În perioada 2.700-1.700 î. H., în spatiul carpato-danubian are loc etnogeneza popoarelor vest-europene, care si-au tras rãdãcinile din populatia autohtonã. Aceastã populatie autohtonã a rãmas cunoscutã în miturile scriitorilor antici sub numele de pelasgi, având ca cei mai veritabili urmasi în Occident pe bascii de astãzi, în Spania, unde a fost creatã cetatea pelasgã Uxama. Miturile elene îi considerau pe acesti pelasgi ca fiind „dioi” (divini) si „primii locuitori ai pãmântului”.
Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune cã pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei si Italiei, apartinând rasei europene. Erau veniti din nordul Dunãrii. Felix Colson afirmã cã: „toti dacii erau pelasgi”. În plus, numele Ion, care era pãrintele eponim al pelasgilor se regãseste numai la daco-români si la basci.
Crearea Imperiului Pelasg a avut loc dupã glaciatiunea Wurm, N. Densusianu afirmând cã pe la anul 6.000 î. H. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea Muntilor Carpati, probabil cu precãdere în Ardeal si avea o vastã întindere: Europa, Nordul Africii si o parte din Asia.
Pelasgii sunt descrisi în lucrãrile a numerosi autori antici, dintre care amintim pe Homer, Herodot, Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pentru toti acesti autori pelasgii erau un popor ales, descendenti din vechii atlanti, care aveau preocupãri si purtãri înalte, regii lor fiind considerati zei.
Pelasgii au migrat din aceste zone foarte bogate si propice dezvoltãrii si sporului demografic, populând Europa, ajungând în Nordul Africii, în Asia Micã si chiar în India, prin Rama.
Vasile Lovinescu redã o mãrturie de o valoare exceptionalã în aceastã directie: un domn educat din perioada interbelicã, dorind sã convingã un tãran bãtrân cã svastica este un semn strãin, importat din afarã (se stie cã nemtii l-au preluat în propoganda lor de la hindusi), a primit replica urmãtoare: Ba nu, e de aici, îl avem de pe vremea uriasilor. În textele grecilor antici se vorbeste despre titani sau uriasi care trãiau în Tara Zeilor (identificatã cu tinutul carpato-dunãrean) si, mai mult, cercetãtorii au descoperit în zilele noastre schelete de oameni care mãsurau între 2 si 4 metri. Acest mister nu a fost elucidat pâna acum si bineînteles cã nu a fost dat publicitãtii.
Nu intrãm acum în amãnunte pentru a dovedi contrariul a ceea ce afirmã istoricii oficiali (care ne „învatã” cã suntem în primul rând urmasii romanilor, ca ne datorãm lor limba si civilizatia actualã) pentru cã ne-am extinde prea mult, dar existã în aceastã directie dovezi, si chiar numeroase.
Pelasgii aveau o limbã comunã, unicã, o limbã prelatinã, asa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la venirea lor în europa, cã pelasgii vorbeau o limbã barbarã, diferitã de a lor. Quintilian aminteste cã, dacã se adaugã la cuvintele latine, ori, se lãsau pe dinafarã unele litere sau silabe, se obtinea vorbirea barbarã. Dupã unii autori, limba barbarã avea carcterul unei limbi latine vulgare sau rustice. Romanii însisi erau etichetati de cãtre greci ca vorbitori de limbã barbarã. Poetul Ovidiu si-a compus ultimele versuri apelând la latina barbarã a getilor, atît de apropiatã de latina literarã si a afirmat cã el însusi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci si împãrat se face fãrã translatori, în deplinã întelegere. Si nu putem crede cã „dacii cei mândri si nemuritori” s-au servit de latina împãratului.
Dar, cel mai important argument este acela cã romanii nu au reusit sã-i romanizeze pe daci în 165 de ani, la fel cum nu au reusit sã-i romanizeze nici pe greci în 600 de ani, pe egipteni în 400, pe evrei în 300, pe maltezi în 1000 de ani si cum nu au reusit sã creeze o limbã unitarã nici chiar în Italia, unde se vorbesc 1500 de dialecte. Toate limbile cu caracter latin rezultã din originea lor veche pelasgã si nu din romanizare.
