M. Eminescu: “Mizeria vieţii noastre publice”

Acum aproape 141 de ani, în iunie, Eminescu spunea aşa, în "Timpul". Îl postez acum, cât mai am voie legal. După aia, vor fi postări ilegaliste pe aici.

M. Eminescu: “Mizeria vieţii noastre publice”

„Cu cît trec una după alta zilele, cu atît chestiunea revizurii se încîlceşte mai mult, cu atît mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo, unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpe poate a graşelilor şi rătăcirilor noastre, politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 1848 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, nu a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională.
În acelaşi timp, a adoptat cu multă ardoare şi pe o scară foarte înaltă, toate reformele toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, moravuri, în tot.
Libertate fără margini pentru orice individ, fraternitate şi egalitate între om şi om, republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi în toate cafenelele (…)
Două milioane şi jumătate de ţărani, populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară. Pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilaţi, şi încă din jidani neasimilaţi şi neasimilabili, fac negustorie, speculă, cămată, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică (…)
Populaţia rurală în marea ei majoritate, nu are drept hrană zilnică decît mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, şi doar foarte rar se învredniceşte că mănînce carne şi să bea vin. Trăind sub un regim alimentar atît de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare (…)
Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are una ce pune vîrf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. Această corporaţie liberală şi umanitară, nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă. Aceasta ca stare normală şi constantă, fără ca să mai pomenim că pe la soroace vine cîte o înprejurare mai însemantă, ca de exemplu, afacerea Mihlescu – Warszawschy (…)
În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte „bine”: în numele libertăţii se face cămată fără margine, în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tuturor elementelor stricate, şi în numele naţiunii române facem politică radicală, aspirînd la orepublică, ba chiar şi la mai multe.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuiirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale, ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.
Rezultatul unei asemenea vieţe publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii Articolului 7 nu stă în însăşi chestiunea israelită, cît în starea în care ne aflăm cînd se pune această chestiune.
Cu multă greutate, cu destinul chin, poate că este speranţă că se va dezlega chestiunea evreilor, şi independenţa, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută. Va rămîne însă de dezlegat o chestiune cu mult mai gravă – chestiunea vieţii noastre publice. Fie că vom urma calea pe care rătăcim de atîta vreme, fie că o vom apuca pe calea cea adevărată.
Cum vom face uz de această independenţă? Aceasta este chestiunea cea mare.

Pelasgii Meridionali, fragment din Dacia Preistorica, de Nicolae Densusianu

1. Pelasgii in Peninsula Hemului

Pelasgii, poporul cel extins al lumii vechi, domnise in timpurile anteistorice nu numai peste continentul Eladei, dar peste intreaga peninsula a Hemului.

Noi vom rezuma aici diferitele date ce le aflam in aceasta privinta la autorii grecesti.

Thessalia, teritoriul cel mai fertil si mai frumos al Greciei vechi, situat intre muntii Olymp, Ossa, Pelion si Pind, purta odata denumirea Pelasgicon Argos, Pelasgicos pedion, adeca campia pelasgilor si Pelasgia.

Epirul, tara lui Pyrrus, o regiune cu vai adanci, salbatice si, in parte fertile, a fost odata locuit de pelasgi. Aici, se afla Dodona, metropola religioasa a pelasgilor din epoca homerica, unde suprema divinitate, ce guverna pamantul si ceriul, era adorata sub numele national de „Joe al pelasgilor”, Zeus pelasgikos.

Intreg Peloponesul, o tara acoperita cu paduri vaste, brazdate de rauri si paraie numeroase si in conditiuni foarte favorabile pentru viata pastorala, se numise in vechime Pelasgia, dupa cum ne spun istroicii Acusilau si Ephor.

Arcadia, o regiune incunjurata de toate partile cu munti si locuita de un popor pastoral, cu moravuri simple si patriarhale, avuse odata numele de Pelasgia.

Argosul, regatul lui Agamemnon, celebru prin orasele sale Mycena si Tirynt, unde s-au descoperit in timpurile noastre tezaure nepretuite ale unei civilizatiuni inmormantate pelasge, a fost, de asemenea, o patrie a pelasgilor. La Eschyl si Euripide, Argosul poarta numele de Pelasgia.

Beotia, de asemenea, o tara avuta de turme de oi, cirezi de vite si herghelii de cai, unde se aflau faimosii munti Parnas si Helicon cu vaile lor cele frumoase dedicate divinitatilor, a fost, in vechime, locuita de pelasgi.

Tot astfel si Attica, o simpla provincie agricola, ne apare la inceputul istoriei sale ca o regiune locuita de pelasgi. Athena, centrul vietii intelectuale si politice a Greciei vechi a fost intemeiata de pelasgi. In timpul cand pelasgii domnise peste Grecia, scrie Herodot, athenienii au fost pelasgi. Zidul cel puternic, ce inconjura odata acropola Athenei, era construit de pelasgi, Pelasgikon teichos. Chiar si in timpurile Imperiului Roman, o parte din orasul Athenei purta numele de Pelasgicon.

Macedonia intreaga, o tara cu ideale mari politice si stapana lumii in timpurile lui Alexandru cel Mare, avuse in vechime o populatiune pelasga. Macedo, patriarhul national al Macedoniei, ne apare, in vechea genealogie a popoarelor din peninsula Hemului, ca un descedent al lui Pelasg. De asemenea, scrie Herodot, ca pelasgii ce locuiau in regiunea Pindului se numeau macedoni.

Vechile populatiuni ale Illyriei erau de aceasi nationalitate cu macedonenii. Diferitele ginti ale acestei regiuni, liburnii, dalmatii, iapozii, dindarii, brygii, byllionii, taulantii, dasaretii, ardieii, dardanii etc au nume, moravuri si traditiuni pelasge.

Illyria asa-numita „barbara” purta, din timpul lui August, numele de Illyris Romana.

In fine, intreg teritoriul Thraciei, care, intr-o vechime departata cuprindea si populationule omoglote din nordul Dunarii de jos, a fost de asemenea o tara pelasga. Troianii si mysienii, ne spune Herodot, facuse in timpurile preistorice o mare expeditiune in Europa si dansii supusese intreaga Thracie pana al marea Ionica. O proba, asadar, ca thracii constituiau in aceasi epoca, una si aceeasi nationalitate etnica cu pelasgii din Asia mica.

Poetul Eschyl ne infatiseaza urmatoarea icoana despre extensiunea dominatiunii pelasge in partile de sud-est ale Europei. Regele Pelasg din Argos se exprima astfel catre Danaos: „Eu sunt Pelasg… Domnul acestei tari. Gintea pelasgilor, numita astfel cu tot dreptul dupa numele meu, regele lor, stapaneste aceasta tara. Eu domnesc peste tot pamantul, din care se scoboara raul Algos (Altos?) si Stymonul, ce curge din partea de unde apune Soarele. Intre hotarele imparatiei mele se afla si tara perhibilor (din nordul Thessaliei) si tinuturile de dincolo de Pind langa paeoni si muntii Dodonei (Epirul). Marea intrerupe, ce e drept, hatarele tarii mele, insa domnia mea se extinde si dincolo de mare, iar numele tarei acesteia este Alpia”. Raul cel important, de care ne vorbeste aici Pelasg, ce curge de la marginea lumii, de unde apune Soarele, care ingheata in timpul iernei si care se afla in zona de unde sufla vanturile reci, nu este nicidecum Strymonul Thraciei, ci Istrul cel faimos al Europei.

