Ovidiu si Getii cei mai salbatici chiar decat lupii cei cruzi

Publius Ovidius Naso (43 B.C- 17 A.D.) A scrie despre Ovidiu, astazi, ceva deosebit fata de ce se cunoaste, este aproape o imposibilitate. Si, totusi, fiecare persoana cand il citeste are o viziune personala despre el si despre perioada pe care a trait-o pe teritoriul nostru. Sa ne gandim numai ca in Roma antica viata medie pentru o femeie era de 30 de ani iar pentru un barbat - de 35 de ani. Nu inseamna ca nu existau si exceptii; dar, cum nu aveau niciun antibiotic, infectiile faceau ravagii, decimand, in cadrul unei epidemii, nu cu zecile, nici cu sutele sau miile, ci cu zecile de mii, daca nu chiar si cu mai mult. Ciuma, holera, dar si alte cauze virale nu puteau fi stapanite. In acelasi timp, o simpla infectie - ca amigdalita - putea fi mortala. Ei bine, intr-o astfel de perioada, soseste la Tomis ( Constanta de azi) , in anul 8 A.C. , la varsta de 51 de ani, Publius Ovidius Naso. Nu se stie precis care a fost cauza surghiunului, cu toate ca in „Tristele” (II. v. 179-218) gasim o explicatie: ” Dar mai ramane ceva: sunt invinuit de-o crima Vai! rusinoasa: c-am fost adulter profesor” Ceea ce stim este ca Ovidiu a trait in partile acestea, ale noastre, pana la varsta de 60 de ani cand a si murit. Exista unii cercetatori care considera ca Tomisul lui Ovidiu ar fi fost pe undeva pe la nordul Marii Negre, prin tinutul massagetilor. Pe ei ii invit sa revada, impreuna cu mine, informatiile cu privire la localizarea Tomisului, pe care le gasim chiar la Ovidiu. 1. „Tristele” (II, v. 179-218), scrisoare catre Augustus, traducere versificata de St.Bezdechi: „ Sufar dureri negraite aici, parasit intre dusmani; Nimeni n-a fost surghiunit in departari asa de mari. Eu numai fost-am trimis langa a Istrului guri inseptite, Unde de-a Polului Nord geruri cumplit rebegesc.” Deci, Tomisul nu poate fi la nordul Marii Negre ci undeva langa gurile de varsare ale Dunarii in Marea Neagra, acolo unde se gaseste si azi Tomis/Constanta. 2. „Tristele” (V,7) , „Moravurile tomitanilor”: „Cartea asta pe care o citesti, iti soseste din tara Unde Danubiu cel lat apele-si varsa in Pont.” 3. „Ponticele” (III, 5): „Te intrebi de unde iti vine scrisoarea pe care o citesti? De aci, unde Istrul se uneste cu apele azurii ale marii.” Cred ca informatiile primite de la Ovidiu elimina orice alta opinie cu privire la o alta localizare a Tomisului. Despre orasul Tomis si locuitorii lui. Orasul era inconjurat de ziduri nu prea inalte, „cu paza pe ziduri si zavor pe la porti, impiedicand astfel pe dusmanosii de geti”( Tristele, III,14,v.27) sa patrunda in ea.” Aici nu se gasesc carti de la care sa am un indemn si inspiratie „.....”in loc de carti, suiera sagetile si armele” prin aer. „ Cea mai mare nenorocire este sa traiesti intre bessi si intre geti! Cea mai mare nenorocire este sa-ti aperi viata prin porti si prin intarituri de cetate si de-abia sa ai siguranta in puterile locale”(Tristele, IV, 1, v. 67-106). „ Cat tanar am fost, am fugit de luptele cele aspre ale ostirii si cu mainile mele n-am atins decat armele placerii. Iar acum la o varsta inaintata ( de peste 50 de ani, n.a. ), pieptul mi-l apar cu sabia, coastele cu scutul si parul meu albit il var sub coif. Cand paznicul ne anunta , din locul de observatie, prind numaidecat armele cu