un articol de Valentin Roman
Vino acasă, române! Te cheamă înapoi câmpiile, pământul bunicilor tăi, apele îţi strigă numele, munţii şi văile ţării. Nu le lăsa pradă celor ca lăcustele se năpustesc asupra lor.
Eşti neam vechi, române, prin venele tale curge sângele cucutenienilor, primii sedentari ai Europei, sângele dacilor, marii înţelepţi ai antichităţii, eşti pui de Basarab mândru, vlăstar de Muşatin şi ai stat mereu drept în faţa furtunii. Prin venel tale curge sângele lui Decebal, Mircea, Vlad, Ştefan, Mihai şi Avram Iancu, le purtăm numele oriunde am fi.
Ai plecat, departe, române, căci te-au furat, te-au sărăcit, ti-au răpit moştenirea de la moşii şi strămoşii tăi, ai plecat pentru că te-au făcut să crezi că pământul tău nu mai poate da sevă grâului.
Şi te-au amăgit că în ţări străine îţi va fi mai bine.Şi te-ai dus printre străini, române, lăsându-ţi sufletul în codrii milenari ai ţării tale şi numai tu ştii cât ai plâns printre străini şi câte clipe ai visat la atingerea ierbii de acasă sub tălpile tale goale. Şi ne-au dezbinat şi ne-au sfâşiat trupul ţării, ne-au îngropat vestigiile, ne-au surghinut eroii din amintire, ne-au ucis speranţa, ne-au ascuns originea şi ne-au îngropat amintirea milenară.
Române, eşti cel mai vechi neam al Europei! Trecut-au pe aici perşi, macedoneni, romani, huni, maghiari, avari, goţi, slavi, vandali, turci, ruşi, trecut-au seminţii nenumărate. Şi nu ţi-au putut înfrânge incăpăţânarea ta de a FIINŢA ca neam şi ţară. Rezistenţa ta depăşeşte puterea de înţelegere.
În ciuda a tot şi a toate ce a adus istoria peste tine şi pământul tău, tu ai continuat SĂ EXIŞTI, să îţi vorbeşti limba, să îţi cânţi doinele, baladele şi să plângi atunci când îţi aminteşti de Decebal la Sarmizegetusa sau de Mihai la Călugăreni, de momentele când puţini, dar drepţi, s-au împotrivit la mulţi şi haini.
Te-au dus în lanţuri la Roma după ce al tău Decebal a căzut, apoi te-au înrobit la Istanbul, la Moscova, te-au făcut iobag migratorilor. Şi tu mereu, române, ai găsit în tine puterea să-i alungi peste Dunăre, să-i scoţi din ţară şi de pe pământul tău.
Doar tu te înfiori atunci când închizi ochii şi vântul îţi şuieră prin păr poveştile vechi, pentru că tu înţelegi glasul său, doar tu oftezi atunci când îţi porţi paşii prin holdele de grâu, pentru că este grâu din pământul tău, hrănit cu sângele şi carnea a zeci de generaţii de înaintaşi, doar tu poţi asculta ce spun izvoarele ce zvâcnesc din piatra munţilor, pentru că vorbele lor sunt vorbele pe care tu le ştii.
Sunt vorbele bunicii rostite în serile de iarnă, la gura sobei, când aflai pentru prima oară despre zmei şi zâne, sunt vorbele bunicului tău, spuse la culesul viei, când aflai pentru prima oară despre semnele pământului, despre cum poţi cunoaşte când va să vie ploaie sau când va să fie senin.
Putem şi este timpul să strângem rândurile. Altfel, copiii noştri, vor fi străini în ţara lor peste câţiva ani. Mai vino pe acasă, române, aici îţi este locul şi doar aici îţi ai rădăcinile!
Şi nu da vină pe Ţară pentru tot ce este rău în ea, ci pe tagma jefuitorilor şi a trădătorilor de neam. Ţara îţi este mamă şi are sufletul sfăşiat pentru că tu, române, eşti departe de ea şi uneori o uiţi, alteori o vorbeşti de rău sau te ruşinezi de locul de unde vii.
Mai vino pe acasă, frate al meu român, soră a mea româncă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu