterea animalelor sunt singurele surse de venit ale oamenilor de aici. Asemănarea e izbitoare cu satele româneşti. Are grijă postul de radio "Avala" să îmi aducă aminte că nu sunt în România. Trec prin Krepoljin. Se transmit discursuri politice. Aud "miza politica", însoţită de aplauze frenetice, urmează "Slobodan Milosevici" şi "zemlea nasa" (pământul nostru, n.r.), afirmaţie care stârneşte de fiecare dată aplauze frenetice. Nu vreau politică! Mut pe Radio Belgrad, tot încerc să prind vreun cuvânt măcar în româneşte. Aud o scurtă informare scurtă despre Frida Kahlo şi Traviata, probabil un anunţ de spectacol, începe să se discute despre "Schengen" şi închid radioul.
Când am ajuns în localitatea Zagubica (Jagubiţa) am întrebat câţiva oameni care treceau pe stradă cum e drumul până la Bor. Toţi mi-au răspuns în româneşte, ba chiar un bărbat care intra cu bicicleta în curte, puţin speriat de camera foto, a zis că oraşul e tot românesc.
- Bună ziua, unde e Bor?
- Tot în faţă.
- E bun drumul?
- Da.
- Nu e zăpadă, că nu am cauciucuri de iarnă?
- Drumu-i bun.
- Văd că vorbiţi bine româneşte.
- Da, păi da (zâmbeşte).
- De unde ştiţi?
- Păi toţi suntem aici români.
Mă uit în jur - toate inscripţiile sunt în sârbeşte. Legea sârbă a minorităţilor prevede că acolo unde o etnie are 15%, beneficiază de inscripţii publice bilingve. Consiliul Europei atrăgea, de altfel, atenţia, în 2008, că "limba vlahă nu e folosită în localităţile cu peste 15% vlahi". Am plecat repede din Zagubica, începuse să fulguiască, chiar nu aveam cauciucuri de iarnă şi aveam de trecut munţii.
Farmacia Albina şi minerul
Când am ajuns în Bor m-a întâmpinat statuia unui miner care priveşte în zare, cu o roabă la picioare şi un pichamăr pe umeri. Mineritul se practică aici înainte de venirea romanilor.
Borul este un puternic centru al românilor timoceni. În municipiu trăiesc oficial 10.064 de români, aproape o cincime din populaţie. Aici au cântat Tudor Gheorghe şi Maria Ciobanu, statul român a finanţat aici proiecţii de filme, expoziţii fotografice, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a împărţit CD-uri cu colinde româneşti si DVD-uri cu filmul "Amintiri din Copilărie". Bor se află la aproximativ 132 de kilometri de Drobeta Turnu Severin şi 93 de kilometri de Calafat.
Cotesc stânga la „Apoteka Albina", farmacia unui român, spre sediul Partidului Democrat al Românilor din Serbia, înfiinţat în 2004, unde mă întâlnesc cu Predrag Balaşevic, liderul formaţiunii.
Genocid cultural
Când avea 19 ani, Predrag a plecat în România să studieze pentru că ştia el că nu e sârb, dar atunci a aflat "adevărul". Îl întreb cum e să fii român în Valea Timocului. "E un miracol că au mai rămas români care vorbesc limba română în estul Serbiei. Tu nu ai în Serbia cum să cunoşti ceva despre România. Nu ai de unde. La noi 99% din oameni nu ştiu să citească pentru că nu au învăţat la şcoală limba română.
Conştiinţa naţională este la pământ. Serbia zice că vlahii sunt altceva decât românii, un popor aparte, care, poate că vorbesc o limbă asemănătoare cu limba română, dar ei nu sunt români. Aşa că atunci când vorbiţi cu oamenii, ei vă vor spune în limba română că sunt români, dar dacă îi întrebi în limba sârbă vă vor răspunde că sunt vlahi, termenul de «vlasi».
Unii folosesc nişte termeni mai duri, precum genocid cultural. Dar cam asta a fost. Tu nu ai dat voie la minoritatea asta să aibă dreptul de a cultiva limba, cultura. E o tragedie ca o comunitate să nu ştie nimic despre ea".
Drumul ciobanilor