mana mea timida. Dusmanul crud ( getul, n.a.), purtand arcul si sagetile sale imbibate in venin, se arata sub ziduri cu calul sau gafaind. Si, precum lupul lacom rapeste si duce cu sine prin samanaturi si prin padure oaia ce nu s-a retras in tarla, tot asa dusmanul barbar taraste pe cel ce l-a gasit pe camp neaparat de ingradeala portilor. Fiind prins, el sau il urmeaza ( pe get , n.a.) si primeste latul legat de gat sau cade de sageata lui( a getului, n.a.) otravita.” „Coasta aceasta, macar ca-ntre Geti si-ntre greci e-mpartita, Insa de Getii rebeli pare sa tina mai mult. Vezi intr-un numar mai mare pe Geti si sarmati, ce, calare, Vin si se duc tot foind prin a orasului strazi. Nu e niciunul din ei sa nu poarte in spate o tolba, Arc si sageti ce la varf unse-s cu fiere de sarpi. Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte intreaga; Barba si pletele lor n-au fost taiate nicicand. Mana deprinsa le e sa-nfiga in dusmani cutitul, Care la orice barbar sta langa sold in chimir.” Cred ca nu este nevoie de prea multa imaginatie sa ne inchipuim ce s-a intamplat 100 de ani mai tarziu; aceiasi romani, dupa ocuparea a 14% din teritoriul Daciei, zavorati in cetati, inconjurati de dacii doritori de razbunare, tremurau pentru vietile lor, bestemandu-si „norocul” de a se gasi in mijlocul stramosilor nostri. In cei 152 de ani de nesemnificativa ocupatie ( pana la eliberarea Daciei de catre Regalion- stranepot al lui Decebal - 258 A.D.), au avut parte de mai mult de 100 de razboaie cu dacii locali cat si cu cei liberi. Vanatoarea de romani era pentru ei nu un sport, ci o datorie de onoare pe care si-o indeplineau cu tenacitate, brutalitate si succes. Limba localnicilor Tot din „Tristele” ( V, 7), aflam parerea lui Ovidiu despre limba localnicilor: „Oamenii astia abia de-s vrednici de numele de oameni, Caci mai salbatici ei sunt chiar decat lupii cei cruzi. Nici nu le pasa de legi, caci dreptatea se pleaca puterii; Palosul lor bataios biruie orisice drept. Largii nadragi si cojocul de ger ii pazesc anevoie Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung par. Doar la putini mai gasesti vreo urma de limba greceasca, Schimonosita si ea de al barbarului glas. Printre norodul de aici nu se afla niciunul sa poata Spune in graiul latin chiar cel mai simplu cuvant. Eu chiar, poetul roman- iertati-ma, Muze- silit sunt De obicei sa vorbesc in al sarmatilor grai. Din a dezvatului lunga pricina - desi mi-e rusine- Spun, in memorie-mi vin vorbe latine cu greu. Nu ma indoiesc ca si-n cartea aceasta gasesti nu putine Vorbe barbare: a fost locul de vina, nu eu. ” In „Ponticele” (1, 2,v.15), aflam de la Ovidiu:” Traiesc in mijlocul dusmanilor si in mijlocul primejdiilor, ca si cand o data cu patria, mi-ar fi fost rapita si pacea. Ei (barbarii), spre a indoi motivele de moarte printr-o moarte grozava, isi ung toate sagetile cu venin de vipera. Pregatit astfel, calaretul se arata la zidurile ingrozite, ca lupul ce da tarcoale oilor inchise. Doar arcul usor, odata intins de coarda de cal, ramane mereu gata de lupta.” In „Pontice”( I, 3,v.47): „Ingrozitorul dusman soseste, cand din dreapta, cand din stanga si teama se iveste in noi.” La I, 8, v.8, Ovidiu marturiseste:” Traiesc in mijlocul unor necontenite razboaie, lipsit de liniste, caci Getul porneste cu tolba sa la lupta