In timpurile vechi, raurile cele mari, cu deosebire Istrul cel sfant (caruia ii sacrifica si Alexandru cel Mare), servea in locutiunile oficiale spre a infatisa marimea, puterea si trainicia unui imperiu.

Regii cei vechi, dupa cum ne spune Dinon, da ordin sa aduca apa sin Istru si Nil, pe care o conservau in tezaurul lor, ca sa probeze marimea imperiilor si, in consecinta, ca ei sunt domnii tuturor. Aceleasi cugetari voieste sa le exprime Pelasg si acesta este adevaratul inteles al traditiunii, pe care ne-a transmis-o Eschyl.

2. Pelasgii in insulele Marii Egee

De la Carpati si din peninsula Hemului, pelasgii se raspandise, inca in cele mai departate timpuri istorice, prin toate insulele principale ale arhipelagului.

Insula Lemnos, consecrata zeului pelasg Vulcan, cum si insula vecina Imbros, amandoua situate in apropiere de Dardanele, au fost locuite de pelasgi, din o vechime foarte obscura.

Insula Samothrace din aceleasi parti ale Marii Egee, celebra prin cultul cabirilor sau corybantilor si unde descalecase mai intai Dardan, al doilea patriarh al poporului troian, avuse la inceput o populatiune pelasga.

Tot astfel si Delos, insula cea sfanta a anticitatii grecesti, unde Latona, pelasga, persecutata de Junona, nascuse pe zeul cel poporal al lumii vechi, se numise odata Pelasgia, dupa cum scrie Nicanor Alexandrinul.

Insula Creta, regatul lui Minos, a celui mai mare legislator din epoca antetroiana, patria adoptiva a curetilor sau corybantilor, ni se prezinta, deasemenea locuita de pelasgi.

Insula Samos, patria filosofului Pythagora, a fost in vechime pelasga. Dyonisiu Perigetul numeste aceasta insula resedinta Junonei pelasge.

Insula Lebos, patria mai multor barbati eruditi si excelenti, de unde erau filosofii Pittac, Theropharst, Pharnias, istoricii Hellanic si Theophane, cantaretii Arion si Terpander, poetul Alceu si poetesa Sapho, inca se numise odata Pelasgia.

Chiar si insula Rhodos, unde se afla una din cele sapte minuni ale lumii vechi, statua cea colosala de arama consecrata Soareluiu (Solis colossus), a fost la inceput pelasga.

De asemenea, au fost locuite de pelasgi insula Scyros si insula Chio, ai caror locuitori se glorificau ca batranul cantaret Homer a fost unul din cetatenii lor.

In fine, o insula pelasga a fost si Eubea. Aici, dupa cum ne spun traditiunile, descalecase Hellops, un fiu al lui Ion sau Ianus, si de la acest Hellops insula Eubea a fost numita mai intai Hellopia.

(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu)

Sursa: danlupu.wordpress.com

Tracii, strămoşii arienilor

Nepoţii lui Noe - Tirasienii sau Tracii sau Pelasgii sau Atlanţii sau Vikingii sau Germanii sau Scandinavii sau Englezii

Localizarea fiilor lui Iafet este o sarcină importantă pentru a identifica naţiunile lumii şi binecuvântările date lui iafet de Dumnezeu, prin Noe.

Tiras

Următorul grup este cel al Tirasienilor sau Thirasienilor, numiţi Traci.

Thiras, de asemenea, i-a numit pe cei peste care a domnit Thirasieni; dar grecii au schimbat numele în cel de Traci. (Ant. Jews, ibid.).

Acest popor cuprindea o mare parte din Parţi şi din el s-au desprins Frigienii, care au invadat Anantolia din Tracia, după căderea Troiei.

Şi aceştia vor oferi o mare surpriză cercetătorului Bibliei.

Tirasienii au fost primul popor blond cunsocut în antichitate şi, după cum se bănuieşte, au devenit cunoscuţi ca parte din neamul Get (e pe aproape autorul, reducând neamul tracic la cei mai viteji şi drepţi traci, geţii, n.a.). Vom testa această ipoteză în lucrarea despre Tiras.

Ei sunt, uneori, identificaţi cu Pereseţii (Pelesetii) sau Popoarele Mării, cunoscuţi de Egipteni şi ca Turshieni şi de Greci ca Tyrsenoi (cf. article ‘Tiras’, Wikipedia stub).

Aceşti oameni erau de mai multe spiţe şi au atacat Egiptul ca o confederaţie, în timpul domniei lui Ramses al III-lea. Ei sunt menţionaţi în mai multe inscripţii.

În anul 8 al domniei sale, alianţa celor "Nouă Arcuri" apare din nou ca o "conspiraţie urzită în insulele lor". În această menţionare ei sunt dezvăluiţi, fără dubiu, ca popoare ale mării: Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen şi Weshesh, care sunt clasficate ca "ţări străine" în inscripţie. Ei au campat în Amor şi au trimis o flotă pe Nil. (cf. Wikipedia article ‘Sea Peoples’). Pentru prima dată în istorie Israelienii sunt identificaţi ca fiind unul dintre popoarele din uniunea celor Nouă Arcuri contra căreia a luptat Dinastia a 19-a. Erau armate terestre şi Popoare ale Mării (alias "Marii Verzi") care trăiau pe navele lor şi se comportau ca Vikingii de mai târziu.

Unii dintre aceştia este posibil să fi fost greci insulari şi, de asemenea, Traci venind din Marea Neagră.

Cartea Jubileelor (Book of Jubilees) spune că moştenirea lui Tiras consta din "patru insule în mijlocul mării care se învecinează cu partea lui Ham" (Jub. 9:13; cf. 8:29). Acestea nu pot fi insulele din Mediterană, pentru că 5 dintre ele fuseseră date lui Javan, iar Creta lui Arphaxad. Ele nu pot fi nici insulele din Marea Egee, pentru că nu se învecinează cu moştenirea lui Ham. Ele s-ar putea să fi fost ocupate de Tirasieni la început, dar moştenirea lor, a Tracilor, se pare că ar fi fost în Atlantic, după Coloanele lui Hercule (Coloanele astea le ştiau strămoşii grecilor în vest, atunci când ei erau în N Mării Negre, iar, când au coborât mai la sud, legenda a rămas cu ele-n vest. Deci ei le-au căutat pe hartă şi au găsit Gibraltarul, nebăgând în seamă Bosforul. Un cercetător american sugerează că dacă toate legendele sunt din zonă, dacă Noe e din zonă, atunci şi legenda Atlantidei e din zonă. Ea, Atlantida, este plasată de autorul respectiv în Marea Neagră, fiind înghiţită la potop, atunci când Mediterana a intrat în lacul de apă dulce care era Marea Neagră -Ryan, Pittman şi Ballard zic asta).

