Sanctuare megalitice dobrogene

Obsesia războinicului get şi a fluviului temut pe care el îl trecea călare pe apa îngheţată era în mintea tuturor şi apărea în scrierile poeţilor şi în cărţi care vorbeau despre acea lume barbară, vrăjmaşă romanului. Lucan, ca să citez un alt hispanic, vorbise şi el despre „barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, îşi pierde în mare sarmaticele unde şi inunda insula Peuce”, despre neamurile sălbatice ce populau ţărmul pontic şi amintise de faima arcului getic, teribilul arc getic, de toţi cunoscut. Într-un loc, în Pharsalia sa, numele dacului, getului şi al iberului se întâlnesc în acelaşi vers: Hinc Dacus premat in de Getes ocurrat Hiberis.
Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilla ca un vaticiniu: Spania avea să fie invadată de geţi. Vaticiniu împlinit, după cum vom vedea. N-a fost vreo îndoială.
Lumea întreagă avea să fie invadată de geţi. Nu numai Spania. Lumea întreagă avea să fie întemeiată încă o dată de ei.
Nu s-a scris însă adevărată istorie a geţilor, istoria mitului getic, mult mai mare şi mai semnificativă decât cea a faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consumă, nu serveşte decât pentru o povestire. Mitul e permanent şi, chiar dacă ia forme nebănuite şi obişnuieşte să se ascundă, adevărul lui e prezent şi se proiectează asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginaţia anticilor. Pentru romanii din primul secol după Hristos, care aşteptau sfârşitul iminent al lumii, părea un lucru aproape sigur ca de la Dunărea cu sălbatica Peuce avea să se dezlănţuie cataclismul. Tot un hispanic, cel mai citit, Seneca, într-o pagină grandioasă, descrie înfricoşătorul spectacol al „zilei fatale” când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer şi, „într-un singur vârtej prăpăstios, va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. Când scria această pagină, care aminteşte viziunea de teroare a Potopului lui Michelangelo, filosoful presimţea poate că nu se înşela şi că, de acolo, de la Dunăre, chiar dacă nu aşa de curând, dar nici foarte târziu, avea să se ivească într-adevăr sfârşitul lumii. O profeţie între altele aparţinătoare lui Seneca.

SEIMENI , DESCOPERIRI CARE POT SCHIMBA CURSUL CARTILOR DE ISTORIE

Zeci de discuri, fiecare disc având 20 m diametru. Discurile sunt încadrate cu ziduri având grosimi de până la 4,5 m.

De pe tinutul de unde Soarele îsi începe calatoria pe bolta cereasca,
vizitând meleagurile tarii noastre, vin cele mai noi descoperiri referitoare
la venerarea discului solar.
În luna martie a.c., urmarind sirul fortificatiilor ridicate de romani pe
malul vechi al Dunarii cu scopul protejarii anticului drum danubian, atentia
mi-a fost atrasa de localitatea Seimeni. Situata la mai putin de 10 km de
Cetatea Axiopolis, fondata de catre regele de origine macedoneană a Traciei,
Lisimah, localitatea Seimeni este mentionata pentru prima data în jurul
anului 1600. O parte dintre soldatii domnitorului Constantin Serban s-au
rasculat împotriva lui si au trecut Dunarea. Acesti soldati se numeau
seimeni si se pare ca au întemeiat localitatea cu acelasi nume. Însa,
dovezile arheologice sustin ca alti locuitori au fost fermecati de
frumusetea malului dunarean, cu multe secole în urma: în sudul localitatii a
fost descoperita o asezare din perioada Latene.

