TRICOLORUL ROMÂNESC: MĂRTURIE A VECHIMII Şi DĂINUIRII NEAMULUI NOSTRU

 

 

 

 

Cele trei culori ale drapelului românesc - roşu, galben şi albastru - sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă pe aceste locuri în care ne-am plămădit ca popor, legăturile permanente între românii de ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

Mihail Kogălniceanu şi generatia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pentru toti românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s-a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacice, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul roman Justinian (527 - 565) cu prilejul fixări teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: "Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)".

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându-şi stăpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimat prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile primului mileniu.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor, rezistenţa lor în faţa vremurilor şi a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuti ale înaintasilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate - Moldova, Muntenia şi Transilvania -, ei au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimii şi dăinuirii lor pe pământul strămosesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie.
în Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelasi stindard e menţionat - fără să fie şi descris - de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă.

Acest steag cu câmpul galben, ce "era foarte vechi şi privit de români ca sfânt", după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese "semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti" sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) şi Vlad Tepeş (1456 - 1462) şi îl însotise pe Mircea cel Bătrân (1386 - 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro - ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea să-şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n-au fost reprezentaţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru - azur (cer), moştenită din vremea Daciei, pe care, dacă n-au putut s-o impună pe însemnele ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis-o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, mentionăm că în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru - azur (cer). În colecţia heraclitică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă armenii, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne.

De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familiei Văcărescu, de exemplu, apare ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul - azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor. Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă "neamul nostru, din toate ţările locuite de români".

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel şi când s-a înfăptuit acesta? Cercetarea istorică ne conduce, cum e şi firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al ţărilor românesti, care a întrunit sub sceptrul său, în anul 1600, stăpânirea Munteniei, a Transilvaniei şi a Moldovei.

Călăuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducător, care se intitula "Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tării Românesti şi Ardealului şi a toată Tara Moldovei", a făurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate româneşti, care de la el a devenit simbolul unităţii noastre naţionale.

Această constatare se bazează pe cercetarea diplomelor şi a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat, potrivit obiceiurilor vremii, după bătălia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât şi nobililor români şi unguri din Transilvania care i s-a alăturat. Pe diploma acordată lui Preda Buzescu, de pildă, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stă o coroană antică, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului şi de sub coroană iese o flamură cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul românilor munteni) şi roşu la stânga (steagul românilor moldoveni).

Biruinţă temporară din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea să dureze, însă, în planul conştiinţei naţionale. Cei ce şi-au asumat după Mihai conducerea ţărilor române au căutat, în funcţie de împrejurările istorice, să-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc făurit de el a fost păstrat cu sfinţenie secole de-a rândul şi transmis din generaţie în generaţie, întruchipând până azi idealul de peste veacuri al unităţii tuturor românilor.

În perioada de după Mihai Viteazul, datorită stabilitătii interne, Tara Românească va continua să îndeplinească rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare şi al unităţii româneşti. De aici vor porni cele mai multe iniţiative atât pe plan politic, cât şi spiritual. Faptul s-a reflectat şi pe tricolor, unde culoarea galbenă, reprezentându-i pe românii munteni, este asezată la mijloc, fiind încadrată, de-o parte şi de alta, de culoarea roşie şi de cea albastră, atestându-se şi în felul acesta că unirea tuturor românilor s-a făcut având Tara Românească, cu capitala ei Bucureşti, drept centru de activitate şi realizare a unitătii nationale.

Înfăptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de voinţă al întregii naţiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generaţii de înaintaşi şi, în acelaşi timp, temelie pentru cucerirea independenţei şi desăvârşirea statului naţional unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominaţie străină, trebuie întărită printr-o serie de reforme largi şi radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istorică de a da viaţă cerinţelor legate de consolidarea statului naţional. Domnul Unirii a initiat un vast program de măsuri care au modificat structural aspectul societătii româneşti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficială a tricolorului ca drapel naţional al Principatelor Unite.