Pe Wikipedia mai putem găsi anumiţi autori care au sugerat că Tiras a fost venerat de urmaşii săi sub numele de Thuras sau Thor, zeul tunetului. Primele legende nordice îl numesc pe Thor drept căpetenie ancestrală şi numesc Tracia ca patrie a acestuia. (Trăiască rasa ariană, al cărei leagăn suntem!, n.a. ).

Popoarele Germanice se închinau şi ele unui zeu numit Tiwaz (despre care anumiţi cercetători spun că ar fi fost, la origine, Odin), al cărui nume a fost transformat în Tyr/Tir, în limbile scandinave, şi Tiw, în engleza veche.

Legendele (sagas) spun despre pe Thor că a fost fiul lui Odin şi al lui Jörd. Jörd înseamnă pământ. Rivala ei a fost Frigg, cealaltă soţie a lui Odin (deci Vineri). (Da, tracii erau poligami, iar cea mai iubită dintre soaţe avea onoarea să fie trimisă, de ruda cea mai apropiată, pe lumea cealaltă, după iubitul soţ, toată povestea fiind urmată de un chef mosntruos, n.a.).

De aici avem " Tiw’s day or Tuesday, Woden’s day or Wednesday, Thir’s day or Thursday and Frigg’s day or Friday" - ziua lui Tiw sau marţi, ziua lui Woden sau miercuri, ziua lui Thir sau joi şi ziua lui Frigg sau vineri, în calendarele nordice sau saxone. Distincţia făcută între Tiwaz şi Wotan sau Woden, face ca identificarea lui Odin cu Tiwaz, ca acelaşi strămoş, să fie puţin probabilă.

Cartea medievală, de origine rabinică, Cartea lui Jasher (Book of Jasher), îi numeşte ca fii ai lui Tiras pe Rushash, Cushni, şi Ongolis. (http://en.wikipedia.org/wiki/Tiras).

Totuşi, noi mai notăm o altă trimtere la fii lui Tiras ca fiind Benib, Gera, Lupirion şi Gilak (Jasher: Chapter 7.9); http://www.ccel.org/a/anonymous/jasher/7.htm

Legătura cu Anglii şi Englezii pare clară privindu-l pe Ongolis. Chiar dacă textul este medieval, el indică faptul că autorii îi considerau pe Englezi Tirasieni sau încercau să-i identifice cu aceştia.

Christian Churches of God

PO Box 369, WODEN ACT 2606, AUSTRALIA

E-mail: secretary@ccg.org

(Copyright ã 2007 Wade Cox)

Moşii de vară

În popor se spune că Moşii ar fi fost nouă uncheşi bătrîni, care, pe unde mergeau, numai bine şi minuni făceau. Se spune că în zilele premergătoare Moşilor de Vară, sau Moşilor Cireşelor, se deşteaptă toţi morţii şi se duc pe Valea cu Dor. Acolo găsesc tot ce li s‑a dat de pomană în cursului anului. Cine nu găseşte nimic ia ţărînă în poală şi se întoarce mîhnit. De ziua Moşilor de Vară, femeile împart oale cu apă, pentru ca şi cei morţi să aibă cu ce bea apă pe lumea cealaltă. În zilele de Moşi se lucrează orice, dar nu se toarce, căci se crede că astfel se întorc colacii de la morţi îndărăt. Nu se aruncă gunoiul afară din casă din credinţa că va ajunge la morţi, care aşteaptă această zi pentru a căpăta meride şi băutură. Nu se mătură, că se dă praf în ochii morţilor, care stau după uşă pînă a doua zi, cînd, după terminarea liturghiei de Rusalii, îşi iau zborul către cer.

La Mosii de Vara, urmând datinile transmise din moşi-strămoşi, femeile dau de pomană vase (din lemn sau de lut, odinioară) pline cu vin, apă, lapte, cu mîncare gătită, alături de care se pun pîine, flori şi lumînări aprinse, colaci unşi cu miere, păsat (mălai măcinat mai mare, fiert cu lapte, miere şi puţină untură, pus pe foi de nuc sau tei), fructe şi vin.

În multe localităţi din Bărăgan şi Dobrogea se continuă o tradiţie moştenită de la daci. De moşi se împart vase de lut - căni umplute cu dulciuri şi opaiţe. De cozile cănilor se leagă ciorchini de cireşe şi flori de tei. Dacii spuneau că aceste ofrande sunt punţi de legătură între viaţa pământeană şi cea veşnică.

În Muntenia, o dată cu vasele de lut umplute cu cireşe sau căpşuni, se dau de pomană covrigi şi colarezi. De cozile cănilor se leagă bucheţele de trandafiri albi şi flori de tei - mai ales în memoria tinerilor răposaţi din familie.

În Transilvania se împart pachete cu dulciuri pregătite în casă: colaci, biscuiţi, turtă dulce.

În Moldova, pe lângă vestiţii cozonaci, cu specific local, se duc la biserică fructe şi colaci unşi cu miere, nucă măcinată şi scorţişoară.

Se spune în popor că femeile care îi vor cinsti în fiecare an pe Moşii de Vară nu vor îmbătrîni prea repede şi îşi vor păstra sufletul mereu tînăr.

De Rusalii, tinerii taie crenguţe de tei, cu care împodobesc gospodăria. În popor există credinţa că Teiul de Rusalii este foarte util: cînd ploua vara cu piatră, se aruncă afară cîte o crenguţă de tei uscat, crezînd că astfel ploaia va înceta. Se mai spune că în noaptea de Rusalii înfloreşte feriga şi cine o are în casă îi va aduce noroc

Sons of Japheth:Tiras

Christian Churches of God

Sons of Japheth:

Part I

(Edition 1.0 20071020-20071020)

The location of the sons of Japheth is an important task of identifying the nations of the world and the blessings given to Japheth by God through Noah.

Tiras

The next group are the Tirasians or Thirasians, called Thracians.

Thiras also called those whom he ruled over Thirasians; but the Greeks changed the name into Thracians (Ant. Jews, ibid.).

These people encompassed a great horde of the Parthians, and also from them sprang the Phrygians who invaded Anatolia from Thrace after the fall of Troy.

They too will provide a great surprise for the student of Bible history.

The Tirasians were the first fair-haired people known to antiquity and they allegedly later became known as part of the Getae. We will test this hypothesis in the paper on Tiras.

They are sometimes identifed as the Pereset (Peleset) or Sea Peoples know to the Egyptians also as Tursha and the Greeks as Tyrsenoi (cf. article ‘Tiras’, Wikipedia stub).

These people were of various origins and they attacked Egypt as a confederation in the reign of Rameses III. They are mentioned in a number of inscriptions.

In Year 8 of his reign the alliance of the “Nine Bows” appear again as a "conspiracy in their isles." In this record they are revealed unquestionably as sea peoples: the Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen and Weshesh, which are classified as "foreign countries" in the inscription. They camped in Amor and sent a fleet to the Nile. (cf. Wikipedia article ‘Sea Peoples’). For the first time in history the Israelites are identified as one of the peoples that the 19^th dynasty fought against in the union of the Nine Bows. There were land armies and the Peoples of the Sea (also “Great Green”) who lived in ships and behaved like the later Vikings.