Descoperirile efectuate la începutul anului prezinta un fapt surprinzator:
soldatii fugari au întemeiat noua localitate exact peste un superb sanctuar
tracic sau geto-dacic. De fapt, o buna parte din sanctuar a fost distrus
prin construirea caselor si de catre factorii de mediu (lacul), întreaga
zona fiind supusa eroziunii.
Cel mai cunoscut sanctuar de la noi din tara închinat cultului solar este
cel de la Sarmisegetuza, în cadrul caruia “Soarele de andezit” are un
diametru de 7,1 m. Comparativ cu acesta, sanctuarul de la Seimeni se
prezinta cu zeci de discuri, posibil din lespezi de piatra, fiecare disc având
diametrul de 20 m. Într-un singur disc ar încapea o întreaga gospodarie:
casa, curte si anexe. Discurile sunt separate între ele de ziduri cu
grosimea de 4,3 m, însa, exista si discuri grupate câte doua. Pe unul din
discuri, având o pozitie centrala (întreg ansamblul are forma ovala), se
observa o forma spiralata, o posibila rampa catre zeul suprem.

Localitatea Seimeni se află în zona de influenţă a anticului oraş  Axiopolis, care, înainte de a fi reconstruit de Constantin cel Mare, a fost fondat de Lisimach, regele macedonean, adică trac, al Traciei. Cetatea Axiopolis se află la 3 km S de Cernavodă, în faţa insulei Hinog, pe malul drept al Dunării. Necropola cetaţii se află poziţionată la 4,5 km S pe şoseaua Cernavodă – Cochirleni.

Pe Dealul Sofia, aflat în nordul localităţii Cernavodă, a fost descoperit într-un mormânt din necropola de inhumaţie aparţinând culturii Hamangia din neoliticul mijlociu, “Gânditorul” şi perechea sa.
Conform Repertoarului Arheologic National:
- situl arheologic eneolitic de la Cernavoda  – “Dealul Sofia” – începând de la 100m V de Primaria orasului pana la malul Dunarii. Descoperiri în cadrul sitului:
- asezare epoca eneolitic – Cultura Cernavoda
- asezare epoca eneolitic – Cultura Gumelnita
- situl arheologic neolitic de la Cernavodă – Coada Zăvoiului – aşezare şi necropolă
La Cernavoda, în punctul “La Cetate”, a fost descoperit un mormânt. Inventarul funerar este specific Culturii Gumelnita (P. Hasotti, 1977, p. 89).
Localitatea Seimeni se află la o distanţă de 4,5 km de necropola neolitică iar posibilul sanctuar, care este poziţionat chiar lângă localitate, are dimensiuni de 1,0 x 0,4 km.
În cadrul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte:
- Cultul Soarelui – discul
- Cultul Marii Zeiţe, în ipostaza de Zeiţă Şarpe – spirala
- Cultul apelor – Dunărea
Cultul Soarelui a luat fiinţă o dată cu începutul agriculturii, entitatea abstractă a bunurilor Pământului-mamă atrăgând nevoia de exteriorizare a primilor agricultori şi punând bazele primului cult – cultul agrar.
Conform cunoscutului etnolog şi scriitor Romulus Vulcănescu: “Din relatările mitografilor antici, greci şi latini, despre daci şi daco-romani, ca şi din descoperirile arheologilor români, reiese că acest cult al soarelui s-a format pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogeneza dacă”.
Cultul Zeiţei Şarpe se remarcă prin apariţia în spaţiul carpato-dunărean, încă de la sfârşitul paleoliticului, a unor ornamente reprezentând şarpele prin: linii simple, unduite sau în zigzag; spirale plane şi foarte rar helicoidale; meandre şi chiar şiruri de romburi – imitaţie a desenului existent pe spatele viperei cu corn – animal veninos aducător de moarte, endemic în această arie.
Conform materialului “Semiotica română în vizită la UNESCO”, motivul spiralei îşi are originea în paleoliticul superior al spaţiului carpato-dunărean şi reprezintă şarpele, animal căruia, încă din neoliticul timpuriu, pe aceste meleaguri, i-a fost atribuită o simbolistică duală. El a rămas  pe durata neoliticului ca simbol al regenerării ciclice a naturii din care a derivat, probabil, mai târziu şi concepţia referitoare la nemurire a dacilor.