Predrag îmi dă câteva cărţi despre românii din Timoc şi plec spre Zlot, cel mai mare sat românesc din Serbia. Întreb lângă o benzinărie Jugopetrol un ţăran (77 de ani) cum să ajung şi îmi indică drumul pentru oi. Fără indicatoare clare, mă rătăcesc şi fac un ocol prin satul Serbanovac. Mă opresc la magazinul sătesc, unde patru bărbaţi stăteau de vorbă la o bere. Îi salut în sârbeşte, ei îmi răspund în româneşte.
- Dobar Dan („Bună Ziua" în sârbeşte), spun eu.
- Dobar Dan.
- Zlot? Zlot?, îi întreb.
Unul dintre bărbaţi vrea să îmi răspundă, deschide buzele dar îşi ţine vorba şi mă întreabă în schimb:
- Sunteţi român?
- Da, îi răspund.
- Deci o luaţi în faţă, daţi de un sat sârbesc, pe urmă tot în faţă şi ajungeţi în Zlot.
- Pe unde exact, că se bifurcă drumul?
- Pe unde a luat-o maşina aia (o Ladă albă).
- Mulţumesc.
- De unde veniţi?
- Din România.
- Sănătace, drum bun!
Miroslava (77 de ani): "Tu vorbeşti cam ca noi"
După ce trec un podeţ, o femeie care întindea rufele în curte îmi confirmă că am ajuns în Zlot. Opresc în centru, o piaţă largă încadrată de magazine, baruri, şcoală, biserica şi ticsită de afişe electorale rupte, lipite unele peste altele. Niciun candidat român. Mă plimb prin sat. Tot ce scrie e în sârbeşte sau în alfabet chirilic. Având la bază alfabetul grecesc vechi, alfabetul chirilic a fost folosit în principal la scrierea textelor redactate în limba slavă veche dar a fost şi alfabetul limbii române în secolele 16-19.
În prezent, alfabetul chirilic e folosit în limbile rusă, ucraineană, bulgară, sârbă, macedoneană. Văd un panou turistic şi mă gândesc că pot să citesc despre istoria locului. Nici în engleză nu e tradus măcar.
Mă uit în jur. O văd pe Miroslava (77 de ani) în curte şi o întreb dacă e româncă, vlahă sau sârboaică.
- Sunteţi născută aici?
- Da.
- De unde ştiţi româneşte?
- De unde ştim? Păi e limba noastră.
- Tot satul e aşa?
- Da, da.
- Vorbiţi foarte bine româneşte. Aţi fost vreodată în România?
- Nu, bre, nu.
- Sunteti româncă?
- Da, vlasi. Da tu de unde eşti?
- De la Bucureşti.
- Da cum?, se miră. Că tu vorbeşti cam ca noi, nu eşti de acolo.
- Ba da, sunt din România, aşa vorbim noi la Bucureşti.
- Nu e aşa..nu..am avut români la săpat, nu vorbesc ei aşa.
- Dacă vă spun că aşa vorbesc eu la Bucureşti?
- Nu, ei vorbesc de nu înţelegem multe.
- Ştiţi vreun cântec, vreo poezie din copilărie?
- Nu, le-am uitat, am ani mulţi.
- Aţi auzit de Vlad Ţepes?
- Nu ştiu, noi suntem aici vlasi din Sârbia (râde)
- Lumea vorbeşte aici româneşte?
- Ca mine, aşa, da.
- Sunt aici şi sârbi?
- Da, ne înţelegem bine. Da la voi cum e?
- Şomaj, nu ai de lucru, e greu şi la noi.
Georgevici (55 de ani): Ce-i aia vlasi nu ştiu nici io
Miroslava pleacă, eu mă uit iar după săteni. În Zlot trăiesc 3.757 de oameni, dintre care 1.600 sunt români, potrivit datelor oficiale. Mă întâlnesc lângă un bar cu Georgevici şi băiatul lui, Pavle. Pavle nu stă cu noi, pare grăbit, întreabă doar dacă sunt de la „stranka" (partid) şi pleacă. Rămân cu tatăl lui, care e foarte curios de unde vin.
- De unde eşti tu?, mă întreabă.
- De la Bucureşti.
- Eeee, asta ce e, o delegaţie ceva?
-Nu, vreau să văd cum e în sat, că lumea zice că n-ar fi români aici. Văd că vorbiţi româneşte.
- Şi eu înţeleg ce spuneţi, chiar dacă nu vorbim chiar ca voi. Ai noştri sunt veniţi din România. I-au izgonit ce n-a fost bun şi i-o trimis încoace peste Dunăre, aşa mi-or povestit ai mei ăi bătrâni. Au fost nebuni mulţi. Câte 100, câte 200 de români au trimis aici...aşa s-a făcut satul. Ai mei ăi bătrâni au fost de au păzit acolo la Al Doilea Război Mondial, acolo au lucrat, au păzit, au lucrat până primăvara.
- Ce sunteţi?
- Noi ne-am scris vlasi, vlasi. Da ce-i aia vlasi nu ştiu nici io.
- Cum adică nu ştiţi?
- Nu ştiu.
