14 nov. 2011

10 milioane de lei pentru cetăţile dacice din Munţii Orăştiei



Scris de : M.A.     2011-11-14 14:18     
Zece milioane de lei. Atât va aloca anul viitor MCPN pentru începerea unui program de cercetare sistematică la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.

10 milioane de lei pentru cetăţile dacice din Munţii Orăştiei cultura
Sarmizegetusa (foto: unseenromania.com)

Proiectul este prevăzut să se desfăşoare pe durata a patru ani, a declarat recent, la Deva, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional,Kelemen Hunor, transmite Agerpres. El a arătat că, în acest buget, a fost inclusă şi achiziţia unor echipamente necesare specialiştilor, cercetarea sistematică urmând să fie derulată, cel mai probabil, de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, instituţie subordonată Ministerului Culturii.
”Bugetul alocat pentru anul viitor, la acest proiect, este de 10 milioane de lei. Este primul pas, fiindcă aici trebuie să cumpărăm echipamente destul de costisitoare, unele chiar depăşind 30.000-40.000 de euro. Dar fără aceste echipamente şi fără o dotare corespunzătoare nu poţi să faci o cercetare arheologică sistematică”, a arătat Kelemen Hunor.
Potrivit acestuia, imediat ce va fi aprobat bugetul Ministerului Culturii pe anul viitor, vor începe procedurile necesare pentru derularea programului de cercetare în siturile dacice din Munţii OrăştieiCetăţile dacice ar putea beneficia de o formă de administrare specială, după modelul rezervaţiei naturale Delta Dunării. Un memorandum pe această temă se află în circuitul de avizare al ministerelor de resort, ţinând cont că siturile dacice se află pe teritoriul Parcului Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina.
sursa http://www.ziuaveche.ro/

Poate, pana la urma, presiunea pusa de asociatiile care lupta pentru Dacia, isi va face efectul, iar cercetarea si protejarea capitalei Daciei nu vor mai fi doar niste vorbe, ci lucruri concrete.

http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/2011/10/raspuns-unesco-la-scrisoarea-deschisa.html

http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/2010/04/petitia-pentru-sarmizegetusa-trimisa.html

9 nov. 2011

PCR a impartit decizii de expropriere la Constanta

La aceasta acţiune Asociaţia România-Dacia Casa Noastră (RDCN) a fost reprezentată de subsemnatul, Octavian Manu, preşedintele său. Acţiunea vine să completeze demersurile noastre din Constanţa de strângere de semnături, dar şi de împărţire a peste 1000 de fluturaşi de către RDCN în cadrul campaniei de salvare a Roşiei Montane. De asemenea, reprezentanţi ai asociaţiei sunt implicaţi în astfel de acţiuni în Bucureşti şi Ploieşti.

preluare http://www.ziuaconstanta.ro

pb080622_1.jpgUn grup de activisti ecologisti grupati intr-un inventat PCR - Partidul Cianurarilor din Romania a desfasurat, astazi, in Constanta, o actiune menita sa atraga atentia opiniei publice asupra noii Legi a Minelor, care, daca va fi adoptata in forma actuala, permite companiilor private sa exproprieze in numele statului terenuri unde acestea doresc sa dezvolte exploatari de zacaminte naturale.
In cadrul campaniei "Marea Expropriere", falsii mineri, purtand casti de protectie, steaguri tricolore si bannere cu Salvati Rosia Montana, au descins cu Deciziile de Expropriere la Prefectura Constanta, la primire aflandu-se subprefectul Aidun Curt-Mola, Directia de Sanatate Publica a judetului Constanta - hartia fiind inmanata directorului adjunct Mihaela Dinisov, Agentia pentru Protectia Mediului, unde „beneficiarul" a fost directorul Senol Zevri, un fost activist pentru protectia mediului, si Directia Judeteana pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National, unde au fost intampinati de directorul executiv Actuan Murat.
pb080743_2.jpgIn mod simbolic, au fost expropriate si patru dintre simbolurile culturale si istorice ale Constantei - Cazinoul, Statuia lui Mihai Eminescu, Farul Genovez si Statuia lui Ovidiu. Ultima locatie expropriata a fost sediul PDL Constanta, unde presedintelui organizatiei judetene, Gigi Chiru, i-a fost inmanata decizia unilaterala de expropriere.
Directorul Directiei Judetene pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National a fost singurul reprezentant al institutiilor publice vizate astazi, care a acceptat sa semneze petitia pentru impiedicarea Legii Minelor, care poate fi completata si pe situl http://www.rosiamontana.net/. De asemenea, majoritatea studentilor aflati intr-o recreatie in fata Universitatii Maritime Constanta au contribuit cu semnaturi. Ei au fost impresionati de faptul ca in Romania se preocupa cineva si de soarta mediului inconjurator.
pb080828_3.jpgPresedintele organizatiei judetene PDL Constanta a abordat problema Rosiei Montane din perspectiva "interesului national". Cu toate acestea, intrebat fiind daca zacamantul va fi exploatat de catre Romania, domnia-sa a replicat ca "aceasta este o alta discutie".
"Am folosit aceasta forma neobisnuita de protest pentru a atrage atentia asupra riscului exproprierilor abuzive, ce pot fi generate de o lege pe care o consideram neconstitutionala. Asteptam ca toti cei ce au primit astazi Deciziile de expropriere sa ni se alature demersului prin care sa impiedicam adoptarea unei legi strambe, generatoare de previzibile abuzuri si, nu in ultimul rand, de distrugere a mediului si a patrimoniului national" a declarat Cosmin Barzan, presedinte Centrul pentru Resurse Civice, coordonatorul actiunii la Constanta.
La randul sau, subprefectul Aidun Curt-Mola a declarat: "Eu sunt foarte ecologist, dar nu in detrimentul dezvoltarii comunitatilor. Vreau ca si in judetul Constanta sa produc o dezvoltare indrustriala foarte mare. Ea vine la pachet si cu o crestere a gradului de poluare, important este sa gasim balanta intre protectia mediului si dezvoltare comunitara."

6 nov. 2011

O indreptare istorica: NIKOLA TESLA a fost roman!





Il considera de-al lor si sarbii, si croatii, si americanii, si romanii. Caci cine nu s-ar mandri cu un geniu despre care se spune ca a fost cel mai mare inventator al veacului 20? S-a nascut acum 155 de ani, intr-un sat, azi, croat, dar locuit secole de-a randul de vlahi. Ascunsa indaratul unui cimitir vlahesc, la umbra unei superbe biserici ortodoxe, casa copilariei lui Tesla isi astepta demult adevarata poveste. V-o spunem noi. Am fost pe urmele ei si am aflat adevarul. Marele Tesla a fost roman *

Furtuna si lumina

Incepuse sa se insereze de-a binelea. Potop de nori se adunasera peste Biserica "Sf. Petru si Pavel" din Smiljan. Starnit pe neasteptate, din patru zari, un vant cumplit parea sa rupa temeliile lumii. Sa tot fi trecut de 10 seara, cand fulgerele prinsera a taia cruci de foc prin desisul noptii. Trasnetele luminau turla bisericii si ferestrele casei preotului Tesla, acoperind cu sunetul lor suspinele de suferinta ale Gicai. Caci sus, la etaj, intr-o odaita din vreme pregatita, nevasta preotului Milutin Tesla se zbatea in chinurile facerii. Daduse deja viata la trei copii, dar nasterea aceasta era mai chinuitoare
decat toate. Statea sa bata de miezul noptii, si toate sfortarile Gicai se dovedisera in zadar. In zadar se ruga preotul Milutin, in zadar erau indemnurile pricepute ale moasei. "Inca o data, inca o data, Gica, scumpa mea!". Intr-un tarziu, exact la miezul noptii, un fulger lumina fereastra, ca ziua in amiaza mare, apoi un tunet strasnic zgudui clopotul bisericii, ce prinse a bate indelung. Gatuita de emotia grelei nasteri, moasa Jasna tremura toata cand, printre tunete si fulgere, i-l aduse Gicai la piept pe micul Nikola.