La traci, motivul şarpelui, ca simbol al regenerării ciclice a naturii (la această latitudine şarpele intră sub pământ pentru hibernare în imediata apropiere a echinocţiului de toamnă şi reapare la suprafaţă odată cu echinocţiul de primăvară şi cu reînvierea vegetaţiei), este prezent încolăcit pe o tulpină în reprezentările Cavalerului Trac.

Cultul apelor este prezent şi la geto-daci, ca şi la alte popoare antice. Dunărea era fluviul lor sacru şi Strabon confirmă acest lucru atunci când localizează Cetatea Histria pe malul lacului Sinoe, “la o departare de 500 de stadii de gura sacra a Istrului”. Acest cult se regăseşte în obiceiul dacilor de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru, jurând că nu se vor întoarece acasă decât după ce vor învinge pe duşmani. Geto-dacii cunoşteau potenţialul vindecător al apelor minerale şi al apelor termale. Urme ale acestui cult au rămas în mitologia românească, unde Dunărea este considerată fluviu sacru cu calităţi purificatoare.
Merită menţionat faptul că, în conformitate cu Repertoarul Arheologic National – pentru localitatea Seimeni avem descrierea:
- asezarea latene de la Seimeni – Seimenii Mari, între soseaua Cernavoda – Topalu si Dunare, în S localitatii.

Motivul spiralei:
- după potopul gigantic petrecut în urmã cu 7.600 de ani pe locul unde acum se aflã Marea Neagrã (conform cercetãtorilor americani, William Ryan şi Walter Pitman, care primesc în anul 2000 cea mai înaltã distincţie din partea Columbia University, Shepard Medal, pentru cercetãri exemplare în geologia marinã), un grup aparţinând populaţiilor carpato-dunărene duce acest motiv până pe malurile Rinului şi al Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spiralã – spirala carpato-dunãreanã, valuri concentrice, desene rectangulare şi tot felul de forme geometrice, asemãnãtoare cu cele din Moldova;
- în vechiul alfabet hieroglific egiptean, semnul spiralei are înţeles de apă;
- la tracii din Asia Mică, întreaga suprafaţă a armei era acoperită cu motive geometrice, în care domina spirala, motiv decorativ de mare efect, exprimând atât rafinamentul triburilor care o produceau, cât şi nivelul societăţii care solicita asemenea obiecte. În ornamentaţia cu caracter geometric, pe obiecte de lut sau pe arme, se desprind unele elemente dominante: cercuri, cercuri cu cruce, spirale, toate simbolizând soarele. Aceste ornamente ilustrează deosebita importanţă pe care au dat-o Tracii cultului zeului-lumină;
- spirala apare ca ornament pe piesele din tezaurul dezgropat de Schliemann la Troia;
- apare pe portalurile caselor ţăranilor daci, ori pe covoare, pe fote şi ţesături, semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul; este poate cel mai caracteristic, dar şi cel mai ermetic simbol al poporului nostru.

UN SANCTUAR SIMILAR LÂNGĂ LOCALITATEA MIREASA

La aproximativ 25km de localitatea Seimeni, lângă localitatea Mireasa, am descoperit un sanctuar similar cu cel de la Seimeni. Se mai observă patru discuri cu diametrul de 26m.
Localitatea Mireasa nu este cuprinsă în Repertoriul Arheologic al României a Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, şi nici în Repertoarul Arheologic Naţional.

La mai putin de 25 km de Seimeni se afla localitatea cu nume parca
predestinat sa însoteasca primul sanctuar descoperit la altarul Zeului
Soare: Mireasa. Cununa îi este împodobita cu patru cochete discuri cu
diametrul de … 28 m, amplasate pe malul unui pârâu.