Nicolae Densusianu remarcã faptul cã majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europã au împrumutat în religa lor panteonul pelasgic, pe care l-au gãsit la vechii locuitori. Cea mai arhaicã religie, dar poate si cea mai înaltã si profundã de pânã acum, o reprezintã adorarea Cerului si a Pãmântului. Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pãmântul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari înãltimi muntoase si pe teritoriul Daciei ne stau mãrturie monumentele megalitice din Carpatii Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era consideratã în epoca clasicã a Greciei ca fiind barbarã. Herodot ne spune cã grecii au primit numele divinitãtilor, pe care egiptenii spun cã nu le cunosc, de la pelasgi. La romani, Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau Cerus Manus (Magnus), expresie identicã cu Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa Theogonia.
Dar cine este Uranus? Textele vechi ni-l prezintã ca pe primul monarh al marelui Imperiu Pelasg, cel dintâi om care a guvernat lumea. Acesta nu era un om obisnuit, ci unul cu deosebite calitãti si înzestrãri divine, merite pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a învãtat pe oameni sã construiascã colibe din lut. Dupã Hesiod, Uranus era fiul Geei sau, dupã alte traditii al Istrului. Denumirea sa înseamnã Munteanul, cel de la munte. Acest munte nu era altul decât lantul Carpatic.
Dupã încetarea din viatã a lui Uranus, domnia marelui Imperiu Pelasg va trece la fiul sãu, Saturn. Acesta este de asemenea unul dintre cei mai mari regi ai gintii pelasge. Astfel în cadrul ritualurilor, care erau aceleasi, numele lui Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia lui Saturn, omenirea face un progres enorm pe calea civilizatiei. Saturn este acela, dupã cum spun traditiile vechi, care i-a determinat pe oameni sã pãrãseascã viata sãlbaticã, îi adunã în societate, le dã legi si i-a învãtat agricultura. El este începãtorul si propagatorul fericirii omenesti. Sub imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de abundentã, când pe pãmânt dominau justitia si buna-credintã.
Cultul lui Saturn era rãspândit în special în nordul Istrului si în nordul Italiei. Saturn era la geti acelasi cu Zamolxis. Dupã cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-vesticã era consideratã ca imperiul religiei lui Saturn.
Nicolae Densusianu considerã Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legãturã a omului cu Cerul. El afirmã cã munþii Carpati era muntele cel sfânt al pelasgilor, muntele Olimp din mitologia greacã, sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman si Omul nu sunt altceva decât Cerus Manus al romanilor si Saturn, numit si Omul. De altfel, pentru antici, tinutul zeilor era zona hiperboreeanã, la nord de Istru.
Dupã cum amintea Vasile Lovinescu, nenumãrate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase cã Apollo, dupã zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunãre), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaLnon" (Olymp VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era crestinã, Apollonius din Rhodos arãtase în Argonautica cã hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera gheturile hiperboreene si Tanais (Donul) acoperit de gheturi, si câmpiile niciodatã fãrã zãpadã, în jurul muntilor Riphei (Carpati).
Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele pãrti ale lumii spun cã hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagrã) ºi a Istrului" (Geografia XI,6.2).
Intr-o frumoasã epigramã, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca sã iei pe umerii tãi cerul hiperborean si astrele Polului getic": "Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeste triumful lui Domitian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori si-a scãldat calul în zãpada getilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita si n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don si Dunãre...pe care antichitatea le numea hiperboreene": Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geti, Herodot, supranumit "pãrintele Istoriei", arãta: "ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Istorii IV, 93).
Revenind, Zeus era de asemenea la loc de frunte printre regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui Saturn.
Dupã Saturn, odatã cu domnia lui Typhon, marele imperiu începe sã decadã si sã se destrame.