Adoptarea tricolorului căpăta în noile condiţii sensuri mai adânci, care aveau să fie exprimate de însuşi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul ţinut cu ocazia înmânării noilor drapele unităţilor militare: "Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii noştri şi unde se vor naşte copiii voştri... Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!"

El avea însă culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc şi albastru jos.

Prin Constituţia din 1866 şi prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 şi 1872 s-a stabilit ca tricolorul să aibă culorile aşezate vertical, în ordinea albastru alături de hampă, galben la mijloc şi roşu la margine "flotând" liber în aer, iar în centrul uneia din feţe stema ţării".

Tricolorul, astfel instituit, avea să triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga naţiune, a proclamat independenţa noastră de stat. Că independenţa de stat a fost gândul ce domina cugetele şi simţământul ce încălzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile măreţe. Un întreg popor a acţionat ca un singur om însufleţit de o unică hotărâre, să-şi cucerească neatârnarea. Statul român şi-a cucerit independenţa deplină prin sângele ostaşilor săi, alături de care s-au jertfit şi fraţii lor din teritoriile aflate sub stăpânire străină, veniţi să lupte sub stindardul tricolor al ţării în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independenţei de stat a României a dat un puternic imbold mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania, constituind o premiză importantă a desăvârşirii unificării naşional statale, ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918.

În acea memorabilă zi, seminţia lui Decebal şi-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenită neîncăpătoare. Îndreptându-se din toate părţile şi de pe toate văile Transilvaniei spre cetatea Albei, pe jos sau călări, cu trenurile şi căruţele, asemenea fluviului care îşi adună apele din vărsarea râurilor într-o singură matcă, miile şi zecile de mii de români, îmbrăcaţi cu cele mai frumoase straie naţionale, purtând steaguri tricolore din pânză de casă şi citind "Deşteaptă-te române" şi "Pe-al nostru steag e scris Unire", au venit să afle, prin glasul autorizat al aleşilor lor, supremul testament al tuturor generaţiilor multimilenarei noastre istorii, proclamarea libertăţii lor naţionale, dreptul lor de a trăi liberi şi demni pe străvechiul lor pământ, de a aşeza temelii trainice unităţii lor naţional statale.

Au venit, de asemenea, şi cei de altă naţionalitate, pe care soarta îi aşezase alături de ei, animaţi de dorinţa de a clădi împreună un viitor mai bun pentru toti fii acestui pământ, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect şi colaborare reciprocă.

Erau acolo, aievea coborâţi parcă de pe columnă, din hrisoave, peceţi şi steme, plăieşii lui Ştefan, moşnenii lui Mihai, moţii lui Horea şi ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptătorii paşoptisti, făuritorii Unirii de la 1859 şi dorobanţii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea şi era ferm hotărât s-o înfăptuiască. Tricolorul românesc păstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Avram Iancu, s-a înăltat demn în acea zi, îndemnându-i pe românii din cele patru zări să se unească spre a putea birui în lupta lor dreaptă. Un vis de veacuri biruise. Aşteptată şi pregătită de lucrarea multor generaţii, era firească venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtită, prin voinţa şi puterea poporului, cu spiţa dreptăţii spre viitorul demn al neamului românesc.

 

 

 

FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ - Scrisoare Deschisă

Stimate domnule prim-ministru Victor Ponta,

 Începem prin a vă asigura că fiecare afirmaţie din această scrisoare se bazează pe probe, care vă pot fi puse la dispoziţie.
Scandalul Jozsef Nyiro - rezultatul unei acţiuni tipice de dezinformare şi intoxicare - nu este decât un episod, cel mai recent, al războiului psihologic şi de imagine care are loc împotriva României, din anul 1990 încoace. Acest război, conceput şi purtat de profesionişti, a avut două faze:
Prima, începută în martie 1990 de guvernul Antall pe tema aşa-zisului pogrom antimaghiar de la Târgu-Mureş, a avut ca scop privarea României de simpatia dobândită în decembrie 1989 şi izolarea ei internaţională, ceea ce a şi reuşit.
Cea de a doua fază a debutat după ajungerea la putere, în 1998, a Guvernului Orban, care a elaborat un plan de „refacere, peste graniţe, a naţiunii ungare”, menită să devină nu numai o naţiune culturală, ci şi una politică. În cei patru ani de guvernare care au urmat, sub conducerea primului ministru Viktor Orban  şi coordonarea secretarului de stat în MAE ungar Zsolt Nemeth, a fost stabilită o strategie iredentist-neorevizionistă bazată pe câteva principii:
• cel al „non-coincidenţei” graniţelor statului ungar cu „graniţele naţiunii ungare” - principiu cuprins în programul electoral al Fidesz - Partidul Civic Ungar;
• „unirea, dincolo de frontiere, a naţiunii ungare”, respectiv integrarea europenă a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.
• lansarea pe plan internaţional a ideii conform căreia „problema minorităţilor maghiare reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale” (citat din Zsolt Nemeth);
• obţinerea pentru minorităţile maghiare din ţările vecine de „autonomii teritoriale pe criterii etnice” şi „drepturi colective”;
• crearea pe teritoriile României, Slovaciei şi Serbiei a unor „mici Ungarii, cu toate instituţiile necesare, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare” (citat din Viktor Orban) şi de marcare politică şi culturală a acestor enclave.
În perioada 1998 - 2002, Guvernul Orban a obţinut rezultate notabile prin canalizarea politicii externe pe trei direcţii bine definite: intrarea Ungariei în NATO, deţinerea iniţiativei în relaţiile cu ţările vecine şi schimbarea statutului minorităţilor maghiare din aceste ţări. Un rol important în realizarea mişcărilor tactice au avut serviciile secrete coordonate de Laszlo Kover , un politican agresiv, de dreapta extremă, şi implicarea liderilor organizaţiilor maghiarilor din ţările vecine, ca şi a celor din emigraţia occidentală.
În ceea ce priveşte România, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste a fost desemnarea „ţinutului secuiesc” drept „ţara-mamă din interior” pentru maghiarimea din Transilvania, care trăieşte „în diasporă internă” - ideea aparţine lui Zsolt Nemeth - şi forţarea, în acest scop, a obţinerii autonomiei teritoriale a unei regiuni formate din judeţele Covasna, Harghita şi jumătate din judeţul Mureş.
Pentru atingerea acestor deziderate, au fost folosite toate mijloacele, mergând de la propaganda în mass-media scrisă şi electronică de limbă maghiară din Ungaria şi România, acţiuni de denigrare a României, dar şi a altor ţări limitrofe Ungariei, dezinformarea opiniei publice interne şi internaţionale prin manipularea informaţiilor, intoxicarea factorilor de decizie din guvernele ţărilor vecine Republicii Ungaria, coordonarea şi finanţarea mişcărilor şi activităţilor autonomiste, precum şi a liderilor acestora în sensul strategiei de politică externă a Fidesz, iar, mai recent, acordarea, în mod nediscriminat, pentru maghiarii din ţările vecine Ungariei, a cetăţeniei ungare.