Biserica din Smiljan cu noua turla

�"Tare ma tem ca va avea o viata zbuciumata, la ce vreme e afara, scumpa mea. Sa ne rugam pentru el! Va fi un fiu al furtunii...", rosti femeia soptit, pentru ca vorbele sa nu-i fie auzite de preot. "Nu, Jasna, nu! Nikola va fi un fiu al luminii!", i-a raspuns Gica, privindu-si senina si fericita mandretea de baietel.




Omul care a inventat secolul XXI

Si, intr-adevar, un fiu al luminii avea sa fie Nikola Tesla. Inovatiile sale au uimit pe toata lumea. Inca de tanar, a adus contributii colosale in domenii ca electricitatea, radioul, motoarele si alte tehnologii fara de care lumea de azi ar fi de neinchipuit. Cat despre experimentele sale legate de comunicarea la distanta, fara fir, genialitatea lui ne e tuturor la indemana, minut de minut, cand vorbim la telefonul mobil, cand trimitem un fax, cand ascultam radioul sau cand butonam telecomanda televizorului. La baza tuturor acestor ingenioase inventii stau intuitiile, gandurile si munca istovitoare a lui Nikola Tesla. Lista inventiilor sale e atat de lunga, iar efectele acestora asupra vietii omului modern atat de raspandite, incat, ca sa nu se lungeasca prea mult cu vorba, cand discuta despre realizarile lui, biografii spun, simplu si la obiect, ca "Nikola Tesla a inventat secolul XXI".
I s-a oferit Premiul Nobel, dar l-a refuzat. Gloria desantata a epocii interbelice i-a fost, desigur, la indemana, dar Nikola a preferat asceza in chiar inima tumultuoasa a Americii, la New York. Putea deveni un magnat, cele 700 de brevete de inventie l-ar fi indreptatit la huzur financiar, dar a trait simplu, singur si modest, la etajul 33 al hotelului New Yorker din Manhattan, umplandu-si linistea cu ideile sale mereu revolutionare sau cu viziunile acelea teribile, coplesitoare, ca fulgerele din noaptea in care se nascuse.

Fiul luminii


Cand nu muncea, gandul ii statea numai si numai la porumbei. Era deja octogenar, in anii '40, dar nu era zi sa nu iasa in parc si sa stea cu porumbeii lui dragi, sa le vorbeasca, sa-i mangaie si sa-i hraneasca. Cand, dupa un grav accident de masina, nu s-a mai putut misca multa vreme, iarasi nu era zi de la Dumnezeu, ca un curier sa nu bata timid la usa de hotel a marelui Tesla, pentru a lua de la el seminte pregatite cu migala ca sa le duca porumbeilor din parc. Iubea porumbeii ca pe ochii din cap. Acolo, in indepartata America, erau singurele fapturi care ii mai aduceau aminte de anii copilariei sale de la Smiljan. Smiljanul vlahesc din Croatia de azi, cu casa parinteasca din spatele bisericii ortodoxe, cu paraul siroind chiar pe sub gardul gradinii sale, Smiljanul copilariei sale, plin de oi, de gaini si de gaste. Si de nelipsitii porumbei care-l asteptau pe malul apei, dimineata de dimineata, cand se pregatea sa porneasca spre scoala.



Raiul pe pamant

Smiljanul lui Tesla se deschide ca un paradis pe dreapta autostrazii, imediat ce iesi din nesfarsitul cordon de tuneluri intunecoase ce traverseaza muntii saracaciosi - numai piatra seaca - ai Croatiei. Dar Smiljanul e altceva! Un paradis ratacit intre munti. Un spatiu verde si manos, aurit de lumina toamnei, inconjurat de dealuri line. Si casele sunt altfel, inalte, solide, cu acoperisuri tuguiate de tigla, cu multa lucratura de lemn si cu suri acoperite cu sita. Gospodarii taranesti ca-n Vrancea sau Apuseni, imagini familiare, stiute, care fac sa-ti bata inima mai tare in piept.


Complexul Nikola Tesla din Smiljan, refacut

�Si curtile satului sunt altfel, doldora de animale, cum nicaieri nu mai vezi prin Croatia cea inconjurata de mari albastre si invadata de turisti. Si soarele e altfel, mai prietenos si mai stralucitor, numai bun de prins in piept, langa inima.
Turla bisericii ortodoxe din Smiljan ne indruma, fara tagada, pasii spre casa copilariei lui Nikola Tesla. Azi, biserica e catolica si are clopote noi, inaltate dupa al doilea razboi mondial, singurele lucruri care nu cadreaza cu peisajul. Caci altfel, daca nu ai tine in mana pliante scrise in limba croata, ai putea crede foarte bine ca esti intr-un sat din Romania. In cimitirul vechi de secole, crucile de lemn si-au pierdut numele si stau infundate in pamantul reavan. De acolo, din cimitirul in care isi duc somnul de veci vlahii, cei uitati si stersi de pe fata pamantului, romanii care au tinut treaza credinta ortodoxa pe malurile Marii Mediterane, cu mult inainte de instaurarea catolicismului, se vede intreaga splendoare a Smiljanului.




Cruci vechi in cimitirul vlahilor

�Cirezi de vaci si turme intregi de oi pasc pe pasunile dintre nesfarsitele lanuri de porumb. Ogoarele oamenilor sunt desenate frumos si, iarasi, ca nicaieri in Croatia, limitele dintre hotare nu sunt facute din garduri de pietre albe, puse unele peste altele, ci din leaturi de lemn, batute in pari. Aici, in acest rai vlahesc, a copilarit Nikola Tesla, fiul preotului Milutin de la biserica ortodoxa din sat.
Despre prezenta straveche a vlahilor prin partile Smiljanului afli de cum intri in muzeul amenajat in casa in care, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a nascut Nikola Tesla. Infratita cu o fosta sura, care mai miroase inca a fan, locuinta e la doi pasi in spatele vechii biserici ortodoxe, care o desparte de cimitirul "pravoslavnicilor". O casa frumoasa, vopsita intr-un alb luminos, de o simplitate ce transmite o caldura aparte. Un ghid croat asteapta la intrare si, in cuvinte putine, iti explica pasii de parcurs prin labirintul ingenios gandit al muzeului. "E un muzeu modern, mai special. Cred ca fix asa i-ar fi placut lui Nikola Tesla sa fie amenajat aici, la Smiljan", spune.



Un document exploziv



Muzeul Tesla din Smiljan. Documente de exceptie despre prezenta vlahilor in Croatia

�Cum intri pe dreapta, in prima incapere, un panou mare, in limba engleza, vorbeste tocmai despre locurile in care s-a nascut si a copilarit genialul inventator. Textul spune, savant, despre organizarea, "la finele secolului al XVI-lea, a unei zone de granita in zona Smiljanului, menita sa apere actualul teritoriu croat si alte teritorii apartinand si ele Imperiului Austro-Ungar de frecventele incursiuni otomane". Zona era locuita de o populatie "cu o dezvoltare sociala distincta de restul provinciei austro-ungare", spune, negru pe alb, textul care te intampina in casa copilariei lui Nikola Tesla. Numai ca acelasi text informeaza cum intentiile militare ale austriecilor au fost blocate de populatia vlaha, care locuia, de cand lumea, in zona insulara a Croatiei. Cunoscuti ca un neam darz, izolat si vesnic nesupus, vlahii ortodocsi le-au cerut austro-ungarilor sa le fie respectat "Jus Vlahorum", "Dreptul Vlah", pe care insusi Imperiul Otoman l-a instituit in favoarea lor. Atunci, austro-ungarii n-au avut incotro: le-au reconfirmat drepturile lor vechi de cand lumea, in schimbul satisfacerii serviciului militar in armata imperiala si, astfel, zona de granita a Smiljanului a devenit o zona granicereasca, cum sunt multe si-n Romania, total deosebita de restul zonelor locuite de croati.