- Atunci de ce aţi scris acolo că sunteţi vlasi?
- Păi că noi aşa ne ştim de când ne ştim: vlasi, că noi nu suntem români, suntem numai vlasi. Acuma ce o fi aia vlasi..
- De ce nu i-aţi pus băiatului numele Paul?
- Pavle, Pavle, aşa a fost atunci. Atuncia nu s-a putut. Acum se poate, dar atunci nu. Aşa a scris acolo la Biserică şi cum a scris acolo cu papirul...
Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu. Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000.
Georgevici mă mai întreabă dacă avem vreun oraş în România care se numeşte Târgu Jiu pentru că "a fost unul la mine de acolo să muncească", mă mai întreabă dacă sunt însurat, îi fac o poză şi intru într-un bar sătesc.
Cântişile, jocurili...au rămas puţine
Stau de vorbă în local cu românca Biserca Ianoşevici, care conduce asociaţia culturală locală „Primovara". Îmi zice că "noi ne necăjim să nu uite lumea aicia de unde-s, să nu uite cântişile, jocurili, să nu se uite, pentru că au rămas puţine. Se mai fac cântişi în curte la oameni, dar nu toţi fac, de la lume până la lume, care cum vrea, cum i-e drag".
Un alt român, Vlasta Balanovic, îmi zice că "nu ştie omul de-ai lui, care e el, de unde a venit, care e el şi una alta. Noi învăţăm de indian, de aborigieni, da' de-ai noştri ăi bătrâni nu se învaţă. Aia e problema. Omu care nu ştie multe de ai lui spune că nu vrea să fie român, spune că mai bine să zic sârb, e mai bine la muncă, mai bine să zic că sunt sârb, să nu am probleme".
"Să dăm o mie de euro cui ştie de Mihai Viteazul aici în Zlot...nu ştie nimeni. La început au scris oamenii că-s români, pe urmă vlahi, pe urmă iugosloveni, pe urmă sârbi", spune şi Zavişa Jurj, liderul asociaţiei „Ariadnae Filum".
Arcul de triumf
Lângă Biserica din centrul satului este un arc de triumf în miniatură, pavat cu tăbliţe încrustate în chirilică cu numele eroilor care au luptat în războaiele balcanice. "Ostaşilor din Zlot care au murit luptându-se pentru liberartea Serbiei în 1912-1918", scrie pe monument. Zavisa Jurj îmi spune că a fost adăugat sufixul "ici" tuturor numelor, cu alte cuvinte că printre cei care au luptat alături de sârbi împotriva otomanilor au fost şi români, dar ei sunt prezentaţi ca fiind tot sârbi.
Petra (83 de ani): "Mi-s română, baba"
La geamul unei case cu pereţi crăpaţi şi tencuiala căzută, doi ochi privesc uliţa pe după perdea. Mă apropii de fereastra cu zăbrele şi îi fac semn femeii cu faţa zbîrcită să iasă afară. Primesc răspuns să intru în curte prin stânga. Intrare nu are. Am sărit un gard, pe urmă un mic stăvilar din pietre şi o aştept pe Petra, de „optzăci şi tri" de ani să iasă din casă. Femeia spune că "suntem rumâni, rumâni, da, rumână-s io. Vorbesc rumâneşte, că mi-s română, baba". Petra îmi spune că are doi copii care "lucră la Bor" şi îi place că îi fac poze.
- Aţi auzit de România?
- Am auzit de România, am auzit.
- Ce?
- Am auzit aşa, de România, dar nu ştiu altceva nimic. Am auzit, aşa.
Aţi auzit de Mihai Viteazul?
- Ha?
- De Mihai Viteazul, aţi auzit?
- Cum? Ee, nu ştiu aia. Dar ăsta o fost neaoş (originar din România) la voi?
- Da. Pe Tito, Miloşevici, îi ştiţi?
- E, da, de muuult. Or murit.
Pe uliţele satului mă lovesc de aceeaşi situaţie. Roşchici (59 de ani) e "rumân, da, vlasi" dar nu ştie nimic despre România. Drăgan (49 de ani) e "rumân de la Negotin (oraş în estul Zlotului)" dar "n-am auzit de Mihai Eminescu, doar am fost în România pe vremea lui Ceauşescu". Şi tot aşa. Îmi pare rău că n-am văzut copii să vorbesc cu ei şi plec din Zlot spre satul Mălainiţa, unde în 2004 a apărut prima biserică ortodoxă română din estul Serbiei de la 1833 încoace, de care a scris şi BBC.