Cu precizarea Dacia Liberă că mireasa a fost violată. Aşa arată acum pe Google Maps locaţia. Se observă cum zona cu sanctuare s-a aplatizată. Am ezitat să dăm mai departe aceste imagini, dar ele sunt oricum pe net. Poate popularizarea lor va sensibiliza autorităţile să le protejeze cum se cuvine. Iar de faptul că ele sigur vor fi cunoscute de autorităţile locale se va ocupa asociaţia România – Dacia Casa Noastră, care, în perioada următoare, va face demersuri pe lângă autorităţi ca acestea să intervină şi să salveze urmele trecutului nostru.

Alaiul nu se lasa asteptat: nu trebuie decât sa ne îndreptam privirile spre
sudul Dobrogei. Acolo unde apele marii patrund insistent pâna la poalele
dealurilor, racorindu-le, se afla doua localitati apropiate, Vîrtop si
Albesti. Un mic râu se strecoara vioi printre pliurile dealurilor,
pierzându-se în sclipirile golfului. Este martor mut al mileniilor de
istorie si înca mai pastreaza ecourile incantatiilor izvorâte de pe
platourile misterioase ale celor doua sanctuare, odata cu apa izvoarelor.

textul original, modificat în anumite puncte de redacţie, aparţine lui  PINTILIE CRISTIAN

Sursa: enciclopediagetodacilor.blogspot.com

Dan Puric – Invidia

“ Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram dejape Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4×4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati.

A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila – la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia – la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.

L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.

Asa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar.

Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie. Acelasi rezultat: citiseram toate cartile.

Si atunci ne-a cuprins invidia…
Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?“

Sursa: dacialibera.com

Rascoala lui Horea, Closca si Crisan (Gorunul lui Horea)

Românii din Bulgaria, între uitare şi "asimilare benevolă"