Some of these may have been Island Greeks and also Thracian groups coming out of the Black Sea.

The Book of Jubilees states that the inheritance of Tiras consisted of “four large islands in the midst of the sea which approaches the portion of Ham” (Jub. 9:13; cf. 8:29). This cannot be the islands of the Mediterranean as five of those islands were given to Javan and Crete was given to Arphaxad. They could not be the islands of the Aegean either as that does not approach the portion of Ham. They may have been occupied by the Tirasians in the beginning but their inheritance could appear to be in the Atlantic beyond the Pillars of Hercules.

Wikipedia says some have suggested that Tiras was worshipped by his descendants as Thuras, or Thor, the god of thunder. The earliest Norse sagas name Thor as an ancestral chieftain, and trace his origins to Thrace.

The Germanic peoples also worshipped a god called Tiwaz (which some scholars consider to originally have been Odin), whose name was rendered Tyr/Tir in Scandinavian languages, and Tiw in Old English.

The sagas hold Thor was the son of Odin and Jörd. Jörd means earth. Her rival is Frigg, the other wife of Odin (hence Friday).

Thus Tiw’s day or Tuesday, Woden’s day or Wednesday, Thir’s day or Thursday and Frigg’s day or Friday in the Norse and Saxon calendars. The separation of Tiwaz and Wotan or Woden make Tiwaz and Odin unlikely to be the same ancestor.

The medieval rabbinic Book of Jasher records the sons of Tiras as Rushash, Cushni, and Ongolis. (http://en.wikipedia.org/wiki/Tiras)

However, we note another reference to the sons of Tiras as being:

Jasher: Chapter 7.9 And the sons of Tiras were Benib, Gera, Lupirion and Gilak;

http://www.ccel.org/a/anonymous/jasher/7.htm

The connections with the Angles and English seems obvious for Ongolis. Even if the text is a medieval work it indicates that the authors understood the English as Tirasians or attempted to make them so.

Christian Churches of God

PO Box 369, WODEN ACT 2606, AUSTRALIA

E-mail: secretary@ccg.org

(Copyright ã 2007 Wade Cox)

G.D. Iscru: „Planul dacic care ne-a traversat istoria“

Moto: „Însetat lupt spre a birui…Dacia unită să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267)

O teză falsă – demult şi interesat indusă din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, fortificată prin „cai troieni“ sau agenţi „în soldă“ recrutaţi „la faţa locului“ – ne-a aruncat ştiinţa istorică, în ce priveşte originea poporului nostru, într-o „derivă“ din care nici azi nu s-a revenit la normal (cum am demonstrat într-o altă comunicare¹).

Urmarea? Transformarea unui întreg popor, prin insistenţe academice, prin politici „educaţionale“, prin mass-media – într-un vinovat fără vină într-o problemă esenţială: necunoaşterea şi nerecunoaşterea strămoşilor autentici, – traco-geto-dacii. Este vorba despre aşa-zisa teză a „romanizării“ autohtonilor din întregul spaţiu al Daciei, atât în spaţiul cucerit de Roma imperială, cât şi … „la distanţă“, în întregul spaţiu rămas necucerit. Aceasta este susţinută şi azi, atât împotriva evidenţei din izvoarele istorice, a interpretării lor profesionale, cât şi împotriva logicii istorice, de către „ştiinţifici“ai Academiei, ai institutelor, facultăţilor şi muzeelor de profil, cât şi prin politicile şcolare, educaţionale ale guvernelor.

Totodată, ignorându-se adevărul ştiinţific elementar după care civilizaţia a fost şi este creaţia exclusivă a naţiunilor, s-a scris – şi eroarea se perpetuează („perseverare, diabolicum!“) – despre rolul civilizator al Imperiului cuceritor şi jefuitor care, în plus (şi foarte grav!), cucerind o parte a Daciei şi desfiinţând totuşi puternicul regat condus de Decebal, a comis una din cele mai mari erori ale Antichităţii, cu consecinţe care nu şi-au epuizat nocivitatea nici până azi.

Evident, după legea firii, strămoşii noştri, traco-geto-dacii – atât din spaţiul cucerit, cât şi din cel rămas liber –, ajutându-se unii pe alţii, au reacţionat, luptând continuu, împreună cu alţi fraţi ai lor, sedentarizaţi în alte spaţii ale Europei cucerite de Roma imperială, care ajunsese să fie numită „rădăcina tuturor relelor” (Radix Omnia Malorum – ROM)), pentru eliberarea de sub Imperiu şi pentru reconstituirea unităţii politice. Imperiul Roman de Apus a căzut, efectiv, în principal, prin lupta celor trei naţiuni „surori“, urmaşe ale poporului primordial al continentului: traco-geto-dacii, celţii (galii) şi aşa-zişii „germani“.

În acest sens, al luptei pentru libertate şi unitate etno-politică, în spaţiul carpato-dunărean, peste care şi alte urgii migratoare şi imperiale s-au abătut ulterior, istoria a consemnat – prin secole, până azi – un PLAN DACIC PENTRU UNITATE ŞI SUVERANITATE, aşa cum şi până atunci, în întreaga Antichitate, peste diferenţe de dezvoltare regională şi orgolii locale, în mod firesc şi împotriva primejdiilor din afară, o astfel de idee, un astfel de PLAN a traversat istoria traco-geto-dacilor, ajungându-se, la un moment dat, la o DACIE MARE pe aproape întregul spaţiu al acestei prime naţiuni a continentului, condusă de Marele Rege Burebista.

În derularea amintitului plan dacic, primul important succes a fost eliberarea spaţiului geto-dac cucerit de Imperiul Roman la Nord de Dunăre prin lupta unită a „răzvrătiţilor“ din „Dacia capta“, în colaborare cu fraţii lor din Dacia liberă, acţiune în care un rol conducător a avut – foarte important de reţinut! – un strănepot al Marelui Rege Decebal, Regalian (vezi studiul: Regalian, primul restaurator al Daciei), cel care a condus Dacia, astfel eliberată, timp de un deceniu (258-268, urmat la conducere de soţia sa, Sulpicia Druantila, până în 270). Imperiul Roman a fost nevoit să-şi retragă la Sud de Dunăre Armata şi Administraţia, urmate, desigur, de toţi beneficiarii jafului imperial din fosta provincie romană „Dacia capta“.

Mişcarea noastră dacologică a închinat lui Regalian – în organizarea „Societăţii internaţionale pentru reînvierea Daciei“, de sub preşedinţia domnului dr. Napoleon Săvescu –, primul „restaurator“ al Daciei, în 2008, cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie².