crancena, continua.............Daca este sa-i credem pe Geti pe cuvant, Aegypsos ( Tulcea de azi, n.a.), Caspius ar fi fondat-o si ar fi numit-o dupa numele sau. Fiorosul Get a cucerit-o pe neasteptate, intr-un razboi...” In „Pontice” II, Ovidiu isi manifesta teama de :” Getul cel crud sa nu-i reteaze cu a lui sabie, capul”. In scrisoarea adresata lui Attice, Ovidiu vorbeste de „tara neimblanzitilor Geti” spunand, printre altele, ca :”In lumea intreaga ne se gaseste o natie de oameni mai fiorosi ( ca Getii, n.a.)”. Drumurile, apele si marea apartineau localnicilor si „nimenea nu este sigur, nici cu corabia, nici pe jos” in aceasta tara, ne spune acelasi Ovidiu in „Pontice”, III,1. Dar sa revenim la limba „barbarilor” si la felul in care Ovidiu se intelegea cu ei, asa cum este ilustrat in „Tristele” , V,10: ”Ei se-nteleg intre ei printr-o limba ce-i leaga-ntre dansii; Eu doar prin semne le-arat ce vreau sa le spun. Eu sunt aicea barbar, caci nu-s priceput de niciunul; Graiul latin, cand l-aud Getii, prosteste surad.” In „Pontice” (I, 5, v.59), cand timpul incepe sa-si spuna cuvantul, Ovidiu - care se apropie de 60 de ani - vorbind despre versurile sale, ne spune: ”Ma tem, oare, ca nu o sa le aprobe indeajuns Getul ? Poate sunt prea indraznet, dar ma mandresc ca Istrul nu are un talent mai mare decat al meu. E destul daca in aceasta tara in care trebuie sa traiesc, sunt socotit intre barbatii Geti , ca poet.” In „Pontice” (III, 2, v.37), aflam ca Ovidiu a invatat sa vorbeasca in limba Getilor si a Sarmatilor:’ Nam didici Getice Sarmaticeque loqui”. El incepe nu numai sa scrie versuri pentru ei , in limba lor, dar ii lauda pentru corecta intelegere a cuvantului prieten/prietenie, cuvant care”induioseaza pana si sufletele cruzilor geti”. Tot de la el aflam si despre indeletnicirile femeilor, care torceau lana aspra a oilor, iar apa o aduceau acasa pe crestetul capului. Timpul trecand greu, Ovidiu ii spune („Pontice” IV, 13) unui prieten roman:” Si nu trebuie sa te miri daca versurile mele sunt rele; le-am facut fiind aproape un poet Get. Ah, mi-e rusine, dar am compus un poem si in limba Getilor si vorbele lor barbare le-am modelat dupa ritmul latin........Dupa ce am citit pana la sfarsit scrisul meu in versuri straine si am ispravit poema mea, toti si-au agitat capetele si tolbele lor cele pline si un murmur prelung a iesit din gura Getilor.” Intr-un final din „Pontice” (IV, 14, v.13), Ovidiu spune: ”Tomitani ( Geti, n.a.), la voi tin, desi urasc localitatea voastra.” Intorcandu-ma la o idee anterioara, va rog pe dumneavoastra sa va imaginati cum i-au privit aceiasi oameni locali pe invadatorii romani... Ca pe niste civilizatori ori eroi?! Sau poate ca pe niste „Insamantatori”, viitori creatori ai poporului nostru de azi?! Credeti ce vi se spune de o majoritate covarsitoare de istorici romani, faptul ca niste sotii si fete de astfel de razboinici puteau sa se comporte diferit de sotii si parintii lor, aventurandu-se in idile amoroase cu cotropitorii romani? Frica si teroarea i-a caracterizat pe romani pe tot parcursul celor 152 de ani de ocupatie a 14% din teritoriul Daciei; sentimentul vinovatiei precum si spaima mortii iminente fiindu-le caracteristic. Dacia a fost ultima tara din Europa cucerita partial de romani si prima din care au fost dati afara.

Sursa: dacia.org