Hermes se spune cã a domnit în acea perioadã de început al declinului, având ca centru cultural, politic si spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În Dacia Hermes a rãmas ca Armis sau Sarmis, la sciti Armes, la egipteni Thot si la fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza dupã unele opinii este resedinþa lui Hermes. Dupã Herodot, regii din Thracia îl venerau pe Hermes ca fiind strãmosul si începãtorul dinastiei lor. În traditiile istorice ale antichitãtii, Hermes era considerat ca întemeietorul tuturor stiintelor divine si umane. Era privit ca izvorul cugetãrii.
Dupã domnia lui Hermes, succesiunea la tronul imperiului pelasg trece la Marte, pe care grecii îl numeau Ares. În cele mai vechi texte egiptene, Marte ne apare ca fiind domnitor peste egipt, imediat dupã Typhon si Horus. El a domnit, conform lui Herodot si peste Scytia. El era considerat ca un rege vechi national al getilor si dacilor. Resedinta lui se aflã în muntii geþilor si este, conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor getice. Iordanes scrie cã getii era asa renumiti încât se spune cã Marte, zeul rãzboiului se nãscuse la ei. La Homer, Marte este numit „ducele oamenilor celor drepti”, iar oamenii cei mai drepti ai antichitãtii au fost getii, identificati cu hyperboreii. Despre Marte se spune cã i-a învãtat pe oameni sã fabrice arme din metal, cã a înfiintat osti armate si i-a învãtat tehnici de luptã.
Dupã Marte urmeazã la tron Hercule. La Herodot, Hercule apare ca fiind pãrintele lui Agathyrsus, care domnise peste tinuturile de lângã Mures si a lui Scythes, întemeietorul dinastiei Scytilor. Armele sale obisnuite erau cele din vechea Dacie: arcul, palosul si mãciuca (buzduganul).
Dupã Hercule, figureazã în listele egiptene Apollo ca domnitor al pelasgilor. Ca origine, Apollo era hyperboreu de la nord de Istru si Diana, sora sa, ne spune poetul Pindar cã petrecea în tara de la Istru. Templul cel renumit al lui Apollo Hyperboreul se aflã în insula cea sfântã de la gurile Dunãrii, Leuce, astãzi numitã Insula Serpilor. Apollo era adorat cu deosebitã onoare în toate regiunile Pontului Euxin. Apollo, ca divinitate a soarelui este reprezentat adeseori pe monedele nationale ale dacilor cu numele Aplus si Lucu. Existã în Dacia si orasul Apullum, închinat lui.
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este consideratã ca fiind de aproximativ 1500 de ani.
Iatã cum toate divinitãtile gãsite în mitologiile popoarelor antice îsi au originea în aceste meleaguri, traditia lor fiind continuatã de cãtre geto-daci, transmitându-se pânã la noi în colinde si traditiile pãstrate în teritoriile românesti. La geti vom gãsi o spiritualitate nealteratã, remarcându-se ulterior doar anumite tendinte care amintesc de epoca decadentei care va urma. Una dintre acestea unii cercetãtori considerã cã era sacrificiul uman, introdus mai târziu în traditia getilor.
Notã:
Acestea sunt materiale de la o conferintã mai veche. Sunt preluãri din mai multe cãrti, puse într-o formã proprie. Principalele lucrãri din care s-au preluat date sunt:
Nicolae Densusianu, "Dacia Preistoricã"; Vasile Lovinescu, "Dacia Hiperboreeanã"; Eugen Delcea si Paul Lazãr Tonciulescu, "Secretele Terrei - Istoria începe în Carpati, vol. I""
Mitel Popa 1/5/2008
Sursa: revista Zamolsis
Se afișează postările cu eticheta zamolsis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta zamolsis. Afișați toate postările
1 feb. 2010
24 aug. 2009
Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi
Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.
În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.
4.1 Philostorgius (368 - 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi ... Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).
4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.
4.3 Împăratul Iulian - Apostatul (331 - 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva - şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.
În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 - 340), învingînd cu armele pe geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică...
4.4 Ausonius, către 310 - către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 - 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.