Pentru geto-daci însă cucerirea romană, cu distrugerea puternicului stat naţional condus de Decebal, a afectat grav starea generală a autohtonilor în perspectiva marii migraţii dinspre Răsărit. Autohtonii şi-au regăsit însă, în bună măsură, resurse pentru a-şi reveni. Imperiul, în continuare a trebuit chiar să le plătească stipendii, ca odinioară, pentru a avea linişte, din partea lor, la Dunărea de Jos. Iar ulterior, când s-a declanşat, în secolul IV, teribila invazie a hunilor, după primele „şocuri“ puternice suportate de oamenii locului, aceştia, geto-dacii, au ajuns la un modus-vivendi cu „biciul lui Dumnezeu“, cum îl numesc izvoarele creştine pe Attila, ba chiar să-şi reconstituie şi să-şi întărească formaţiunile lor politice. În spaţiile cucerite, Attila va fi constituit un fel de „federaţie“ peste care s-a proclamat rege, între „federaţi“ aflându-se şi geţii şi dacii, numiţi chiar aşa în titlul său regal, reconstituit după izvoare mai vechi, în cronici maghiare³. În anul 448 d.Hr., diplomatul bizantin Priscus (= bătrânul?), la Curtea lui Attila, la o „recepţie“, s-a putut înţelege, probabil cu un reprezentant al geto-dacilor, în limba acestuia, „ansonică“. La trecerea Dunării, solia bizantină fusese ajutată de „luntraşii barbari“ (autohtoni, n.n.), în bărci făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi, iar „prin sate“ li se aducea bizantinilor „de mâncare, în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied“, hrana şi băutura tradiţională a locului. Iar izvoare germane din secolul XI d.Hr. au reţinut informaţia că la Curtea lui Attila, între cei care făceau oficiul de „respectuoase gazde“ era şi „Ramnung, principele care stăpânea în ţara vlahilor“ (deci, în secolul XI nemţii îi numeau pe geto-daci – vlahi, n.n.), prinţ remarcat de izvorul german între cei „24 de principi“ prezenţi; invitat fiind, acesta venise aci „având cu el vreo şapte sute de ostaşi, toţi cavaleri aleşi“.⁴

Această importantă ştire ne îngăduie să considerăm că, dacă în vremea lui Attila acestea erau raporturile statornicite cu teribilii migratori, şi cu cei care au urmat, poate mai puţin fioroşi decât hunii, geto-dacii vor fi ajuns la un astfel de modus-vivendi. N-avem izvoare de la ei, să ştim cum se numeau ei înşişi. Reţinem cum îi numeau nemţii în secolul XI – vlahi/valahi, tot un vechi cuvânt autohton –, denumire pe care o regăsim, tot atunci (secolul XI), în Rohonczy codex („blaci“), care ne înfăţişează o Dacie, Stat naţional întins şi puternic, condus de voievodul Vlad, luptând contra maghiarilor pe Tisa, contra uzilor – alţi migratori – pe aliniamentul de la Rarău la Mare, primind „solii” occidentale şi „cultivate“ de Bizanţ pentru a-i fi de ajutor contra „barbarilor“. De la aceşti vlahi/blaci ne-a rămas un imn al lor şi un mesaj testamentar, o deviză spre neuitare:

„Însetat lupt spre a birui

………………………………..

Dacia unită să trăiască!“⁵

Şi codexul citat îşi extinde expunerea asupra societăţii autohtone până la începutul secolului XIII. Între timp, şi în alte izvoare apar ştiri despre formaţiuni politice ale autohtonilor, iar la mijlocul secolului XIII, în cunoscuta „Diplomă a ioaniţilor“ ni se înfăţişează o societate a acestora bine structurată, cu „oameni de rând“ şi cu „mai mari“ ai locului, cu bani care circulau aci. Aceasta, la numai câţiva ani după groaznica invazie a tătarilor (1241), care a avut însă şi un element pozitiv, acela de a stopa, pentru mult timp, expansiunea regatului maghiar spre Răsărit, timp în care formaţiunile politice locale s-au refortificat, astfel că la începutul secolului XIV s-a putut reconstitui din nou, pe un spaţiu întins, Statul naţional al valahilor, la Sud de Carpaţi, cu un conducător ales în veritabilă tradiţie geto-dacă: Basaraba – probă că înaintaşii noştri nu-şi uitaseră strămoşii. Anterior, în secolul XI şi maghiarul Tuhutum, pătruns în „inima“ Ardealului, unde l-a învins şi l-a ucis pe „ducele“ local Gelu, în faţa taberelor până atunci ostile a fost acceptat conducător tot după tradiţia locului: alegerea; nu s-a impus, ca învingător, cu forţa.

La 1330, sub conducerea acelui prim Basaraba, Statul naţional al valahilor de la Sud de Carpaţi a înlăturat suzeranitatea regalităţii maghiare, devenind absolut independent.

Acelaşi ritual traco-geto-dac în alegerea conducătorului pare să se fi repetat şi la Răsărit de Carpaţi, în Moldova, după voievozii Dragoş şi Bogdan, trecuţi peste munţi, din Maramureş şi după ce expansiunea maghiară fusese oprită şi aci. Apelativul Muşat – de la o „Muşată“ (= frumoasa, în graiul autohtonilor din Sudul Dunării; „frumos“nu într-un sens fizic, ci „luminat“/ capabil / pregătit / divin / menit să conducă o entitate politică, după tradiţia traco-geto-dacă), mama celor trei fii, Petru, Roman şi Ştefan, care au ajuns pe rând, voievozi ai Moldovei până la sfârşitul secolului XIV.

Numai în Ardeal, după ce regatul maghiar şi-a impus aci autoritatea, această ţară a valahilor rămânând autonomă în cadrul regatului, principele era reprezentantul Coroanei maghiare. Dar, precum se ştie, au fost, aci, principi şi din „izvor“ autohton.

*

În condiţiile istorice în care ţările valahilor, Statele lor naţionale, sub presiunea imperiilor vecine şi a unor regate vecine puternice, Ungaria şi Polonia – cât timp au existat acestea ca regate –, nu s-au putut constitui într-un singur Stat naţional în vatra vechii Dacii, dar au rămas în conştiinţa europeană ca „ţări dacice“, ca o Dacie care are dreptul să fie reconstituită, ca atare, a continuat să ne traverseze istoria amintitul PLAN DACIC AUTOHTON, pus în evidenţă de izvoarele istorice, plan pe care, iată, l-a „regăsit“, istoriografic, istoricul Ştefan Andreescu prin cercetările şi reflecţiile sale⁶. Apoi, constatând – ca şi alţii de altfel, care însă n-au sesizat perenitatea planului – izbânda de la 1600, s-a oprit îndelung asupra „epocii“, personalităţii şi faptei lui Mihai Viteazul, în care a văzut – cum au înţeles şi contemporanii şi Europa cărturarilor, diplomaţilor, dar şi a capetelor încoronate, cum au recunoscut şi istoricii noştri de altfel – a văzut pe restauratorul Daciei („restitutor Daciae“), căruia i-a consacrat un volum de studii⁷.

Acel plan dacic autohton are ca obiectiv, în continuare, în secolul XVII, unitatea politică a Ţărilor Dacice, pe fondul unităţii naţionale. Căci unitatea naţională a existat şi există peste graniţe impuse de marile imperii vecine. Şi pe acest fond a fost dorită continuu unitatea politică (statală), pentru împlinirea speranţei încercându-se o soluţie sau alta în momente favorabile.