Note pe marginea unui certificat de nastere



�Detaliile salii "biografice" a lui Tesla sunt cat se poate de intrigante. Nici un cuvant despre descendenta marelui geniu! "Aceasta prezentare in imagini, cuvinte si sunete vorbeste despre viata si despre mintea stralucitoare a marelui inventator Nikola Tesla (Smiljan, Croatia, 1856 - New York, SUA, 1943)". Atat! Doua localitati, doua tari, doi ani! Pentru ca, mai jos, sa fie impachetata in cuvinte dichisite o justificare stangace: "Personalitatea lui Tesla a atras mereu atentia ca un magnet, dar chiar si azi se stiu foarte putine despre el. (...) Dincolo de toate, Tesla a fost autorul unor inventii exceptionale, un inventator. Un geniu al electricitatii si luminii".
Permanent subiect de controversa in ultimul secol, descendenta lui Nikola Tesla, pe care si-o asuma si sarbii, si croatii, dar despre care nu exista indoiala (dupa cum se arata si-n textul de fata) ca e vlaha, nu a fost nici azi clarificata. Iar muzeul din Smiljan nu face nici cel mai mic efort sa o elucideze. Exista insa un amanunt relevant: pe certificatul de nastere, prezentat pe unul dintre uriasele monitoare din muzeu, scrie clar ca Nicolae Tesla a fost botezat in sanul bisericii ortodoxe. Biserica cea sfanta a vlahilor, care, in imaginile proiectate pe un alt ecran din aceeasi camera a casei parintesti a lui Tesla, apare, in jurul anului 1930, cu turla ei superba, ortodoxa, distrusa in timpul celui de-al doilea razboi mondial si refacuta in forma actuala in 2001, dupa ce intreg complexul memorial Tesla a fost ras de pe fata pamantului in timpul sangerosului razboi sarbo-croat de la inceputul anilor '90.

Vlahii cei frumosi si biserica lor

Turla veche a bisericii ortodoxe arata in imaginile de epoca mai semeata decat insusi dealul Bogdanic, la poalele caruia a fost construita.

Superba sura de lemn, de langa casa natala a lui Tesla

�Cu varful sau tuguiat, inaltat peste un turn zdravan, patratos, seamana leit cu biserica de lemn din Albac, din Muntii Apuseni. A fost construita pe la 1700 si ceva, daca e sa dau crezare monografiei satului Smiljan, scrisa in croata, pe care, inainte de plecare, vanzatoarea de la magazinul de suveniruri de la Memorialul "Tesla" m-a imbiat sa o iau, daca vreau sa vad si sa citesc mai multe despre istoria vlahilor de prin partile Croatiei. Vlahii au fost cei care au adus in zona Smiljanului credinta ortodoxa, dar despre stravechile lor biserici nu se stie absolut nimic, scrie Ana Tomljenovic in monografie, lasand sa se inteleaga ca biserica "Sfintii Petru si Pavel" a fost ridicata de vlahi.
Cat de mult tineau vlahii la biserica de la 1700 se vede limpede in imaginile extraordinare pe care le prezinta Ana Tomljenovic in cartea sa. Fotografii realizate la inceputul secolului trecut, cat inca Tesla era in viata, surprins intr-o zi de hram, chiar in fata bisericii ortodoxe "Sfintii Petru si Pavel" din Smiljan. Doi vlahi cu mustati albe, dar inca plini de vigoare, imbracati in costum de sarbatoare. Isi tin pustile lor, de batrani graniceri, la vedere, semn al fortei si curajului cu care s-au tinut neclintiti de neamul lor liber si nesupus, la doi pasi de Mediterana. Au camesi albe, chimire late si vestare batute cu tinte. Femeile lor se arata sfioase in fata aparatului de fotografiat. Stau cu mainile impreunate de emotie, fetele le sunt prelungi si senine, iar baticurile innodate sub barbie. Pe poze scrie si data cand au fost facute: 12 iulie 1904. O zi superba, ca si acum, cu un soare stapan peste tot cerul acela nesfarsit de albastru al Smiljanului.



Gradina cu miracole



Statuia lui Nikola Tesla, in fata casei natale

�Ies din muzeu, rasfoind monografia, imbatat parca de lumina orbitoare ce radia mai puternic ca insasi toamna, din fotografiile cu vlahi. Cu abia 100 de ani in urma, vlahii aceia frumosi calcau mandri exact pe aceleasi locuri, in jurul bisericii ortodoxe, starnind curiozitatea fotoreporterilor vremii. Dau pagina dupa pagina si tresar de fiecare data cand, printre atatea cuvinte croate necunoscute, dau peste cate un "vlasi", "vlahe" sau "vlahinja".
La doi pasi de cimitirul cu vlahi, cu fata la paraul Vagancica, e statuia lui Nikola Tesla. O statuie stilizata, frapant de mica pentru omul de aproape 2 metri care a fost Tesla, ca si cum sculptorul ar fi incercat sa prinda in trasaturile si hainele elegante, de savant new-yorkez, ale inginerului emigrat in Statele Unite, trupul firav al copilului Nikola, de pe vremea cand descoperea, in gradina casei natale din Smiljan, toate miracolele lumii acesteia. Miracole pe care, mai apoi, avea sa le transforme in inventii de secol XXI. Intocmai asa mi-l imaginez pe Nikola, mic si firav, la vremea primelor sale viziuni, inainte chiar sa mearga la scoala. Erau viziuni teribile, dese si violente, aparute din senin, pe fondul unei sensibilitati aparte, pe care nimeni nu a putut-o explica pe deplin nici pana in ziua de azi. Uneori avea viziunea obiectelor din casa, chiar in fata ochilor sai, desi era la kilometri distanta de locuinta parinteasca din Smiljan.

Reporteri fericiti: echipa "Formula AS", cautand urme romanesti in Croatia. De la st. la dr.: Catalin Manole, Bogdan Lupescu, Sanziana Pop, Claudiu Tarziu si Ciprian Rus

�Iar obiectele acestea erau atat de clare, incat cu greu isi putea da seama micul Nikola daca ele sunt reale sau nu. Cel mai greu ii era insa sa scape de aceste imagini, care persistau minute intregi in fata ochilor sai, fara sa se poata debarasa de ele. Alteori, stand precum statuia de azi in fata casei, micul Nikola avea viziunea materialitatii aerului, simtea energia divina a acestuia sub forma unor luminoase limbi de foc. Incet-incet, cu multa rabdare, Nikola a reusit sa devina prietenul propriilor sale viziuni chinuitoare. A inteles ca ceea ce pentru lumea din jur parea o boala ciudata nu era decat un dar de la Bunul Dumnezeu. Si astfel, ideile sale inovatoare si viziunile sale speciale au devenit una.
La maturitate, ajunsese deja sa controleze mental imaginea propriilor sale inventii. Invartea cu mintea imaginile din fata ochilor sai, pana cand motoarele sau dispozitivele de telecomanda erau perfecte. "Toate inventiile i s-au derulat mental, le-a previzualizat. De asemenea, toate au fost perfectionate, au fost corectate intr-o proiectie mentala atat de reala,
incat niciodata un aparat imaginat de el nu a dat gres. Totul a functionat perfect, fara corectii ulterioare, totul a fost construit fara experimente preliminare. Tesla a facut cunostinta cu tehnica in eter, tehnica pe care a vazut-o descompusa, in detalii, in functiune", spunea celebrul inventator roman Henri Coanda despre Nikola Tesla, geniul despre care nu avea nici o indoiala ca era "roman de-al nostru". Tatal lui Coanda era, se pare, un cunoscut de-al lui Nikola Tesla, astfel ca micul Henri a avut placerea sa-l cunoasca in copilarie pe marele inventator, fata de care a avut intreaga viata un respect extraordinar.