Românii din estul Serbiei: "Identitătu' ne-am pierdut!"

În satele din estul Serbiei nu găseşti un cuvânt în româneşte

Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nici în pauză nu se vorbeşte în limba română. Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.

Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc români încă de pe vremea lui Burebista.

Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii - educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale. Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie. Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca în anul 29 î. Hr să fie cucerit de Imperiul Roman, odată cu Dacia. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 metri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).
Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.
Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean. Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.
Muşuroiul de românism
Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri "educaţionale" şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.
Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara "mirat" de influenţa „exagerată" a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.
Prima oprire în Serbia - oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.
Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.
Un lucru "jenant"
În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă "o butoalcă de românism", sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.
Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate "pur românească" aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.
"La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant".
Prostia omenească
M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul "Srbija" (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate. Cum s-a întâmplat asta? A fost "prostia omeneasca": sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.
Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.
"A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi", îmi zice Dorinel.
„S-au ataşat sârbilor!"
Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia - Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.
CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, "a trecut de partea sârbilor", a fost iniţial pe baricadele românismului dar "s-a întors la 180 de grade".
Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: "E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament". Lui Dorinel i se pare incredibil că "acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen". "Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor", repetă el.
"Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor", îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.
El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi "Guvernul nu s-ar forma fără români".
Restaurantul Lug şi "aşimilaşia"
Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin "Podu Lung" ), unde în acte sunt 204 români.
Am intrat în restaurantul „Lug" ("dumbravă", în traducere, sau "un fel de pădure, la poalele pădurii") cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: "ЛУЃ". Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.
M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.
Comand un meniu "Ca la Gheorghe", o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu. Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că "astea şi bişerişile-s aşimilaşia". În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.
TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI
„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă"
- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?
Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.
- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?
Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.
- Acum acasă ce vorbeşti?
 -Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români...că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.
- Ai auzit de Mihai Viteazul?
Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.
- Ştii vreun cântec românesc?
Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:
„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu', /
Baba cu şiumagu'"
Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da' noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea "să te duci peste Mureş" când o necăjea cineva.
- Cum adică?
Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da' atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.
- Legende româneşti ai auzit?
Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.
- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?
Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.
- De ce?
Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu' oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.
Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.
Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».
Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.
- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?
Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic "Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul".
Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.
- Ai fost în România?
Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.
- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?
Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.
- Cum crezi că e în România?
Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa...circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).
- Ai fost vreodată la o slujbă românească?
Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.
- Ştii să citeşti în limba română?
Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.
- E vreun ziar aici în română?
Nimic, nimic, nici nimic.
- Dar la televizor?
De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.
- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?
Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.
- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?
Luptă până la libertate.
Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, "Luptă pentru libertate" şi Dejan îmi "mulţămeşte".

Sursa: http://www.adevarul.ro

TREZESTE-TE ROMANE!

În timp ce noi ne vedem de ale noastre, sute de mii de români din Timoc, Serbia, sunt deznaţionalizaţi. Ei sunt denumiţi vlahi, o altă rasă decât cea românească, pentru că nu sunt recunoscuţi ca minoritate românească de către autorităţile sârbe, şi sunt supuşi la presiuni enorme ca să nu mai vorbească româneşte. Dar fraţii de dincolo de Dunăre au genă de luptători în ei şi nu renunţă la identitatea lor. Deci la recensământul care va avea loc în Serbia, timocenii se vor declara români, nu vlahi sau sârbi.