La cumpăna dintre veacurile XVI-XVII un „plan dacic“ a existat şi în preocupările Puterilor europene, a „Sfântului imperiu roman de naţiune germană“ şi a ambiţiosului rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Vassa, care îşi revendicau fiecare părţi din Ţările Dacice, în timp ce principii maghiari ai Ardealului, recâştigând tronul principatului, nutrind speranţa unei „Ungarii Mari“, reclădită pe rapt şi jaf, căutau soluţii pentru a încorpora în visul lor himeric întregul spaţiu al acestor ţări.

Totodată, himera „refacerii“ Bizanţului, care după 1453 traversase Evul mediu european, începea să întrevadă soluţia împlinirii pornind de la unitatea politică şi eliberarea Ţărilor Dacice de sub suzeranitatea otomană. Substanţialul sprijin dat de Cantacuzini lui Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă⁸ – pare să aibă acest înţeles.

Numai că, „deocamdată“, Imperiul otoman rezista şi câştiga disputa cu Polonia pentru Moldova. Între marile imperii, habsburgic şi otoman, se instalase pacea şi ambele, la scurt timp, au fost antrenate în lungi şi grele războaie – Habsburgii, în „războiul de 30 de ani“, din care au ieşit învinşi şi definitiv „direcţionaţi“ spre Sud-Estul european, imperiul sultanilor în îndelungatul război cu Iranul, din care va ieşi slăbit. În aceste condiţii putea fi linişte în Ţările Dacice, linişte prielnică planului dacic de unitate politică şi, într-un context favorabil, de cooperare europeană, chiar de independenţă. Aceasta, dacă extremismul grecesc – „motivat“ de harpagonismul propriu, poate – discret – de himera amintită, a „refacerii Bizanţului“, n-ar fi zădărnicit, în final, un gând tainic şi un îndelungat efort al lui Matei Basaraba, în acest sens – adică pentru a deveni „voievod al acestor Ţări Dacice“ –, prin stimularea orgoliilor lui Vasile Lupu, mai apoi chiar prin subminarea din interior a Domniei celui cu care se „reînnodase“ firul „dinastic“ al „Basarabilor“, din nou rupt între timp; în timp ce după mijlocul veacului XVII „renăştea“, prin vizirii Köprülii, Puterea otomană.

Şi, după „aventura poloneză“ a principelui maghiar al Ardealului, Gheorghe Rokoczy II – tot pe linia himerică a „Ungariei Mari“ –, apoi după şi mai nociva aventură antiotomană a aceluiaşi, precum şi a aventurierului constantinopolitan, cu vis imperial bizantin, ajuns Domn în Valahia sub numele de Mihnea al III-lea şi de „Mihail“, (închipuindu-se un Mihai Viteazul!), şi după intervenţia fermă a Porţii otomane în reprimarea „răscoalei“ Ţărilor Dacice, aici situaţia generală s-a dereglat din nou.

Stabilitatea va reveni abia după circa două decenii, dar numai parţial, doar în Valahia sud-carpatică – şi va reveni (nota bene!) prin … Cantacuzini, prin cel mai energic şi mai abil dintre fiii postelnicului Constantin Cantacuzino, Şerban, care, ajuns domn în Valahia (1678-1688), îşi formulase în sine soluţia (pe linia amintitei himere a „refacerii“ Bizanţului, pornind din Ţările Dacice unite şi puternice, pusă într-un proiect de Tratat trimis in extremis Habsburgilor), în timp ce Imperiul otoman, după ce îşi va „reglementa“, victorios, noua dispută cu Polonia, pentru Moldova, se va pregăti împotriva Habsburgilor, pentru a doua şi ultima oară, pe linia propriei sale himere, aceea de „imperiu universal“.

Către sfârşitul veacului XVII situaţia celor trei ţări dacice ajunsese din nou la un dramatism similar celui de la sfârşitul secolului XVI. Dacă Moldova părea să se stabilizeze „sub“ Cantemireşti, „întrerupţi“ însă de harpagonice concurenţe greceşti „prefanariote“ până la începutul veacului următor, în Valahia, unde Cantacuzinul Şerban s-a purtat dur cu „partida“ adversă şi chiar cu familia sa, se acutizase conflictul dintre Cantacuzini şi „Basarabeşti“, aceştia din urmă nedorind o perpetuare cantacuzină. Şi, în contextul decesului lui Şerban şi a perspectivei „ereditare“, prin fiul acestuia, se instalase în plus şi teama faţă de venirea, din nou, a vreunui aventurier străin în Scaunul domnesc. Astfel că boierii pământeni, acum, cei mai mulţi adversari ai Cantacuzinilor, l-au rugat insistent pe un fiu de pământean, Cantacuzin „doar“ după mamă, pe marele logofăt Constantin – competent şi înţelept pentru „tocmirea“ unei ţări, dar şi bogat, deci independent –, tot din Brâncovenii lui Matei Aga, care primise, ca Domn, „cognomenul“ de Basaraba, rudă, în timp istoric, şi cu Neagoe Craiovescu, care şi el primise, luând Domnia, acest „cognomen“ antic, de sorginte geto-dacă, după o nouă întrerupere a „firului“ tradiţiei. La rândul lor, dar din alte considerente, Cantacuzinii, cei mai mulţi (mai puţin Doamna lui Şerban, fiul acestuia şi câţiva partizani ai lor) au admis alegerea, gândind că de fapt tot ei vor conduce ţara „sub“ Brâncoveanu.

Şi mulţi ani, până la începutul secolului XVIII, cam aşa a fost, Cantacuzinii fiind puşi în funcţii înalte. Dar Brâncoveanu-Basaraba, înţelept într-ale politicii şi pornind de la interesul real al ţării, al Ţărilor Dacice, a vădit, treptat şi subtil, ferm însă, o „detaşare“ faţă de Cantacuzini. A încercat să-şi „apropie“ Valahia de peste Milcov – prin mijloacele timpului, fapt care i-a adus ostilitatea Cantemireştilor, care aveau şi ei o soluţie de unitate politică, inadecvată însă –, a sprijinit ortodoxia în Ardeal – o făcuse şi „sub“ Şerban, ca înalt dregător al Domnului –, păstrând raporturi bune şi cu factorul politic de acolo, „cultivându-i“ şi pe imperialii Vienei – obţinând de la ei titlul de „principe al imperiului“, la numai câţiva ani după ce zdrobise armata generalului Haisler chiar în Ardeal, la Zărneşti (1690) –, pentru a nu-i avea ostili şi, în plus, pentru a avea „uşa deschisă“ la ei în favoarea fraţilor de peste munţi. A avut şi patru feciori, scoşi „în faţă“ pe cunoscuta stampă de epocă, prin care îşi pregătea ereditatea la Scaunul domnesc. Nutrea gânduri de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Avusese, anterior, sub mandat domnesc, chiar o misiune de pregătire a popoarelor creştine din Balcani împotriva turcilor⁹.