Micul Arhimede

Nikola a locuit in Smiljan doar pana la varsta de 6 ani.


Tesla la varsta senectutii

�A urmat aici primul an de scoala elementara, dupa care familia s-a mutat in orasul Gospic, din imediata apropiere, la dorinta expresa a preotului Tesla dupa moartea fratelui mai mare al lui Nikola, Dane, un baiat de o inteligenta teribila si cu niste calitati extrasenzoriale mai dezvoltate chiar decat cele ale mezinului. Moartea lui Dane a fost o lovitura foarte grea pentru Gica si Milutin si avea sa se rasfranga dureros si asupra lui Nikola, care a trait toata copilaria si adolescenta cu obsesia ca nu se va putea ridica niciodata in ochii alor sai la inaltimea genialului Dane. Asta, desi, dupa cum singur marturiseste intr-un volum autobiografic, trecea inca de foarte mic in lumea satului Smiljan drept un baiat foarte destept. "Tu unul nu primesti nimic, pentru ca esti prea destept!", i-a spus intr-o zi lui Nikola un bogatan din Smiljan, care se oprise, intr-o buna zi, pe ulita satului, sa imparta cate un banut de argint copiilor care se jucau acolo. Toti si-au primit banutul, mai putin Nikola...
Dar rasplata inteligentei avea sa i se intoarca insutit. La Gospic, pe cand era elev, i-a uimit pe toti, scotandu-i de la stramtoare pe pompierii care tocmai inaugurau o instalatie de scoatere a apei din rau. In chiar mijlocul pompoasei demonstratii publice, la care asista intreg orasul, pic de apa nu curgea prin furtunele trupelor de interventie! Fara sa fi stiut nimic despre mecanismul de functionare, Nikola a mers direct la furtunul de aspirare, pe care l-a gasit cazut in apa. A intrat el insusi in rau si l-a aranjat, iar apa a tasnit pe data prin furtunele pompierilor, "stropind nu putine haine de duminica din public", dupa cum isi aminteste Tesla cu umor. "Arhimede, alergand gol pe strazile Siracuzei si strigand "Eureka!", cat il tineau plamanii, nu a facut o impresie mai mare decat am facut eu. Am fost luat pe sus de lumea entuziasta. Am fost eroul zilei!", povesteste Tesla, despre unul dintre semnele precoce ale spiritului sau tehnic si inovator.

Dor de Smiljan



La spalat rufe

�Nu incape indoiala ca spiritul acesta inovator l-a mostenit de la mama sa, extraordinara Gica Tesla. O femeie fara carte, dar de o inteligenta sclipitoare, creativa si spontana din cale afara, in tot ceea ce facea prin gospodarie. A inventat ea insasi numeroase instrumente utile in bucatarie sau prin gradina, iar Nikola spunea ca ideile ei ar fi avut un destin fantastic daca nu ar fi trait atat de departe de tumultul si de oportunitatile lumii moderne, pe care Nikola avea, insa, sa o infrunte pieptis. Karlovac, Graz, Maribor, Praga, Budapesta si Paris au fost reperele devenirii sale, pana cand, in 1884, a luat drumul Americii, recomandat sa lucreze pentru uzinele lui Thomas Edison. S-a certat la scurt timp cu marele inventator si a pus bazele propriei sale companii, dupa care, in 1891, la 35 de ani, a primit cetatenia americana si s-a stabilit la New York. Acolo avea sa si moara, singur si sarac, considerat de multi in epoca un geniu nebun, animat doar de dragostea pentru porumbeii din Central Park, pe care ii ingrijea zi de zi si pe care, daca erau bolnavi, ii doctorea ore in sir, in camera sa de hotel de la etajul 33.

Graniceri vlahi, in curtea bisericii ortodoxe din Smiljan

�Doar ei ii mai aminteau batranului Tesla de zilele luminoase ale celor 6 ani petrecuti, demult, in copilarie, la Smiljan. Smiljanul vlahesc, pe care il evoca atat de cald cand, in memoriile sale, scrie despre momentul mutarii familiei la Gospic. "Schimbarea aceasta a fost ca o calamitate pentru mine. Mi s-a rupt inima cand m-am despartit de porumbei, de gaini si de oi, si de turma noastra magnifica de gaste, care se ridicau spre zari, dimineata, devreme, si se mai intorceau abia seara, la apusul soarelui, de pe campurile manoase ale Smiljanului".
Smiljanul lui Nikola e si acum un loc magic, ca-n evocarea din memoriile sale. Simti spiritul lui Tesla plutind de colo-colo pe deasupra lucrurilor, asemeni porumbeilor care sunt si azi, la un veac si jumatate, nelipsiti, dimineata de dimineata, din curtea vechii biserici ortodoxe, asteptandu-l pe micul Nikola sa porneasca iarasi, sprintar, spre scoala, cu buzunarele doldora de dumicati sterpeliti din bucataria Gicai.

Casa natala si biserica ortodoxa cu turla veche, in jurul anului 1930

�Sus, la etajul casei, sunt toate inventiile lui. Un mic atelier cu usa lasata intredeschisa, spre deliciul curiosilor, cat timp savantul face o plimbare pe malul Vagancicai. Doar crucile vechi, din lemn, ale vlahilor din cimitirul "pravoslavnic", par sa fi imbatranit putin. In rest, invaluit ca-ntr-un magic glob de sticla, totul e la fel ca in anii aceia solari, din monografia Anei Tomljenovic, cand vlahii gatiti de sarbatoare stateau sfiosi la poze, in fata bisericii. Inainte de plecarea din Smiljan, mai fac doi pasi prin cimitir, cautand, parca, pe crucile de piatra, chipurile granicerilor vlahi din monografia satului. Cobor apoi, din nou, spre statuia lui Tesla, cat sa mai privesc o clipa peste sat. E o liniste dumnezeiasca, iar aerul straluceste cu solzi de aur, intocmai ca-n viziunile din copilarie ale lui Nikola.

Fotografii de CLAUDIU TARZIU si CIPRIAN RUS


preluat din FORMULA AS

31 oct. 2011

Limba romana, patria mea!


Limba romana, patria mea!Sanctuarul dacic din Muntii Orastiei
Suntem romani pentru ca vorbim romaneste. Nimic altceva nu ne defineste atat de fundamental: nici credintele, nici obiceiurile, nici granitele. In momentul in care vom inceta sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele unui adevarat razboi impotriva limbii romane

Ce (sau cine) este limba romana?