4.5 Prudentius (348 - către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.
4.6 Hieronymus (345 - 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).
În acest enunţ se vădeşte că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.
Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit ... pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.
Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.
4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).
4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempč unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.
În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.
4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:
Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri:
(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întâmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării
Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).
J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 - 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.
Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi-au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?
4.10 Bossuet (Discours sur l'histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).
4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.
4.12 Eusebiu din Caesarea (260 - 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius... când ai căzut cu toată oştirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.
4.13 André Thévet (1502 - 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goţi.
4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)
4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).
4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.
Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/română în "Getica" nr. 5-6.
4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându-şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:
1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.
2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.
3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;
4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)
Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.
4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr ... dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)
Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).
4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo ... si divideva in due punti;
1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/
2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica ... / De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.
Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu-s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.
Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.
4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.
În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)
Deci, rezumând o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i-a folosit, dar fără să-i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.
Totuşi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.
De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.
Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.
Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.
Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum.
Se va spune poate că alternanţa greci/eleni este cunoscută. Dar alternanţa get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni.
Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puţin două, dacă nu mai multe nume.
Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta
La Mărăşeşti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.
Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce?
Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le-a relevat.
Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi=geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.
În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne-au spus că este o confuzie între geţi şi goţi. Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.
În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.
Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.
Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:
a. Iordanes este get de neam
b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.
Căci cum s-ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rândurile:
Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.
Unde ar putea fi confuzia?
El s-a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l-a rugat fratele Castalius - să rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.
Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?
Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.
În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor - confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.
Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.
Care este neamul mai înainte arătat?
Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.
De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.
Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.
Autor: Gabriel Gheorghe.
Fragment din studiul DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR postat pe www.gandirea.ro
În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.
4.1 Philostorgius (368 - 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi ... Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).
4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.
4.3 Împăratul Iulian - Apostatul (331 - 363), în Cezarii după ce-l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva - şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.
În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 - 340), învingînd cu armele pe geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică...
4.4 Ausonius, către 310 - către 395, într-o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 - 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.
4.5 Prudentius (348 - către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.
4.6 Hieronymus (345 - 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).
În acest enunţ se vădeşte că nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.
Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit ... pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.
Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.
4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).
4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempč unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.
În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.
4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie românească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:
Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercând să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mână prin următoarele temeiuri:
(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întâmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării
Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).
J. Filstich adaugă: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 - 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.
Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi-au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?
4.10 Bossuet (Discours sur l'histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).
4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.
4.12 Eusebiu din Caesarea (260 - 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius... când ai căzut cu toată oştirea pe câmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.
4.13 André Thévet (1502 - 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goţi.
4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)
4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgânilor din care s-a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).
4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.
Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/română în "Getica" nr. 5-6.
4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându-şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:
1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.
2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.
3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;
4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)
Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.
4.18 Procopius, în Despre războaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr ... dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)
Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).
4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo ... si divideva in due punti;
1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/
2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica ... / De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.
Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu-s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.
Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.
4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.
În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)
Deci, rezumând o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i-a folosit, dar fără să-i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.
Totuşi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.
De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.
Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.
Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.
Rezultă de aici că elenii erau alt popor? Nicidecum.
Se va spune poate că alternanţa greci/eleni este cunoscută. Dar alternanţa get/got, dacă nu-i cunoscută poate deveni.
Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel puţin două, dacă nu mai multe nume.
Dacă ni s-ar da o frază ca aceasta
La Mărăşeşti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.
Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu. De ce?
Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le-a relevat.
Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi=geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.
În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne-au spus că este o confuzie între geţi şi goţi. Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.
În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor. Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.
Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.
Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:
a. Iordanes este get de neam
b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.
Căci cum s-ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rândurile:
Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.
Unde ar putea fi confuzia?
El s-a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l-a rugat fratele Castalius - să rezume într-o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.
Asta i s-a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?
Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.
În § 316, Iordanes adaugă: Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor - confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.
Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.
Care este neamul mai înainte arătat?
Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.
De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n-am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.
Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba română o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistând, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.
Autor: Gabriel Gheorghe.
Fragment din studiul DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR postat pe www.gandirea.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)