Se pregăteau, deci, „sub“ Brâncoveanu-Basaraba, lucruri mari pe direcţia planului dacic autohton, fără veleităţile imperiale ale Cantacuzinilor – descendenţi din împărat al Bizanţului (secolul XIV, Ioan Cantacuzino), care, în plus, îşi puneau speranţe în alt imperiu, cel al lui Petru I (încă neproclamat dar acţionând ca atare de mai mult timp).

A survenit însă altceva – în afară de ostilitatea Cantemireştilor – la care contemporanii mai neinformaţi nu se aşteptau. Şi nici istoricii, ulterior, „complexaţi“ oarecum, şi ei, de aura imperială a Cantacuzinilor, regretând – pentru ţară – mazilirea lui Brâncoveanu-Basaraba şi tragedia familiei lui, n-au „îndrăznit“să-i acuze, expres şi ferm pe aceştia, de trădare a Domnului şi, deopotrivă, a interesului real al ţării. Privind însă retrospectiv, atent, ascensiunea Cantacuzinilor în Valahia Sud-carpatică (în Moldova, Ruseteştii au reprezentat extremismul grecesc în general), sesizând şi urmărind apariţia şi amplificarea veleităţilor lor imperiale – alergând, visători, după himera „refacerii“ Bizanţului –, începând de la sprijinul substanţial dat lui Mihai Viteazul (Cantacuzin pe linie paternă, cum s-a demonstrat – vezi mai sus), de către Cantacuzini foarte influenţi la Poartă şi cu înalte dregătorii în Valahia, luând în calcul şi numeroşii feciori de care a avut parte prolificul viitor postelnic Constantin, căsătorit cu fiică de Domn pământean, nu ne mai surprind „apariţia“ amintitelor veleităţi imperiale la Şerban Cantacuzino (sesizate de Ioan Neculce şi de Nicolae Iorga) – pornind de la amintitul plan dacic autohton care ne traversase istoria – şi nici trădarea din 1714, cu urmări atât de dure şi de persistente, până azi. La aceşti Cantacuzini, nostalgia bizantină se transformase în patimă iar aceasta, cu premeditare, în trădare.

Ideea de unitate şi independenţă a Ţărilor Dacice – pe direcţia planului dacic autohton – n-a fost abandonată nici în timpul domniilor fanariote. Dar nu „hrănită“ de aceşti Domnii ci de opoziţia naţională antifanariotă, care i-a primit pe fanarioţi cu ostilitate chiar de la început. A fiinţat ca idee subtilă în revoluţia din 1821 şi, impulsionată de spiritul acesteia, s-a amplificat în deceniile care au precedat revoluţia paşoptistă, având, ca soluţie politică, un Regat al Daciei.

S-a reactivat însă şi un „plan dacic“ străin, imperial, al Habsburgilor şi al Romanovilor, având ca soluţii politice fie un „condominium“ al lor asupra Ţărilor Dacice, fie adjudecarea lor exclusivă de către unul sau altul dintre cele două imperii competitoare.

Iar himera „refacerii“ Bizanţului a fost „receptată“ apoi de către militanţii pentru renaşterea Greciei: în „Noua Grecie“, renăscută, urma să fie cuprinse şi Ţările Dacice dunărene, fiindcă – vezi, Doamne! – fuseseră conduse, chiar dacă nu întotdeauna, de „principii“ greci!

Ca diversiune „inoculată“ din afară, întărită şi de „doctorii-ardeleni“ – cum le spunea B.P. Hasdeu –, ai celebrei „Şcoli ardelene“ – cândva, copii dotaţi, de greco-catolici, selecţionaţi, pregătiţi şi mai ales îndoctrinaţi în şcoli catolice ale Apusului, interesate în convertirea „schismaticilor“ Răsăritului, în paralel şi în cultivarea „testamentului“ Romei imperiale, copii reveniţi ulterior în ţara lor ca veritabili savanţi dar şi convinşi de ascendenţa pur romană a moşilor şi părinţilor lor –, această diversiune a venit în sprijinul atâtor misiuni prozelitiste anterioare ale Apusului catolic, să consolideze o teză falsă după care traco-geto-dacii cuceriţi de Imperiu în peste 300 de ani de incursiuni şi mari războaie, ar fi pierit, în locul lor fiind aduşi colonişti „din toate părţile imperiului“. Sau, chiar dacă vor mai fi rămas sămânţă prin peşterile munţilor ori prin păduri, când au îndrăznit să iasă la lumina zilei, „complexaţi“ de primitivitatea lor, şi văzându-i pe colonii „romani“ sau pe „legionarii“ Romei bine „echipaţi“ şi cultivaţi, s-au abandonat trup şi suflet şi s-au „autoromanizat“ şi ei, în paralel, şi „de la distanţă“ şi fraţii lor rămaşi liberi.

Şi aşa ar fi „ieşit în lume“ „tânărul“ popor român, substanţial împestriţat ulterior de către migratorii încrâncenatului mileniu medieval, mai nou şi de atâţia apatrizi şi „călăreţi pe meridiane“, atraşi de „Elderado-ul carpato-dunărean“.

Se adăugase, în plus, în paralel, „romanismul“ totuşi al marilor istorici ai veacului XVII, Grigore Ureche şi Miron Costin – şi ei formaţi, ca intelectuali, şi îndoctrinaţi în şcoli iezuite din Polonia ori sub influenţa lor –, ca şi, surprinzător, „romanismului“ „Hronicului“ acelui prinţ al culturii noastre din vremea de început a renaşterii naţionale moderne, Dimitrie Cantemir; poate tocmai de aceea Mihai Eminescu a reţinut, despre el, doar că făcea „la planuri din cuţite şi pahară“. Căci şi soluţia acestui savant al renaşterii noastre, bazată pe sprijin imperial, ca şi la Cantacuzinii Valahiei, şi-o „înscrisese“ într-un asemenea plan.

Sub acest aspect însă, al „formării poporului român“, cărţile amintiţilor istorici, editate şi reeditate, au fost cărţi de căpătâi ale intelectualilor noştri în secolul XIX, „secolul naţiunilor“. I-au convins, prea uşor, aproape pe toţi. De la ei, şi chiar cu unii dintre ei, teza „romanizării“ a cuprins şi sferele politice. S-a adăugat, în numele patriotismului, cu sacrificarea adevărului ştiinţific, şi un important interes politic pentru o „protecţie“ a „Europei“, altfel decât „protecţia“ de până atunci a imperiului ţarilor. Şi astfel, după marele Act naţional al Unirii Principatelor, punându-se problema unui nume oficial al ţării – numele se mai folosise şi până atunci dar discret şi neoficial –, factorul politic al Principatelor Unite a optat pentru numele de ROMÂNIA, în memoria Romei imperiale, nu DACIA, cum era firesc. Acea Romă care, când distrugea şi Statul naţional al Marelui rege Decebal devenise, cum am spus (după izvoare de epocă!), „rădăcina tuturor relelor“ („Radix Omnia Malorum“ – ROM). Aceasta, deşi cărturarilor noştri, unii ajunşi şi oameni politici, factori de decizie, le era cunoscut amintitul plan dacic autohton, deşi revoluţia paşoptistă „mersese“ pe ideea unui „Regat al Daciei“, deşi fuseseră şi „voci“ care atenţionaseră că teza ascendenţei romane nu se justifică.