Lingvistii isi imagineaza limba romana, din punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis: chifla este elementul latin, care cuprinde o felie consistenta de sunca (influenta slava), cateva foi de salata (influenta maghiara, turceasca, greceasca, rusa, franceza si altele), si putina maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta poate defini limba romana cum considera ea ca e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu adevarat ce (sau cine) este limba romana si care este rostul ei. Limba romana nu
este latina plus slava, plus substrat, plus maghiara plus, plus, plus... Limba romana este acea forma speciala sub care spatiul acesta geografic si spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo de ele a capatat o identitate. Limba romana nu este o simpla structura logico-lingvistica cu ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu, asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea detine un nucleu, o esenta, care este una si aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca aceasta limba sa se fi numit "romana". Pe acest trup s-au asezat diferite haine, dupa imprejurari si moda: haina slava, cea turceasca, haina maghiara sau greceasca, jobenul frantuzesc sau jeansii americani. Chiar si latina nu a fost decat o alta haina, mai groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga, imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta haina a convenit din punct de vedere politic mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa nascoceasca cum ca de fapt latina este si trupul, si spiritul limbii romane. Au inventat peste o mie de cuvinte latinesti care stau, chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar care in latina nu au existat niciodata. S-au dat peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au abandonat limba in favoarea latinei, chiar si acei daci - foarte numerosi - care n-au intrat niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe toate partile limba romana pentru a o face sa intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne convinga ca limba romana are o istorie recenta, ca ea s-a "format" la un moment dat, cam pe vremea cand slavii dadeau tarcoale la Dunare. Si au reusit sa ne pacaleasca. Evident, din perspectiva strict stiintifica, respectand criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum se poate socoti alta limba decat ceea ce se vorbea acum cateva mii de ani. In realitate este o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele" puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele, mereu mai colorate si mai inselatoare... Si numele, desigur: astazi ii spunem "limba romana", dar ea este aceeasi limba carpatina a noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit in stravechime.



Spiritul limbii romane

La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ (DEX), constatam ca toate cuvintele limbii romane vin de undeva: latina, bulgara, sarba, maghiara, turca, greaca, rusa, franceza, germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele. Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta ca romana este un soi de amestec, care a luat tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate explica misterul aparitiei limbii romane dintr-o limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un balaur, intreaga limba daca, si in care s-au amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd, aproape toate limbile Europei? Nu e nici un mister, caci adevarul este altul: multe din cuvintele considerate slave sunt, de fapt, dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la maghiari, in maghiara au sensuri foarte restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar structuri considerate latinesti, in latina nu au existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice... Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini, care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria limbii romane.
Din pricina faptului ca noi credem in continuare in teoriile proclamate de savantii nostri, nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce sa defineasca limba romana din singura perspectiva justa, aceea de dat sacru. Constantin Noica a aratat, citandu-l pe Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri netraductibile sunt intotdeauna cuvintele vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe acestea le ignora sau le falsifica originea. Unde altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in ceea ce a dainuit de secole, neatins? Spiritul limbii se gaseste in felul in care sunetele se combina intre ele si sunt accentuate, dand nastere unei melodii aparte a limbii, in gramatica, in cuvinte si expresii care adesea nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si imagini, in felul in care se imbina si se ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele, milenare, mii de cuvinte cu origine necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei altor limbi. Cand e vorba de elementul stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor: barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce ne-a ramas dupa tavalugul latin...
Limba romana, patria mea!Ganditorul de la Hamangia. Produsul unei spiritualitati avansate

Oare de ce bucuria este numita cu un cuvant dacic, pe cand tristetea, mahnirea, necazul, supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini? Poate pentru ca bucuria este sentimentul fundamental al fiintei umane, emotia care iti arata ca esti pe calea cea buna, ca esti in acord cu Dumnezeu. Gandul, cel care leaga lucrurile si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-un cuvant dacic (unii lingvisti mai sustin si astazi ca ar veni din... maghiara!). Doina este un alt cuvant milenar, care transpune esenta sufletului romanesc, starea de dor. A mosteni nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de ani, la fel ca mos si mosie, din aceeasi familie. Vatra este un cuvant dacic sau chiar dinaintea dacilor, la fel si codrul. Cuvantul a ingropa (si groapa) are si el o varsta de cateva mii de ani, iar exemplele sunt multe, multe, multe...
In dictionare nu se foloseste niciodata termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul, dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna ca un cuvant este de origine necunoscuta decat sa admita ca este dacic. Lucrarile de istoria limbii romane incep intotdeauna cu latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e considerat doar o "influenta" minora, marginala... Ceea ce sperie cu adevarat pe dusmanii identitatii noastre de neam si limba este continuitatea incredibila, de mii de ani, caci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat pe deasupra nu au reusit sa modifice acest sambure puternic.

Razboiul impotriva limbii romane

De aici porneste totul: de la presimtirea sau intelegerea rostului pe care il are limba romana. Caci daca limba romana este cea care da identitate unui spatiu spiritual care sta la temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc uniformizarea, stergerea diferentelor, globalizarea, au un dusman de temut in aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si de lingvistica, deoarece limba isi vede mai departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile adanc infipte in pamant. Pentru ca limba romana sa-si piarda rostul, cei potrivnici actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un veritabil razboi.
Exista un razboi impotriva limbii romane, caci exista un razboi impotriva identitatii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot taia radacinile este indepartarea de limba noastra. Constantin Noica spunea ca vorbirea omului este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.
Caile pe care se desfasoara lupta impotriva limbii romane si, implicit, a identitatii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savantii, fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie vanduti cu totul si potrivnici intereselor neamului, depun eforturi in a ne falsifica radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si fata de tot ce inseamna componenta straveche a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul, dictionare si tratate ridicole, care cauta sa demonstreze ca dacii au renuntat brusc, definitiv si in masa la limba lor, iar limba romana este continuarea limbii latine, devenita imediat un "primitor universal", o "limba ospitaliera" care a renuntat de buna voie la tot ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are acum.
Mass-media este un alt canal prin care se duce acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu mare insistenta saracirea limbii, mai ales in randul tinerilor. Este adevarat ca limba oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevarat ca si noi suntem modelati, foarte subtil si eficient, de limba pe care o vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular sarac, vom deveni repede la fel de saraci in spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori "misto", ori "naspa", nimic nu mai este "frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem "cool" ori "trendy", avem "joburi" de "manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori "dealeri", engleza ne sufoca, suntem invatati sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra, ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in cateva generatii vom uita mai mult de jumatate din limba, vom face dictionare chiar si pentru romana ultimelor decenii si nu vom mai sti ca "Limba noastra-i limba sfanta,/ limba vechilor cazanii,/ care-o plang si care-o canta/ pe la vatra lor, taranii".