Coerenţa acestei strategii, subtilitatea conceptelor şi a mijloacelor puse în slujba ei, conduc la ideea că elaborarea ei nu a fost exclusiv opera politicienilor Fidesz, ci şi a unui centru de planificare strategică.
Deosebit de grav este faptul că, folosind contextul creat după intervenţia NATO din 1999 în Iugoslavia, Guvernul Orban i-a intoxicat pe viitorii lideri de la Odorheiu- Secuiesc ai Partidului Civic Maghiar şi pe cei ai Consiliului Naţional Secuiesc, prin aşa-numita Operaţiune DUNA, făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice, şi că acestea vor fi „garantate militar” de către NATO. Deşi Departamentul Apărării al SUA a dezminţit prompt aserţiunea, ulterior această intoxicare a propriilor conaţionali a fost promovată tacit, cu riscul provocării unor conflicte interetnice.
Operaţiunea DUNA s-a desfăşurat sub egida lui Laszlo Kover, ministru coordonator al serviciilor secrete ungare. La 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszarzo, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu-Secuiesc, ai Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru manifestările ei revizioniste) şi lideri ai maghiarilor din Voivodina. Discuţiile s-au axat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului în care ar putea fi înfăptuite, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Serbia de a satisface pretenţiile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale, inclusiv prin intermediul NATO, în care România nu intrase încă. Aceste activităţi au fost minuţios documentate de serviciile secrete ale României. Parţial, această documentaţie este prezentată de Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase în cartea „Războiul spionilor în interiorul şi dincolo de graniţele României”.
O altă serie de dezinformări, diversiuni şi intoxicări a avut loc în contextul ţinerii, în primăvara anului 2006, de alegeri generale în Ungaria. Operaţia de amorsare a acţiunii a început în ianuarie 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon”, în care erau reluate pe faţă temele propagandei revizioniste din perioada interbelică. Apoi, în mod simbolic, începând cu luna iunie - 4 iunie e data semnării Tratatului de la Trianon - a urmat o adevărată campanie de „reabilitare” a lui Horthy şi a regimului acestuia, însoţită de publicarea, în mai multe ziare de limbă maghiară din România, a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat, în septembrie 1940, intrarea trupelor de ocupaţie horthyste în Transilvania de Nord.
În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia Zilei Naţionale a României. La Odorheiu- Secuiesc, au fost inaugurate 13 busturi de bronz ale unor „personalităţi” maghiare. (Antropologia politică descrie acest tip de gesturi ca „marcare de teritoriu”.) Printre busturi, unul este cel al lui Jozsef Nyiro, „apostolul secui” cu trecut fascist şi antisemit, iar altul, al lui Albert Wass, „secuiul rătăcitor”, scriitor şi criminal de război, care a fost omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României! Campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena, şi în care în Transilvania de Nord au avut loc crimele oribile ale armatei şi jandarmeriei horthyste, a continuat şi în primăvara lui 2006, atât în România, cât şi în Ungaria.
Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că beneficiarul întregii acţiuni de manipulare care, la acea vreme, a inflamat puternic atât opinia publică din România şi Ungaria, cât şi politicienii din ambele ţări, urma să fie Fidesz - Partidul Civic Ungar; adică cel care a ciupit prin intermediarii enumeraţi mai sus, coarda naţionalistă, iredentistă şi antiromânească pentru a se detaşa de Partidul Socialist Ungar, de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.
O altă tentativă de operaţiune combinată - dezinformare/intoxicare - a avut loc în vara şi toamna anului 2010, când europarlamentarul Laszlo Tokes, ajuns vicepreşedinte (pe locul oferit de Fidesz-PCU şi cu sprijinul PDL) al Parlamentului European, l-a invitat pe liderul spiritual tibetan Dalai Lama să facă o vizită în „Ţinutul secuiesc”, pe care Tokes încerca să-l acrediteze ca fiind, nici mai mult, nici mai puţin decât „Tibetul României”! Scopul a fost câştigarea de capital politic şi de imagine de către Laszlo Tokes, o nouă încercare de internaţionalizare a problemei autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „Ţinutului Secuiesc”, denigrarea României şi compromiterea relaţiilor româno-chineze.
Analizând modul în care urma să se desfăşoare acţiunea, este foarte probabil ca ea să fi fost pusă la cale de conivenţă cu Laszlo Kover, preşedintele Parlamentului Ungariei, al cărui apropiat, inclusiv în calitate de colaborator, Tokes era încă din vremea când acesta coordona serviciile secrete ungare. Întreaga manevră ar fi trebuit să se desfăşoare treptat astfel: înainte de vizita sa în România, Dalai Lama urma să fie invitat la Budapesta de către Grupul de sprijin pentru Tibet din Parlamentul Ungariei. Aici, avea să susţină o serie de conferinţe publice de mare anvergură, extrem de mediatizate, şi să fie declarat cetăţean de onoare al capitalei Ungare. Ceea ce s-a şi întâmplat. La finalul vizitei, în clădirea Parlamentului Ungariei, a avut loc o convorbire strict particulară a lui Laszlo Kover şi Laszlo Tokes cu liderul spiritual budist tibetan, înainte de plănuita vizită a acestuia în „Ţinutul Secuiesc”. Doar că, între timp, Ministerul Afacerilor Externe al României, avertizat de dedesubturile întregii afaceri, a emis un comunicat în care a accentuat că România consideră Tibetul parte integrantă a Chinei - sugerând astfel că vizita lui Dalai Lama nu este dorită -, aşa că biroul de presă al acestuia a anunţat că liderul spiritual budist tibetan renunţă să mai vină în… „Tibetul României”.
Cea mai recentă fază, dar precis nu ultima, a războiului psihologic şi de imagine împotriva României, a avut loc sub pretextul reînhumării cu fast a lui Jozsef Nyiro, al cărui trecut fascist şi antisemit era binecunoscut Guvernului Orban. O analiză succintă a celor recent întâmplate arată că a fost vorba nu numai de o acţiune de manipulare electorală a maghiarilor din România în favoarea PCM şi în dauna UDMR, ci şi de o tentativă de „marcare politică de teritoriu” în paralel cu o operaţiune de intoxicare a autorităţilor române. În plus, se poate presupune că, dacă evenimentul ar fi reuşit aşa cum fusese, evident, programat, mormântul „apostolului secui” ar fi devenit loc de pelerinaj pentru neofasciştii hungarişti din România şi Ungaria.
Sperăm că actualul Guvern al României va pune capăt acestor provocări inadmisibile generate de impotenţa, incompetenţa şi oportunismul politic ale unor guvernări anterioare. (…)