Rămânea, poate, oficial, „nostalgia“ romantică a Daciei şi a dacilor, se putea face pentru traco-geto-daci, chiar oficial, vreun parastas solemn, dar, printr-o politică educaţională „poporul“ trebuia convins să cultive, cu precădere, memoria lui „Traian cel drept“ şi a altor împăraţi ai Romei imperiale, iar la conducătorii strămoşilor reali, traco-geto-dacii, în efigii reconstituite după izvoare, să privească precum priveşti fotografiile strămoşilor, moşilor şi părinţilor care au trecut, mai demult sau mai recent, pragul tanatic, să continue, şi pentru ei, tradiţionalul cult al morţilor, dar să se ştie, cu convingere, că totuşi românii „de la Râm se trag“, nu din autohtonii mileniilor Zalmoxiene ale Spaţiului carpato-danubiano-balcanic.

Aceasta a fost prima mare eroare politică din istoria noastră modernă. A doua mare eroare politică a fost, în epocă, detronarea Domnului Unirii Principatelor, iar a treia se profilează a fi cedarea Suveranităţii naţionale a poporului nostru suveran de către factorul politic de la Bucureşti în beneficiul unei megaformaţiuni politice, care urmează a plămădi întrânsa – după propriul ei „postulat“ – o „naţiune civică“, între frontierele mobile ale unui „Stat civic şi multicultural“, condus după un „aquis“ comunitar elaborat de experţii unui Centru, care le ştiu pe toate, peste specificul naţiunilor şi al spaţiului lor istoric. Iar astfel de erori în politică se numesc altfel decât erori.

La cel de-al X-lea Congres internaţional de Dacologie (Bucureşti, 15-16 iunie 2009), dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Congresului, în comunicarea sa (v. mai sus), a arătat împrejurările în care s-a comis amintita primă mare eroare politică şi cum a fost consolidată ea, ulterior, prin politică educaţională.

Şi astfel, până azi, unui întreg popor, „poporului istoric“ al locului, i s-a luat, oficial, dreptul de a-şi cunoaşte şi a-şi recunoaşte pe adevăraţii strămoşi, izvorul real al nativităţii lui, din timpuri ancestrale, i s-a luat identitatea originară! Motivele n-au importanţă! Faptul rămâne fapt! A fost un rapt de identitate naţională!

Iar când două voci puternice, Eminescu în primul rând, apoi marele său prieten, ardeleanul Nicolae Densuşeanu, au pledat şi au luptat pentru a se corecta eroarea, unul a fost asasinat cu un sadism neîntâlnit până atunci în analele Neamului – şi efortul de a-l „reduce la tăcere“ a continuat, continuă şi azi; celălalt a fost lăsat să se stingă singur în camera în care încă lucra la finisarea primei ediţii a operei sale capitale: Dacia preistorică; s-a îngrijit de el un prieten, dr. C. Istrati care i-a tipărit şi opera (1913); ulterior, şi pentru el, întâi „ştiinţificii“, după ei şi „politicii“ s-au străduit ca opera să nu-i pătrundă în biblioteci publice, universitare în primul rând; lucrarea devenise o carte foarte rară; a fost retipărită într-un târziu, prin intervenţii colaterale, „sub“ regim comunist, într-o „pauză“ a cenzurii, când i s-a dat o primă reeditare, defectuoasă, cu o „introducere“ al cărei autor nu i-a înţeles conţinutul; în 2002, în regimul de „democraţie originală“ al „tranziţiei“, o iniţiativă nu oficială ci particulară i-a dat o ediţie bună, anastatică (fotografiată), după ediţia princeps; iar „ştiinţificii“ şi „politicii“ tot cu ostilitate şi dezinteres o privesc.

Cui foloseşte?

La amintitul Congres de Dacologie, ca şi la un altul anterior, închinat lui Nicolae Densuşianu, s-au pus în evidenţă resorturile dezinteresului şi ostilităţii faţă de efortul, lupta şi jertfa celor două „voci“ puternice care au militat pentru corectarea acelei prime erori, dacă o mai putem numi eroare.

Eminescu îşi făcuse din necesitatea renaşterii Daciei, a renaşterii noastre naţionale prin „dacizare“ – preluând din Străvechimea şi Antichitatea strămoşilor reali, din trecutul nostru istoric, „elementele bune, sănătoase, proprii de dezvoltare“, „elementele civilizatorii“ –, îşi făcuse un crez suprem şi înţelesese că la acest plan trebuie lucrat cu înţelepciune, răbdare, dar cu perseverenţă. De aceea, pentru cei interesaţi el trebuia eliminat. Devenise un inamic major. Şi a fost eliminat într-un mod care să inoculeze frică – atunci şi în posteritate.

Congresul nostru de Dacologie a spus lucrurilor pe nume, comunicări ale cercetătorilor au dat dreptate lui Eminescu şi au chemat la reluarea efortului, pe soluţia propusă de el, pentru împlinirea mesajului lăsat prin opera, lupta şi jertfa geniului nostru naţional, soarele poeziei naţionale şi zeul tutelar al spiritualităţii noastre.

Un efort dacologic – pe direcţia amintitului plan dacic care ne-a traversat istoria şi încă ne animă – a fost şi mai înainte. Dar el a fost revitalizat, dinamizat în anii din urmă, de la începutul acestui secol şi mileniu, din iniţiativa, prin resursele materiale şi zbaterile domnului dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii internaţionale „Reînvierea Daciei“, cu concursul unui grup de naţionalişti care i-au venit în sprijin şi în jurul cărora se adună tot mai mulţi din cei care se consideră ori se „descoperă“ „pui de daci“, după cum atât de corect şi de frumos spunea odinioară Nichifor Crainic:

„În doina dulce a mamei Dochii

Alunec din părinţi în prunci

Şi deschizând pe lume ochii

În cel de azi sunt cel de-atunci.“

G.D. ISCRU

Vezi mai sus studiul: „Romanizarea“ Daciei.

² G.D. Iscru, Regalian, primul restaurator al Daciei, comunicare la cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie, Bucureşti, 2008. (vezi în acest volum)

³ Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001, vol. II, p. 71.

⁴ Ibidem, p. 71-72.

⁵ Rohonczy codex. Descifrare, transcriere şi traducere de cercetător Viorica Enăchiuc, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., Bucureşti, 2002, p. 267, s.n. (toate acestea, dacă transcrierea şi traducerea d-nei Enăchiuc se vor dovedi corecte).

⁶ Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relaţiile dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1526-1593, Editura Albatros, Bucureşti, 1980).

⁷ Idem, Restitutio Daciae, III. Studii cu privire la Mihai Viteazul (1593-1601), Editura Albatros, Bucureşti, 1997.

⁸ O demonstraţie convingătoare la Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă, ms.

⁹ Pentru acestea şi pentru multe altele despre Brâncoveanu – vezi: Panait I. Panait şi Ştefan Ionescu, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

• 
  

• 
  

  
  

Fie sa renasca Dacia

Asa, fara nicio legatura.