Europa romaneasca

Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu adevarat, caci pentru noi, limba materna este un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il respiram, si nu suntem constienti de schimbarile subtile care se produc in vorbirea noastra. Doar cei plecati departe stiu ce inseamna sa visezi romaneste si sa tresari la auzul unei vorbe de acasa. Insa adevarata fata a acestui razboi s-a vazut si continua sa se vada in afara granitelor tarii, in comunitatile istorice de romani, care cuprind cu radacinile lor aproape jumatate din Europa: din Rusia, Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia, din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria acestor romani este incarcata de suferinta, iar astazi, desi traim in vremuri democratice, in cele mai multe dintre aceste teritorii limba romana e vorbita doar in soapta.
Limba romana, patria mea!Dacia pe timpul lui Burebista. Se intindea pe aproape intreaga Europa de azi
Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii Balcani. Vreme de patru secole, intre sec. III si VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un imperiu de sorginte tracica: majoritatea imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi generali, proveneau din randul tracilor si al dacilor nord-dunareni. Dupa ce granita de pe Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce vorbesc astazi romaneste, de multe secole, in aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana nu a avut un astfel de destin.
In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul "Timpul" urmatoarele cuvinte: "Nu exista un stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane, pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odessa si de Kiev". Mai tarziu, Nicolae Iorga spunea ca Romania reintregita de dupa primul razboi mondial se invecina tot cu romani. Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-adevar, foarte mare, aproape de trei milioane: intre 800.000 si un milion in Ucraina, aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ 300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului, intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000 si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromani din Albania, Macedonia, sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo cateva zeci de mii de meglenoromani si istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia. Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii din Republica Moldova (cca trei milioane), ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Limba romana, patria mea!Procesiune dacica la Drobeta
Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost deportati si imprastiati, nu le-au fost recunoscute drepturile, nu au avut scoli si biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii fortate. Astazi, in afara tarii, romana este oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul romanilor din Voivodina, in Republica Moldova, si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu sunt recunoscuti nici acum ca minoritate romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici meglenoromanii. In Basarabia, limba romana a fost numita "moldoveneasca", pentru a i se sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina, iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat ordin de demolare pentru singura biserica romaneasca... Toate s-au intamplat acum, in ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea romanilor din afara granitelor este in plina desfasurare.

Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest razboi este doar al nostru, sau si al altora?
Limba romana, patria mea!
Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe al limbii noastre. Multi savanti straini au demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie civilizatia greco-romana, ci plamada etno-lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume. De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi numim "Europa Clasica". Desigur, varianta oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au existat cel putin doua rupturi majore. Prima, cand splendida cultura a neoliticului a fost spulberata de razboinicii indo-europeni, care au invadat Europa in epoca bronzului. Din acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a politicii de romanizare. Iar din acest cataclism am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica de taiere a radacinilor, prin care am fost invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit aici de putina vreme. Dar exista destui invatati, in special straini, care contesta, unii, distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii, chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi procesul de romanizare. Si mai exista si o dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le declare falsuri, este consemnata limba dacilor. Iar aceasta limba nu este indo-europeana, dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe care noi le-am socotit pana acum ca venind in romana din latina, dovada ca romanizarea este, cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe deasupra.
Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a iesi din jocul tulbure pe care il face de un secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor si sa vada continuitatea de esenta a acestei limbi, care a dat identitate unei mari parti a Europei. Este un proces dificil, ce necesita mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a avut un asemenea destin.
Limba romana, patria mea!Razboinici daci

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca natiunile si identitatile intr-o singura mare comunitate. Unii considera ca acesta e un lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate. Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea buna. Daca Dumnezeu a creat lumea atat de diversificata, trebuie sa respectam diversitatea. Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si fiecare limba contine un ceva specific numai ei si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem participa la universal decat prin particularul care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste simple chestiuni politico-sociale, care sa poata fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.
Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca tot ce se intampla este absolut firesc si ca nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra. Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt ori paranoici, ori nationalisti macinati de frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un loc mai in fata pe scena istoriei. E problema lor! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost, intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga acest razboi, trebuie sa fim constienti de valoarea nemarginita a limbii romane. A exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita Stanescu: "A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste".

Foto: George Dumitriu
Sursa: Formula As

30 oct. 2011

INCREDIBILA POVESTE A PRIMEI ROMÂNCE ADMISE LA SORBONA. FENOMENUL IULIA HASDEU

Vom scrie sau vom prelua de pretutindeni , articole despre exceptiile si exceptionalii poporului roman ca o contrapondere la toate rautatile spuse si scrise despre noi.




Unii spun că spiritul Iuliei Hasdeu n-a plecat niciodată de la castelul din Câmpina. Uneori, noaptea, vecinii aud pianul cântând. Pentru cei care cred în spiritism, mâinile care bat în clape sunt ale Iuliei. Pentru cei care n-au dezlegat niciodată misterul lumii de dincolo, pe scaunul de la pian ar putea fi oricine. Dincolo de tainele lumii de dincolo, scrise sau nu, pe pagini aruncate de a valma, Iulia Hasdeu fascinează şi azi prin povestea ei.
Când pleci de la castel, după ce încerci să vezi cu ochii minţii lucruri despre care doar ai citit sau ai auzit, îţi vine să-ntorci capul. Te mai uiţi o dată spre fereastră, îţi spui în gând că pianul nu poate cânta singur şi totuşi ştii bine că ceva ciudat ai simţit când ai intrat în templul disperării lui Hasdeu. Rău n-are de ce să-ţi fie, de vreme ce, moda capitalistă face ca gradina castelului să se umple de mirese, convinse fiind că Iulia Hasdeu le va purta noroc.

"Tata, nu dispera! Ştiu că eşti foarte nefericit, dar vom vorbi mereu! Sunt bine acum, nu mai sufăr!"



"Lilica tatii, îmi este permis să ştiu numele planetei sau regiunii unde zbori, dacă acest nume
este cunoscut de fiinţele umane?", se întreba Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Acesta a fost primul mesaj care avea să lege, într-un mod aparte, o comunicare între lumi. Lumea reală, a tatălui distrus de durerea pierderii copilului şi fiica plecată prea devreme şi nedrept în lumea îngerilor.

"Îngerii mei, as vrea să vă întreb atât de multe lucruri, dar, în fine, voi sştiti mai bine gândurile mele, întrebarile pe care vreau să vi le pun", scria poetul.

Unu şi jumatate este ora la care timpul s-a oprit în loc pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu. După ce ani de zile a căutat orice mijloace să-şi salveze fiica bolnavă de tuberculoză, savantul s-a aplecat îndurerat în faţa morţii ei. Iar viaţa lui s-a transformat într-o luptă pentru a putea comunica cu fiica sa din lumea de dincolo.

"Hasdeu a fost înnebunit de durere. Nu este o exagerare. Hasdeu a fost înnebunit de durere, Haşdeu a dorit să moară odată cu Iulia. Se spune ca ar fi dormit chiar cu un pistol sub pernă. Dar nu a putut să faca gestul. După moartea Iuliei, părinţii descopera pe caietele ei, niciodată controlate, opera literară: poezii, proza şi teatru, gânduri, idei pe care Iulia le avea le aşternea pe hârtie. Şi, zile şi nopti, plângând, ei petrec deasupra acestor caiete, copiaza tot ceea ce Iulia a lăsat acolo scris. În urma cu câţiva ani, în 2005, poeziile Iuliei au fost reeditate. Dupa 100 şi ceva de ani, după un secol,toata opera poetica a Iuliei a fost adunata la un loc într-un volum bilingv, aşa cum au fost scrise ele, în original, în limba francează şi traducerile. Dar ceea ce este foarte interesant este că se împlinea ceea ce Iulia gândea în anul 1886", a declarat Jenica Tabacu.



Iulia Hasdeu a fost un copil genial. Lovit, ca toate geniile, de blestemul unei vieţi prea scurte. Curmate brusc, din pricina unei boli pentru care medicina nu descoperise încă leacul. Din copilăria fragedă Iulia vorbea perfect franceza, germ ana şi engleza. La 17 ani studia deja la Facultatea de Litere de la Sorbona, iar genialitatea ei i-a uimit pe francezi.

"A fost prima studentă de origine română, admisă la Sorbona", a spus Jenica Tabacu.

Un copil asupra căruia Dumnezeu avea să lase multe din semnele lui. Iulia a murit de tuberculoză la 18 ani, iar ceasul morţii coincidea, în mod straniu şi precis, cu ceasul naşterii. 1 şi jumătate. Ea îşi presimţise sfârşitul de vreme ce, după moartea sa, tatăl său avea să găsească însemnările ei despre moartea ce avea să vină.