material aparţinând liderului RDCN din Maidan, Serbia, Cristian Vagner- Rutsanu

Etnocid sarbesc contra romanilor

Fraţilor,

Posted on decembrie 19, 2010 by Ilija

De sute de ani, de când ne duceam viaţa nemângâiata alăturea de fraţii noştri Sârbi – nici odată n’a venit cineva la noi cu vre-o vorbă de mângâiere, care să trezească în sufletele noastre nădejdea de un traiu, mai bun şi mai omenesc.
Iată acum, aducând Dumnezeu vremuri mai bune, noi cei mai jos iscăliţi, care suntem ca şi voi Român din Valea Timocului, ne întoarcem către voi în aceste ceasuri istorice, pentru a vă spune câteva lucruri însemnate, asupra cărora să vă gândiţi şi să hotărâţi: ce e de făcut?
Aţi văzut cu toţii răsboiul grozav care ţine de peste patru ani de zile şi care a pornit tocmai din ţara noastră, din Serbia.
Pentru-ce a isbucnit oare acel răsboi? Ştim cu toţii: Serbia voia să adune pe toţi Sârbii cari erau răsfiraţi sub mai multe stăpâniri, la un loc, ca să fie o ţară mare şi puternică.
După suferinţe îndelungate vedem să astăzi acest ţel l-a şi ajuns. Deşi zdrobită, Serbia, a ieşit biruitoare şi a câştigat Bosnia, Herţegovina, Croaţia şi Slavonia, după care se sbate de sute de ani. Aceeaşi dreptate le-a făcut-o răsboiul de acum şi Polonilor şi Românilor. România a intrat în răsboiu pentru a desrobi şi alipi la sine Transilvania, Banatul şi Bucovina.
Ea a ieşit biruitoare şi pe lângă aceste trei ţărişoare şi-a mai alipit şi Basarabia.
Răsboiul acesta nu s’a dat pentru putere ci pentru dreptate. Ce e drept Nemţii credeau că ei o să biruiască cu puterea, dar Aliaţii i-au biruit cu Dreptatea. Ei au statorit că nu e bine ca asupra vieţii unui popor să hotărească un alt popor, străin, ci fiecare popor să-şi hotăraşcă singur soarta, după cum va voi el.
Astfel vedem că mai multe popoare şi-au şi hotărît soarta, şi anume Sârbii din Bosnia şi Herţegovina şi Croaţii din Croaţia şi Slavonia au hotărît că se rup de Austria şi se unesc cu Serbia, Cehii s’au rupt de Austria şi şi’au făcut ţara lor, Polonii de asemenea. Nemţii din Austria s’au unit cu Germania, Ungurii s’au desfăcut de Austria, Bucovina, Basarabia şi Transilvania s’au alipit de România.
Toţi Românii alcătuiesc acum o singură ţară de vre-o 14 milioane de suflete. Numai chiar noi Românii locuitori în Serbia am rămas pe dinafară. Noi n’am înţeles cuvântul preşedintelui Statelor Unite americane, Wilson, că fiecare popor e slobod să-şi hotărească singur soarta.
Cu toate că suntem de două ori mai mulţi la număr decât Românii din Bucovina, noi nu ne-am bătut capul cu soarta noastră. Dar dacă nu ni-l vom bate noi, alţii de bună seamă că nu şi-l vor bate !
Ori nu vrem noi nimic în aceste vremuri mari, când se aşează din nou temeliile lumii şi când fiecare popor îşi cere dreptul său la viaţă?
Ar fi un păcat faţă de copiii şi nepoţii noştri, ca în astfel de clipe hotărîtoare noi să stăm nepăsători.
Dar fraţilor, a sosit ceasul să ne spunem cuvântul! Şi noi credem că nu putem zice altceva, decât că, fiind Români, dorim să fim la un loc cu ceilalţi fraţi ai noştri, cu Românii, care acum sunt un popor mare. Noi vrem să fim la un loc cu Banatul, cu Transilvania, cu Basarabia şi cu Bucovina.
Noi nu suntem sârbi, întocmai precum românii din Ungaria nu sunt unguri şi cei din Rusia ruşi. Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români şi acum nu mai vrem să rămânem sub Sârbi, de la care am avut de suferit atâta. Ei nu ne lăsau să învăţăm în şcoli limba noastră, nu ne lăsau să ne facem biserici româneşti şi alte de acestea.
Fiind şi noi Români de sânge din moşi strămoşii noştri şi avându-ne moşiile noatre moştenite de la ei, noi avem aceiaşi dorinţă: să rămânem ce suntem, adecă Români; să fim gospodari pe pământul nostru şi să fim laolaltă cu toţi fraţii noştri români.
Astăzi toată lumea, care a fost robită de alte neamuri a căpătat dreptate şi se întoarce la ţara mamă. Românii din Basarabia, din Bucovina, din Ardeal şi din Banat s’au alipit de mama lor, România. Numai noi Românii din Serbia am rămas pe din afară.