Preşedinte executiv,
Dorin Suciu
1 iunie 2012

PATRIMONIUL DIN ROSIA MONTANA IN IMAGINI 15-17 IUNIE 2012

Rosia Montana a gazduit in perioada 15-17 iunie 2012 atelierul de documentare foto-video pe tema patrimoniului Rosiei Montane, prima etapa a proiectului Patrimoniul din Rosia Montana in imagini. Scopul acestui proiect il constituie realizarea unui repertoriu al elementelor semnificative ale peisajului cultural minier din zona. La scopul documentar al proiectului se adauga acela al cresterii vizibilitatii patrimoniului de la Rosia Montana catre publicul larg, in sprijinul unei mai bune constientizari a valorii sale exceptionale. In cadrul workshopului au participat 10 artisti din Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Sibiu, Galati, Bucuresti - fotografi, directori de imagine, cineasti cu experienta si cu rezultate deosebite in domeniul artei foto-video. Repertoriul fotografic al patrimoniului realizat de catre artisti va fi prezentat in cadrul unui site web si a unei expozitii itinerante in tara si strainatate. Totodata, proiectul urmareste implicarea publicului larg in promovarea si protejarea patrimoniului din Rosia Montana. in acest sens vor fi organizate, concomitent cu expozitiile itinerante din Cluj-Napoca, Bucuresti, Viena si Rosia Montana, si activitati cultural artistice care sa presupuna implicarea efectiva a publicului in protejarea patrimoniului, inclusiv o campanie de fundraising. Acest proiect cultural a starnit insa o reactie agresiva, condamnabila, din partea unui grup organizat de angajati ai societatii comerciale Rosia Montana Gold Corporation (RMGC), aflati in timpul programului de lucru si imbracati, cei mai multi dintre ei, in echipamentul de lucru inscriptionat cu sigla si denumirea companiei. Astfel, vineri - 15 iunie(!), circa 30-40 de persoane au atacat grupul de organizatori si fotografi: timp de mai bine de o jumatate de ora, strigate, neintrerupte si violente, imbranceli, amenintari - „va rupem gatul!” – au fost impartite cu insistenta de membrii grupului de angajati ai RMGC catre participantii la atelier, dar mai ales catre organizatori, membrii Alburnus Maior si ARA - Asociatia „Arhitectura. Restaurare. Arheologie". Incidentul de vineri s-a incheiat abia dupa sosirea la fata locului, la apelul unuia dintre organizatorii atelierului, a Politiei si Jandarmeriei. Dupa producerea incidentului, Jandarmeria a asigurat paza participantilor cateva ore. Fata de cele enumerate mai sus, organizatorii atelierului au depus in dimineata zilei de luni - 18 iunie, sesizare la Politie pentru incalcarea ordinii si linistii publice, dar si plangere penala impotriva agresorilor si a instigatorilor pentru infractiunea de amenintare. "Ma bucur ca participantii la acest eveniment nu s-au lasat intimidati - Rosia Montana este minunata si trebuie descoperita! Ma bucur ca au venit si, mai important, ma bucur ca vor reveni! stiu ca e socant sa ajungi intr-un loc atat de frumos si sa fii intampinat cu injuraturi si imbranceli. Amenintarile si manipularea sunt metodele prin care aceasta firma isi impune vointa in Rosia Montana! si e cu atat mai neplacut sa vezi ca astfel de comportament este exersat nu doar de angajatii Goldului, ci si de primar, si este acceptat de statul roman prin autoritatile sale!" - a declarat Eugen David, localnic, presedintele Asociatiei Alburnus Maior, facand referire la amenintarile pe care chiar primarul localitatii, Eugen Furdui, le-a adresat tot unui membru al Asociatiei ARA, in direct, intr-o emisiune televizata. "Anul acesta am fost de 4 ori la Rosia Montana, benevol. Cand am aflat ca se doresc fotografi acolo pentru a prelua fotografii cu patrimoniul din Rosia Montana (cladiri istorice, vestigii romane si nu in ultimul rand peisajul unic de acolo), am sarit in sus de bucurie. Sambata urmau sa vina in Rosia Montana sotia si copilul meu. Am anulat venirea lor deoarece nu le puteam garanta siguranta dupa incidentul grav care s-a petrecut acolo. Cred ca la Rosia Montana exista exemple clare ca se poate trai si fara minerit. Dar trebuie munca, implicare si constiinta. intr-un final imi voi duce si familia acolo. Sper sa-mi vad copilul zburdand pe dealuri neatinse de falcile de otel lacome ale excavatoarelor." - ne-a transmis dupa incheierea atelierului unul dintre participanti, Edmond Kreibik. Dincolo de incidentele provocate vineri de angajatii companiei miniere, consideram ca atelierul derulat in acest sfarsit de saptamana la Rosia Montana a fost o prima reusita a acestui proiect, atingandu-si scopul, motiv pentru care tinem sa multumim participantilor, al caror entuziasm ne confirma inca o data - Rosia Montana este minunata, indiferent prin ce lentila o privesti.

Fotografii din timpul atelierului disponibile aici: Ziua I Ziua a II-a Ziua a III-a Proiectul Patrimoniul din Rosia Montana in imagini se desfasoara cu sprijinul partenerilor Asociatia „Arhitectura. Restaurare. Arheologie", Fundatia EXTRAART si Centrul Regional FORMATEST si este co-finantat prin Administratia Fondului Cultural National.