Şi după moartea Iuliei, tatăl ei nu a trăit decât pentru a-i înalţa, a-i construi un adevărat cult", a declarat Jenica Tabacu.

Viaţa socială şi creaţia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu s-au prăbuşit odată cu moartea fiicei lui. Iar ochii parcă rămăseseră ţintiţi la ora fatidică ce avea să-i fi schimbat destinul. În jurul lui nu mai exista nimic, iar sufletul bolnav nu mai avea decât o singură dorinţă. Aceea de a comunica într-un fel, în orice fel de fapt, cu fiica sa. Pentru savant, spiritismul nu era tocmai un secret. Teoretic, auzise de el de când lumea şi pământul, iar studiile sale l-au ajutat să-i înţeleagă tainele. Nu se gândise niciodată însă până atunci să-l practice. Aşa că într-o zi a încercat să intre n legătură cu fiica sa, iar şedinţele de spiritism au devenit obişnuinţă. Într-una dintre şedinţe, Iulia îi răspunde tatălui său.

"Trecuse şase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie. Iarna plecase ; primavara nu sosea încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă,şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu ; dar fără ca s-o stiu, m ana mea lua un creion şi îi rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost bagat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse în miscare fără astâmpar. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: "Je suis heureuse ; je t'aime ; nous nous reverrons ; cela doit te suffire" Julie Hasdeu. ("Sunt fericită ; te iubesc ; ne vom revedea ; asta ar trebui să-ţi ajungă") - Era scris şi iscalit cu slova fiicei mele", mărturisea Haşdeu.



"Când a iesit din aceasta stare de transa, Hasdeu a constatat că scrisese cu scrisul fiicei sale si semnase chiar cu semnatura ei. Acela a fost începutul", a spus Jenica Tabacu.

"Şedintele acestea de spiritism nu au pornit dintr-o stare feerica, ele au pornit dintr-o tragedie, dintr-o dramă interioară şi dintr-o neacceptare a lui Haşdeu că Iulia a murit", a declarat Doru Bem, maestru Reiki Grup Paracelsiuss.

Şocat, dar şi fericit, savantul îşi dorea cu ardoare un loc unde dialogurile nocturne între el şi Iulia să fie ferite de ochii curioşilor. La Câmpina avea un hectar de pământ, aşa că a hotărât să ridice acolo o casă unde să fie doar el şi spiritul fiicei sale. Dacă Iulia era atât de prezentă şi îi insotea fiecare gând, dacă spiritul ei îi răspundea şi se putea materializa, însemna ca avea nevoie de un adăpost pentru întâlnirile dintre cele două lumi.

Haşdeu s-a trezit în timpul unei şedinţe de spiritism, că pe foia de hârtie, fiica sa desenase, prin mâinile sale, planurile unui castel, ce semăna cu o piesă de şah. Castelul este plin de simboluri. Sacrul şi profanul se unesc armonios, fiecare particică a sa fiind plină de simboluri transcedentale.

Nu este pura întâmplare ca acest castel are 3 turnuri, 3 pivniţe- scări cu 7 trepte, 3 scaune în camera Iuliei . Există multe forme de triunghi -simboluri ale trinitătii divine, al echilibrului şi al armoniei, dar şi coordonate ale minţii, trupului şi ale spiritului, 3 intrări, aproape la fiecare intrare, în lateral, existând oglinzi paralele - simbol al inconstistenţei materiei trupului, al imaterialitătii spiritului şi a vastităţii infinitului. 3 şi 7 sunt de asemenea numere magice ce înlesnesc pătrunderea în lumea spiritelor. În castel se intră printr-o uşă mare, grea, din piatră plasată pe un ax cu diamante în jurul căreia uşa se roteşte cu uşurinţă. Deasupra uşii este ochiul atotstiutor şi atotvăzător, ochiul lui Dumnezeu. Castelul fusese astfel înălţat după gustul şi indicaţiile spiritului Iuliei, iar Haşdeu se ducea, seară de seară, în camera obscură, la întâlnirea cu Iulia. Ca lumea să nu-l creadă nebun, sau poate, de bucurie că poate comunica în scris cu lumea de dincolo, savantul îşi chema prietenii la şedinţele de spiritism.

"Primul sau medium a fost Vasile Cosmovici, un tânăr care va urma studii de medicina la Paris şi se va stabili acolo. Apoi un altul, Theodor Sperantia, care va ajunge peste ani membru al Academiei Române prin ajutorul dat de savant şi, în final, Ion Şerbulescu. Şerbulescu cum semna el în manuscrise, mai avea un medium care scria de regulă în limba rusă, un basarabean Zamfir Arbore2, apovestit Jenica Tabacu.

"Aducea foarte mulţi pictori, ca în felul acesta încercau să picteze ce se întâmpla în şedintele de spiritism", a spus Doru Bem, maestru Reikki Grup Paracelsiuss.



"Erau ..aceşti mediumi specializati într-un anumit fel pentru ca de pildă, Vasile Cosmovici şi Ion Şerbulescu erau mediumi care scriau mesaje de la îngerul Lili şi de la îngerul Nicolae, fratele savantului pentru că Haşdeu, în comunicările spiritiste nu-i invoca doar pe fiica sa defunctă ci şi spiritul fratelui sau mort, Nicolae, spiritul tatălui său, spiritul bunicului şi ai altor membri ai familiei", a declarat Jenica Tabacu.

"Din cauza asta Biserica vine şi spune "morţii cu morţii şi vii cu vii" ! Şi nu e bine să te bagi peste ei. Spiritismul se află într-o zonă ocultă din punctul de vedere al Bisericii, nu este tolerată, şi nu este bine să te amesteci cu nişte lucruri pe care nu le cunoşti, Allain Kardec, dealtfel, este părintele spiritismului, spunea ca "este un plan pe care ori îl stăpâneşti, ori te stăpâneşte el pe tine", nu cred că este o zona în care să te joci, în care să intri dintr-un adolescentism al curiozităţii, al pasiunii rebele interioare, şi asta poate aduce foarte multe entităţi care să se agaţe de tine, care să rămână prin casă, cu care să nu te poţi descurca, şi se pot întâmpla accidente nefericite, ţi se pot întâmpla foarte multe lucruri cu care intri în rezonanţa, cu entitati pe care nu le vezi", a spus Doru Bem, maestrul Reikki Grup Paracelsiuss.

Se spune că multă vreme pianul Iuliei a răsunat printre zidurile castelului, sub atingerea diverselor mâini. Până când...într-o noapte,în lumea umbrelor, Iulia a dictat o partitură pe care ea însăşi a intitulat-o "Sursurum". Pe foile rămase mărturie a nopţilor de convorbiri spiritiste, nu există nici un cuvânt în limba română. Iulia prefera, de cele mai multe ori, ca limbă de comunicare cu lumea de aici, franceza. A avut dăţi însă, când şi-a uimit tatăl, scriind, chiarşi în arabă, o limbă pe care n-o ştia.

"Nu există nici un mesaj în limba română de la spiritul Iuliei şi nici cel al lui Nicolae după cum nici de la spiritul lui Alexandru mesajele nu veneau în limba rom ana ci în limba rusa. Semnate e un fel de a spune. Aceste mesaje erau scrise, erau transmise daca vreţi prin scriitura automată, directă. Mediumii le scriau, le scriau dupa ce cădeau într-o stare de tranşa. Le scriau iî obscuritate, intr-o cameră.acolo se reunea cercul spiritist al lui Haşdeu. Uneori nici lampa cu gaz, nici flacara lumânării nu era permisă şi mesajele erau scrise pe coli numerotate pentru ca aceste file, în acea rapiditate cu care scria mediumul, cădeau", a spus Jenica Tabacu.