Proclamarea Unirii 1 Decembrie 1918
Până acuma nouă nu ne-a fost îngăduit cel mai sfânt lucru pentru un om, adică să ne cunoaştem neamul şi să trăim pentru el. Doar numai gospodari puteam să fim; dar asta nu ne mulţumeşte în sufletul nostru, căci şi noi suntem oameni şi trebuie să ştim pentru ce trăim.
De aceea, fiindcă am fost, suntem şi vom fi stăpâni pe pământul nostru românesc din Serbia, vrem ca să ni se lărgească şi drepturile noastre, pentru ca să trăim în toate privinţele ca Români.
Toată averea care se află în judeţele (ocruzi) româneşti să fie proclamate ca averea a poporului român.
Toată puterea executivă (vlasti) să treacă în mâinile noastre. Numai al Românilor să fie împuterniciţi (punomocinic) ai poporului român, şi ei să-şi aleagă funcţionari (cinovnici) dintre români.
Prefecţii (nacelniţi) să fie români cari să îngrijească de popor, dându-i sfaturi bune şi împărţindu-i dreptate în limba rimânească.
Judecătoriile (sudovi) să fie româneşti şi judecata să se facă numai în limba românească.
Noi aveam vre-o 250 sate. Orice sat să aibă primar (cnez) şi dascăli români. Învăţătura să se facă în româneşte.
Până acuma vre-o 40-50 ani noi ne aveam bisericile noastre în care se făcea slujba în limba românească. Acuma cerem să se întoarcă iarăşi limba română în biserică.
Orice sat să aibă biserică. Popii şi dascălii români să rămână la locul lor şi în scurt timp să înveţe româneşte să citească şi să slujească. Pentru acesta mama noastră România ne va da tot sprijinul.
Aşa dar, fraţilor, la lucru !
Să ne adunăm prin sate, prin oraşe, să alegem un Comitet naţional care să se pună în legătura cu fraţii noştri din România, Ardeal, Bucovina şi Basarabia, pentru ca să ne unim cu ei, făcând şi noi dimpreună parte din România Mare.
Acum e timpul să ne folosim libertatea (sloboda) care stăpâneşte toate neamurile şi să ne spunem cuvântul nostru. Nimic nu ne mai împiedică să intrăm în graniţele României întregului neam românesc.


Bucureşti, 1 Decembrie 1918
Sfârşind aceste cuvinte frăţeşti, rog pe bunul Dumnezeu să ne ajute ca să vedem împlinit visul de fericire al neamului nostru.
Ura! Trăiască Românii din Serbia uniţi cu România! Trăiască România Mare a tuturor Românilor!

Chişinău 1 Noemvrie 1918

Sever Coteţ                                  Atanasie Popovici
Plutonier-Major                           Dr. în Filosofie,
Ion Niţă, plutonier major           Prof. L. Bogdan, funcţionar

………………………………………………….

Note critice

În ultima perioadă, se precipită în Timocul sârbesc tot felul de evenimente, despre care v-am informat în numărul trecut al revistei (situaţia clopotniţei din Sipicova). De aceea mă simt dator să fac câteva remarci:

La alegerile pentru comunităţile minoritare , care nu primesc buget din partea statului sârb, ci fac parte din instituţiile neguvernamentale, statul nu are dreptul de a se amesteca dând ordine, dispoziţii sau de a dispune alegeri pentru conducerea acestora .

Clopotniţa din Sipicova
Clopotniţa din Sipicova este pentru biserică şi oamenii din acest sat. Autorităţile sârbeşti nu au nici temei legal, nici moral să dărâme această clopotniţă. Chiar dacă au neglijat să ceară autorizaţie de construire (deşi pentru această construcţie am înţeles că nu era necesară ), locuitorii satului au considerat că nu prejudiciază pe nimeni. De aceea, autorităţile nu trebuie să ceară dărâmarea, ci înaintarea unei cereri retroactive de intrare în aşa-zisa legalitate. Însă problema se politizează, deoarece românii vor să se despartă de biserica sârbească, pe care nu o fregventează, ridicarea clopotniţei trebuind să fie urmată de ridicarea bisericii româneşti.
Cu regret semnalăm că de aproape 20 de ani sârbii susţin că românii din Timoc sunt vlahi şi prin asta ei înţeleg o altă naţie, deşi toate cărţile şi lexicoanele arată că românii şi vlahii sunt tot una. Aceasta este o manevră politică de a provoca confuzie, confuzie care a ţinut în loc dezvoltarea culturii şi limbii româneşti în Serbia. Nu există nici o deosebire între limba românilor din Timoc şi a celor din Banatul sârbesc. Vlahi sunt şi unii şi alţii.
Dacă s-ar fi scris cuvântul „românovlahii” împreunat, nu s-ar fi putut produce confuzia în rândul tineretului românesc din Timoc, cum se produce din cauza faptului că sârbii scriu „româno-vlahii”despărţit. Ei au inventat o nouă naţie: vlahii, care, după ei,  nu au nici o legătură cu românii. E ca şi cum dintr-o singură naţie a germanilor ar fi mai multe naţii: nemţi, şvabi, saşi sau tedeschi, cum le spun italienii germanilor.
Liderii românilor din Timoc, care cereau şcoală şi abecedar românesc în timpul comunismului, au fost arestaţi şi trimişi în lagărul Goli Otok din Marea Adriatică. De la timoceni a fost deţinut politic Atanasie Radulovici, avocat la Cladova şi Negotin, iar de la românii din Banatul sârbesc a fost întemniţat deputatul Lupşici Coriolan din Deliblata.
Sentimentul pentru ideea românească este într-o alarmantă decădere. De aceea, Preşedinţia şi Guvernul României tratează cu superficialitate această chestiune. Situaţia grea şi umilitoare în care se află românii din Timoc Serbia şi Bulgaria se datorează  lipsei de dialog şi discontinuităţii, lucru care a permis agresiunea etnică de către  sârbi, bulgari, greci, etc.
Noi suntem români , Guvernul României ştie asta şi totuşi trebuie să ne milogim ca să fim băgaţi în seamă şi să ni se dea un ajutor bănesc.
Sunt doar câţiva politicieni români care s-au interesat de soarta românilor timoceni: senatorul Viorel Badea, senatorul Titus Corlăţean şi alţii câţiva, iar mai recent ministrul de externe Teodor Baconschi, care este primul după dl. Preşedinte Băsescu care calcă pe acest pământ blestemat al Timocului, aprinzând o lumină de speranţă în inimile românilor de dincolo de Dunăre.
Cu cât vom lucra mai uniţi, acordând un buget minim fiecăruia, cu atât mai mult vom trimite un semnal că nu ne descurajează lipsa de toleranţă a unor vecini, cărora le-am oferit în lupta pentru eliberarea lor de sub jugul turcesc, gestul suprem al sângelui acestei naţiuni nobile, românii.
În numărul trecut al revistei am prezentat două documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe, semnate Cristea Sandu Timoc. De la publicarea acestor scrisori (1943 şi 1946) şi până astăzi, atitudinea autorităţilor sârbeşti faţă de românii timoceni nu s-a schimbat defel.
După aproape 70 de ani, sârbii ascund în continuare existenţa poporului român din Timoc, sperând că se vor asimila şi continuând crimele de etnocid ce urmează a fi pedepsite într-o bună zi.
Cristea Sandu Timoc