Rezultatul unui experiment

Am urmarit ca orice român evolutia in massmedia a marei reinhumari a hortistului Nyiro Jozsef  ,eveniment ce sa vrut de catre unguri a fi unul cu fast. De ce cu fast , pentru a injosi  pe noi românii si pentru a arata populatiei unguresti din Ardeal ca pot sa faca ce vor. Am urmarit  fiind curios la reactiile noilor conducatori de la Bucuresti şi in prima faza chiar mi-a tresarit inima cind domnul Ponta a reacţionat ca un bun român dar , exista un dar , atît.  Complicatiile  diplomatice , mediocritatea din diplomaţia româneasca , tupeul unguresc au facut dintr-un moment in care se putea  ingheţa asa zise-le drepturi etnice fara multe justificari un fiasco românesc .

Am cautat  pe net si am gasit alaturi de Nyiro Jozsef  şi pe  hortistul Wass Albert care in România au case memoriale ,busturi , scoli ce poarta numele lor de parca acesti insi au acceasi insemnatate ca poetul nostru Mihai Eminescu .

 În judetul Harghita in doua sate  Frumoasa si  Satul Mare  (nume românesti) doua scoli poarta numele si efigia lui Nyiro Jozsef  .

În centrul orasului Odorheiul Secuiesc exista o strada  şi un bust cu numele Nyiro Jozsef  .Cît despre Wass Albert , are  un bust in Odorheiul Secuiesc , unul in curtea Bisericii Romano-Catolice  din Reghin , unul in parcul din comuna Brâncovenesti .

Împletirea unui eveniment religios cu unul de natura revansad au bulversat autoritatile românesti astfel ca numai vremea rea  a impiedicat oarecum desfasurarea festivitatilor.Oricum impresia mea ca tot ce sa intimplat a fost cusut cu aţa alba aşa ca un test gen : hai sa vedem ce fac românii  daca…

Datoria noastra ca români este sa luam o atitudine cît mai transanta atunci cind este atinsa fiinta noastra nationala . Cred ca autoritatile române trebuie sa ia şi sa duca la bun sfirsit toate masurile din lege ca aşa este normal ! Aici este Romania ! Noi suntem români!

123 DE ANI DE DOR DE EMINESCU

-
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie


de Mihai Eminescu

 Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mindri aste le nutresc;
Căci ramine stinca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormintul
Spada ta de sânge dusman fumegind,
Si deasupra idrei fluture ca vintul
Visul tau de glorii falnic triumfind,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surizind,
Ce pe Marte-n glorii să orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminind,
El pe sinu-ti vergin inca să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il stringe-n brate, tu îi fă altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tinara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mindrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc !

Rostul

Bradut Florescu




Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.
Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

Sa traiesti

Nota explicativa

Tuturor celor care sunt alaturi de mine imi cer scuze pe aceasta cale pentru ca am disparut din vietile lor, indiferent cat de direct sau indirect eram prezent acolo. Stateam sa ma gandesc atunci cand am inceput acest drum de lupta pentru neamul meu la ce au patit cei care au vrut binele acestui popor si la pretul pe care l-au platit. Cu toate ca stiam la ce ma expun, am decis sa trezesc cat mai multa lume si sa strang un nucleu de oameni pentru a merge impreuna pe un drum de recapatare a demnitatii noastre si a sperantei intr-o zi de maine mai buna pentru noi toti de pe aceste pamanturi binecuvantate. La mine a venit factura pentru lupta mea, iar in acest context nu am mai putut psihic si fizic sa lupt si pe frontul asta pentru moment. Dar va promit ca atunci cand Dumnezeu va decide sa imi dea inapoi forta de a lupta intr-un mod deschis, eu voi reveni. Le multumesc tuturor prietenilor, asa-zisilor prieteni si dusmanilor mei ca ma fac un om mai bun cu fiecare zi care trece. Octavian-Eugeniu Manu, Arim Fondator Frontul de Eliberare a Daciei Presedinte Asociatia Romania-Dacia Casa Noastra

Misterioasele statui ale dacilor din Forul lui Traian

O lucrare de diploma la prestigioasa Universitate Sorbona ne invata ca dacii au fost onorati, aproape zeificati. Hazardul acestei descoperiri, motivele si concluziile s-au strans intr-o lucrare de doctorat apartinand cercetatorului Leonard Velcescu din Franta. Un interviu acordat de Dr Leonard Velcescu pentru Radio Romania International

Lipitorile ICR. Si SIE!