În 13 ani s-a păstrat transcrierea unui număr de 101 rezumate ale şedinţelor de spiritism, dar numărul lor a fost cu mult mai mare. Limba preferata a acestor comunicari era franceza, însă puteau fi şi în română,engleză, rusă şi chiar araba. Deşi pentru oamenii simpli care locuiau în jurul castelului, ceea ce se petrecea înauntru era de neînţeles, pentru cei aflaţi în interiorul zidurilor, majoritatea carturari şi artisti, aceste şedinte nu făceau altceva decât sa le deschida noi orizonturi de explorat.

Printre cei care au luat parte la şedinţele de spiritism s-a aflat şi I.L Caragiale. În timpul şedinţelor erau invocate, în afară de spiritul Iuliei, cel a, mamei sale, al unchiului din partea tatălui şi al bunicului patern. În orice astfel de sedinta era imperios necesara prezenta unui mediu capabil, iar în aceasta privinta sunt date unele lamuriri chiar în transcrierile şedintelor care s-au păstrat până azi. Iulia vorbeşte despre casă, îi dă tatalui ei sfaturi cu privire la diverse probleme şi povesteşte chiar şi despre vieţile ei anterioare.

"Cădeau la picioarele scaunului pe care era aşezat acesta. Şi atunci, pentru ca mesajul să fie coerent, să curgă, evindent filele, la filele sedinţei trebuiau aşezate în ordine pentru ca, la sfârşitul sedinţei, mesajele erau citite. Erau citite şi erau transcrise de Haşdeu. Pe fiecare filă vom gasi scrisul, aproape ilizibil al mediumului şi sub el sau deasupra lui scrisul lui Hasdeu. Fară spiritism n-ar fi putut să supravieţuiasca acestei dureri", e de părere Jenica Tabacu.

Trupul material al Iuliei se odihnea într un mormânt din cimitirul Bellu. Cavoul a fost construit şi decorat fără a exista dinainte un plan general şi o viziune de ansamblu a viitorului monument, fiecare detaliu fiindu-i inspirat lui Haşdeu " într-un mod inconstient". B.P. Haşdeu era convins că spiritul Juliei era cel care-l sugesţiona totdeauna în privinţa templului, cu exceptia unei singure daţi când spiritul fratelui său, Nicolae, i-a sugerat pictarea celor doi îngeri pe oglinzi.

Sugestiile erau primite direct sau prin intermediul unor mediumi. Pe 16 octombrie, 1890, pe fila unui manuscris spiritist, savantul explica ideea scrisă de medium, aceea ca "în fiecare unitate exista o trinitate", prin faptul ca îi fusese comandat de către spiritul Juliei să aşeze în cavou trei busturi: al lui Christos, Shakespeare şi Victor Hugo, toate formând trinitatea ". Al număr simbolic în construcţia cavoului este 9. 9 fiind numărul portretelor membrilor familiei Haşdeu, amplasate în suporţii-stea, pe tocul ferestrei mormântului. Tot din arhiva spiritistă aflam că savantul a primit indicaţia de a aseza de-o parte şi de alta a scării la intrare în cavou, două oglinzi pentru a "avea infinitul ". B.P. Hasdeu urmează sugestia şi pe fiecare oglindă cere să fie pictat un înger al cărui chip se răsfrange în cealaltă oglindă. În timpul şedinţelor de spiritsm, Iulia îi cere tatălui ca în cavoul din Bellu să pună şi figurile apostolilor", cu exceptia lui Iuda pentru care va exista doar un mic piedestal cu numele său scris.

Cavoul Iulie Hasdeu de la cimitirul Bellu este fără doar şi poate o mare operă arhitectonică ce îmbină perfect elementele primordiale ale universului. În vremea comunismului, una dintre cele mai cunoscute societăţi spiritiste din Brazilia, a facut statului român o propunere: "Au vrut sa cumpere cavoul cu cinci milioane de dolari. Era simplu, îl demontau şi îl montau acolo. Auzind conducerea ca valorează cinci milioane de dolari, au spus "nu dom'le, n-aţi înteles bine, noi îl dăm cu cincizeci de milioane de dolari! Şi asta a fost în avantajul nostru, pentru că a ramas cavoul aici!", a povestit Paul Filip, cronicar.

În anii 50, multe dintre obiectele lăsate de Hasdeu au disparut, iar castelul a fost lăsat în paragină.

"Castelul era pazit, era un pluton de ostaşi care-l păzeau. S-a urcat sus unul dintre ei, cu şapca unui tovaraş de jos, sapcă muncitoreasca, şi i-a pus-o lui Iisus Cristhos pe cap, şi a spus : uite, vezi ce fotogenic este, dacă-i punem şapca muncitorească?! Acum, nu ca s-ar fi suparat pronia cerească ca i-a pus şapca muncitoreasca, dar faptul că a fost luat peste picior, l-a costat pe respectivul, adica n-a apucat să iasa din cladire, şi a căzut, stop-cardiac, să zicem, a căzut pe loc, mort. S-au mai întamplat si alte chestii, cum spun bătrânii de ceea ce nu cunosti, sa nu râzi!".

Cei care viziteaza astăzi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la Câmpina pot pătrunde, în intimitatea biroului lui Haşdeu, în salon, în camera în care se află pianul Iuliei şi mai ales, în camera de spiritism în al cărei perete se poate observa o gaur cu un diametru destul de mare. Nu suficient pentru a permite accesul unui om, însă perfect pentru trecerea spiritului Iuliei, atât de aşteptat la aceste şedinte. O alta atracţie pentru turişti este statuia lui Iisus de o înălţime mai mare decât statura obişnuita a unui om. Acesta se ridica deasupra unor nori cu braţele ridicate într-un gest de binecuvântare, însă cu ochii în lacrimi. Reprezentarea deosebită şi amplasarea sa într-o lumină speciala au făcut ca imaginea Mântuitorului sculptat să impresioneze peste masura pe cei care au calcat pragul castelului.

"Nu este un spirit malefic Iulia Hasdeu, din contra, este un spirit binevoitor, cei care au reuşit să ia legatura cu ea au fost ajutaţi, au fost încantaţi, bineinteles, cine a venit cu inima deschisă!".

Spiritul Iuliei a fost cel care i-a sugerat tatălui său şi numele primei scrieri despre spiritism din istoria României. Sic Cogito. Indiferent dacă aceste convingeri ale lui Haşdeu sunt împărtăşite, sau nu, castelul de la Câmpina rămâne un monument cultural, dar şi semnul unei legături speciale, dincolo de moarte, între un tată distrus de durere şi fiica lui, plecată prea devreme de lângă el.

Je suis roumain (aussi)!

Pe data de 29 octombrie incepand cu orele 14:00 pe Parvis des Droits de l'Homme la Trocadero, Paris a avut loc manifestaţia " Je suis Roumain" ("Si eu sunt roman!",) Prin această manifestatie s-a dorit sa se denunţe imaginea negativă a comunitatii romanesti creata de catre media franceză . Manifestantii au purtat o serie de panouri si afise cu scopul de a contribui la crearea unei imagini mai echilibrate a comunitatii romane decat cea vehiculata in media. De asemenea ei au discutat cu publicul deoarece o schimbare a perceptiilor colective nu poate fi creata decat prin comunicare si prin contactul efectiv cu oamenii din jur.
By: Catalin Pletea