Sursa: http://astraromana.wordpress.com

Imperiul valah de la sud de Dunare

Scanteia revoltei armate

Denumirea de vlah ne-a fost data de popoarele germanice, pentru care romanus era tradus cu walah. Prima stire sigura consemnata despre vlahi este consemnata de cronicarul bizantin Georgios Kedrenos. In anul 976, David, fratele tarului bulgar Samuil este ucis de niste "vlahi carausi". Trei ani dupa aceea Niculita primeste din partea imparatului bizantin Vasile II conducerea . In 1066, vlahii din regiunea Larissa se razvratesc contra autoritatilor. Rebelii condusi de protospatharios Niculita Delphinos sunt recrutati atat dintre vlahi cat si dintre bulgari. Importanta comunitatii de vlahi este recunoscuta neoficial de autoritatile bizantine si prin crearea unui corp de armata compus numai din vlahi.

In una din diminetile lui octombrie 1185, in fata bisericutei purtand hramul Sfantului Dimitrie din Tirnovo, doi frati, Petru si Asan, vorbesc in fata multimii adunate, indemnandu-i sa se elibereze din robia in care ii tinea imparatul Bizantului, Isaac II Anghelos. Aceea a fost scanteia unei puternice rascoale care va zgudui timp de 2 ani intinsul imperiu grecesc al Bizantului si va pune bazele unui imperiu pe care multi prefera sa-l treaca sub tacere, ca si cum ar fi vorba de o gresala a istoriei: Imperiul romano-bulgar.

In lupta cu armatele Bizantului

Prima confruntare dintre rasculati si oastea bizantina s-a soldat cu un esec din partea rebelilor. Petru si Asan s-au retras la nordul Dunarii unde, cu ajutorul cumanilor si al vlahilor din aceasta zona si-au refacut armatele si au atacat cu furie oastea lui Isaac Anghelos. In 1188, dupa mai multe lupte cu bizantinii, un armistitiu recunostea lui Petru si Asan stapanirea unui teritoriu intre Balcani si Dunare. In anul 1189, cei doi ofereau imparatului german Frederic I Barbarosa un ajutor de 40.000 soldati ca sa cucereasca Ierusalimul, punand conditia ca acesta din urma sa cucereasca Constantinopolul si sa le recunoasca independenta. Propunerea a fost respinsa iar luptele dintre bizantini si vlahii rasculati sprijiniti de bulgari au urmat cu si mai mare indarjire. Din pacate, in 1196 Asan este ucis in palatul sau din Tirnovo de boierul Ivanco. Ramas singur, Petru si-a asociat la domnie pe fratele sau mai mic, Ionita. In 1197, Petru impartasea aceeasi soarta ca fratele sau mai mare, fiind la randul sau asasinat.