 

La 44 milioane euro se ridica bugetul Institutului Cultural Roman. In 2012, la fel ca in 2011. Pe langa aceasta suma exorbitanta de bani, insensibila la criza, institutia condusa de Horia-Roman Patapievici mai papa si alti bani. De unde? Vezi si te crucesti! De la Serviciul de Informatii Externe. Sunt parale ale spionajului romanesc. Ce legatura poate exista intre unii si altii? Si marele pastor ICR, care este insusi Presedintele Romaniei? Si cine sunt, in ultima instanta, beneficiarii? Cine sunt lipitorile ICR?
Ratiunea infiintarii acestui institut, inca de pe vremea administratiei Presedintelui Emil Constantinescu, a fost aceea de a promova peste hotare valorile culturii nationale. Un proiect generos. Si costisitor. Dar incercarea merita facuta. Cu singura conditie ca aceasta intentie sa nu fie pervertita. Ca sub aparenta promovarii culturii nationale peste hotare sa nu care cumva sa promovam altceva. Adica simpla propaganda. Sau valori extrem de indoielnice in materie culturala dar rentabile din punct de vedere propagandistic. Sa nu care cumva sa facem, pe bani publici, propaganda. Si nu pentru Romania sau pentru valorile ei. Ci in beneficiul catorva politicieni. Cum ar fi insusi presedintele statului, sub al carui patronaj, autoritate, protectie si indrumare isi desfasoara activitatea ICR. Si nu ar trebui, Doamne fereste, ca sub aceasta firma generoasa de Institut Cultural Roman sa ascundem, sa plantam si sa promovam agenti de influenta. Sau chiar spioni.
Nu cred ca mai este un secret pentru cineva faptul ca reprezentantii Institutului Cultural Roman, incepand cu presedintele acestuia, Horia-Roman Patapievici, continuand cu vicepresedintele Mircea Mihaies si cu oricine altcineva, s-au angajat intr-o propaganda activa, uneori extrem de isterica, in favoarea regimului Traian Basescu. Acesti domni, platiti direct din banii publici pentru a promova peste hotare cultura Romaniei, impreuna cu colaboratorii lor, cu o buna parte dintre beneficiarii sumelor alocate de la buget, au intervenit sistematic in viata politica de la Bucuresti, ca niste veritabili agenti de influenta ai unui om si ai unui partid. Repet, asta s-a intamplat utilizandu-se banii publici. Ca si cand mosia Institutului Cultural Roman ar apartine persoanei presedintelui sau, si mai rau, unor indivizi aflati la carma institutiei. Daca esti critic fata de expozitii revoltatoare si insultatoare, pana la urma la adresa artei si culturii romanesti, organizate de ICR peste hotare, se cheama ca il ataci pe presedintele ICR, Horia-Roman Patapievici. Si atunci, tot platiti din banii publici, slujbasii institutului – angajati sau beneficiari – te ataca la baioneta. Este evident un razboi inegal. Un razboi in care intelectualii nefinantati de nimeni isi exprima cu obiectivitate si cu onestitate opinii, uneori critice, la adresa ICR, pentru a fi atacati si spulberati de lipitorile ICR, transformate in baionete si care utilizeaza combustia bugetului de stat.
Daca ierarhia ICR este apanajul Presedintelui Traian Basescu, bugetul nu. Bugetul il face Guvernul. Anual sau prin rectificari. Si tot Guvernul are dreptul si datoria de a controla cum de banii SIE, deci ai spionajului, merg tot la lipitorile culturale. Au devenit unii dintre angajati si spioni?



Sorin Rosca Stanescu


http://www.corectnews.com/politics/lipitorile-icr-si-sie