Destramarea imperiului

Ramas singur, Ionita a incercat sa consolideze statul ridicat de fratii sai. A supus puterii sale pe boierii care manifestau tendinte centrifugale, a marit oastea si a inzestrat-o cu armament modern si a obtinut recunoasterea independentei statului sau din partea puterilor apusene. In 1204 imperiul bizantin se prabusea pentru a face loc Imperiului latin - conducatorii celei de a 4-a cruciade au cucerit Constantinopolul. Profitand de nemultumirile maselor populare impotriva noii conduceri, Ionita a purtat lupte contra ostilor apusene pe care le-a decimat in anul 1205 sub zidurile Constantinopolului. Imparatul Balduin de Flandra a fost luat prizonier si a murit in inchisoarea din Tirnovo. Aliantele dintre imparatul Henric, fratele lui Balduin si cel de la Niceea - imperiu nou creat de fugarii greci din Constantinopol- l-au impiedicat pe Ionita sa se declare imparat. In 1207, acesta din urma cadea asasinat, aidoma fratilor sai, de un soldat din armata sa.

O perioada critica

A urmat o perioada de regres intre anii 1207 - 1218. In acest timp, tar al imperiului a fost Borila, nepot de sora si urmas al lui Ionita. Dar marii feudali nu agreau spiritul centralizator al statului si faceau tot posibilul sa il destrame. Totul a culminat cu o rascoala a boierilor impotriva lui Borila desfasurata in anul 1211. Neputincios, acesta din urma a cerut ajutor regatului maghiar si a fost infrant de insurgenti. Pentru a impiedica destramarea statului, in 1213 Borila si-a casatorit fiica, pe frumoasa Maria cu imparatul Imperiului Latin, Henric de Flandra. Initial, la refuzul imparatului de a se casatori cu o femeie considerata de el de cea mai joasa speta, marii baroni i-au spus: " ...o sa o faceti sire, pentru ca acesti oameni sunt cei mai temuti si mai tari din intreg imperiul si chiar de pe Pamant. " La moartea lui Henric, in 1216, pozitia lui Borila a slabit. Ioan, fiul cel mai mare al lui Asan I revenise din pribegie si revendica tronul parintesc. In 1218 el a ocupat Tirnovo, capitala tarii si a preluat domnia. Incercand sa fuga, Borila a fost, la randul sau, prins si orbit de oamenii noului tar.

Marele imperiu al valahilor si bulgarilor

Ioan Asan al II-lea a avut o domnie lunga, pana in anul 1241 si a ridicat imperiul romano-bulgar pe aceeasi treapta cu marile puteri ale vremii. A consolidat puterea centrala si a folosit in favoarea sa contradictiile rezultate din destramarea imperiului bizantin. Desi initial mentinea relatii cordiale cu regatul maghiar, cu Roma si cu Imperiul Latin, o data cu abdicarea imparatului Robert, Ioan se indeparteaza tot mai mult de Constantinopol, ruptura relatiilor cu acesta ducand si la ruperea legaturilor cu regatul maghiar si cu Papa. Ioan s-a apropiat tot mai mult de imparatul de la Niceea, Vatates, casatorindu-si fiica, Elena, cu mostenitorul tronului si fiul lui Vatates, Teodor.

Succesele celor doua armate reunite au produs ingrijorarea papei care, in 1236 a cerut regelui maghiar sa intervina in sprijinul Constantinopolului latin, interventie ramasa doar in stadiul de proiect din cauza invaziei tatare din anul 1238. Moartea lui Ioan Asan al II-lea a intervenit tocmai in momentul in care era mai multa nevoie de geniul sau militar si politic. Au reinceput luptele dintre diferite partide de boieri. Fiul sau, Caliman I Asan (1241 - 1246) a fost ucis de o conjuratie, aceeasi soarta avand-o si fratele sau, Mihail Asan, care a domnit intre 1246 - 1256 si varul lor, Caliman II Asan (1256 - 1257), ucis la randul sau de boieri.

Cu efemera domnie a lui Caliman II s-a stins dinastia romaneasca a celui de al doilea tarat romano-bulgar, care, ca stat, va fi desfiintat in secolul XIV de catre turci.

Telul Asanestilor a fost sa se intemeieze o monarhie romaneasca cu capitala la Constantinopol. Nu a fost realizat din cauza faramitarii teritoriale si a intereselor contradictorii din aceasta parte a lumii.

Imperiul creat de romanii aflati la sud de Dunare si de bulgari, merita sa fie amintit pentru ca el ne arata maretia poporului nostru si valoarea noastra militara. Si mai trebuie amintit si ca lectie a istoriei, lectie care s-a repetat sute de ani la rand si care ne demonstreaza ca romanii nu au putut fi invinsi niciodata de straini ci doar cu ajutorul unor tradatori din interior.

Articol preluat de pe www.razboiulnevazut.com