În ciuda declarării loialităţii faţă de statul bulgar, românii care îşi revendică drepturile sunt consideraţi drept "distrugători ai statului", "vânzători ai neamului bulgar" şi chiar agenţi ai României, spun pentru Cotidianul.ro presedintele Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE", Ivo Filipov Gheorgheiv, şi preşedintele AVE din Kozlodui, Nicolai Marinov Pacev.
S-a ajuns astfel că de la cei 70.000 de etnici români declaraţi oficial în Bulgaria în perioada interbelică, să se ajungă, în 2001, la puţin peste 1.000 de locuitori, în condiţiile în care, din datele neoficiale ale Uniunea Etnicilor Români, în Bulgaria locuiesc circa 300.000 de români.
Aceasta şi pentru că politica autorităţilor de la Sofia este de a susţine că vlahii şi românii, dar şi aromânii sau meglenoromanii, sunt populaţii cu tradiţii, obiceiuri şi cultura diferite, după cum se arată în amintitul raport al AVE. Vorbind despre politica Sofiei, Preşedintele Asociatiei Aromânilor din Bulgaria declara, pentru Agerpres, că "nu poate fi vorba de asimilare, ci de integrare cu bună voinţă."
Uniunea Etnicilor Romani din Bulgaria "AVE" a prezentat un raport asupra populaţiei româneşti din ţara vecină, imediat după încheierea recensământului din februatrie 2011. La fel cum reclamau organizaţiile macedonene după recensământul din 2001, presedintele AVE, Ivo Filipov Gheorgheiv arată că în satele româneşti din sudul Dunării datele au fost completat cu creionul, pentru a putea fi uşor modificate, în detrimentul etnicilor români.
La sesizarea AVE, Ministerul român de Externe a răspuns indicând că va include această problemă pe agenda dialogului bilateral cu Sofia.
"Se ştie că, dacă o persoană vorbeşte româneşte, nu poate să evolueze în ierarhie sau să progreseze în societatea modernă. Acest fapt a făcut ca unii din neamul nostru care au ajuns să ocupe o funcţie să refuze să recunoască că sunt români, să vorbească româneşte sau să-şi înveţe copii să vorbească româneşte de teamă că îşi vor pierde funcţia. În privinţa asta s-a ajuns până la paradoxul ca bunicii care nu ştiau limba bulgară să nu se poată înţelege cu nepoţii care nu ştiau româneşte", se arată în raportul AVE.
În Bulgaria există o singura instituţie de învăţământ cu predare in limba română, un liceu din Sofia, într-o zonă în care prezenţa etnicilor români este minimă. Cei zece elevi care încheie cursurile în fiecare an sunt, preponderent, bulgari care apoi cumpără acte care le certifică apartenenţa la etnia română şi studiaza la Bucureşti, în virtutea unui acord privind schimbul de studenţi, spune Ivo Filipov Gheorghiev. Preşedintele Traian Băsescu a promis că va aborda tema înfiinţării unui liceu românesc la Vidin, zona în care se concentrează comunitatea românească, însă totul a rămas la stadiul de promisiune.
Cât despre fonduri, în timp ce statul român a odferit, în 2010, circa 600.000 de euro comunităţii bulgare din România, românii de la sud de Dunare au primit sub 10.000 de euro din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, iar statul bulgar nu participă deloc la susţinerea asociaţiilor româneşti, o dată ce minorităţile naţionale nu sunt recunoscute. Mai mult, Fiscul bulgar impozitează micile fonduri primite de la Bucureşti.
Aceeaşi autoritate fiscală de la Sofia a lansat în acest an o campanie prin care le cere profesorilor de limba română listele cu numele copiilor înscrişi la cursuri, adeverinţele şi diplomele acestora. Şcolile sunt organizate de români şi plătite exclusiv din fonduri ale comunităţii şi ajutoarele de la Bucureşti.
Banii sunt esenţiali pentru românii din Bulgaria, pentru că marea masa a comunităţii trăieşte în nord-vestul ţării, cea mai săracă regiune din UE, potrivit unui recent studiu al Eurostat. "Sistemul represiv a folosit şi foloseste în continuare sărăcia ca cea mai puternică pârghie de asimilare a unui neam", arată raportul AVE. Acum, Uniunea Romanilor din Bulgaria are nevoie de circa 40.000 de euro pentru a cumpara un imobil in Vidin pentru a adaposti o biblioteca de 25.000 de volume, găzduită în condiţii improprii într-o cameră a primăriei.
Aderarea la UE nu pare a oferi perspective mai bune minorităţilor din Bulgaria. Bulgaria europeană a fost aspru admonestată într-un raport din 2009 al Consiliului Europei, care cerea adoptarea unui amendament constituţional "pentru o mai bună garantare a dreptului minorităţilor la asociere şi pentru deplina aliniere a practicilor la standardele Consiliului Europei." Motivul criticilor ţinea în special de situaţia minorităţii turce, cea care se bucură de cele mai mari drepturi-reprezentare parlamentară şi o emisiune zilnică de ştiri, de zece minute, la televiziunea publică. La presiunea naţionaliştilor, premierul Boiko Borisov a fost chiar pe punctul de a organiza un referendum pentru interzicerea acestei emisiuni.
Presa occidentală a relatat despre politica de asimilare a minorităţii turce în timpul regimului comunist din Bulgaria şi despre exodul a 300.000 de etnici turci, după căderea comunismului.
Statutul minorităţilor are o miză imensă în Bulgaria, având în vedere declinul demografic şi exodul în ţările vestice. Potrivit recensământului din 2011, populaţia Bulgariei s-a redus la 7,3 milioane de locuitori, iar din datele neoficiale ale asociaţiilor minorităţilor etnice, bulgarii nu depăşesc cu mult jumătate din această populaţie.

autor : Razvan Ciubotaru
sursa : ziarul Cotidianul
sursa: http://rdcnploiesti.blogspot.com

Tragedia nativilor americani, efectul canar

Doi muzicieni, membri ai formaţiei pop The Bastard Fairies din Los Angeles, Robin Davey şi Yellow Thunder Woman, au realizat, în 2006, documentarul The Canary Effect – care analizează, în profunzime, consecinţele politicii Statelor Unite, asupra populaţiei native americane – ce a fost prezentat în premieră la Tribeca Film Festival iar, ulterior, la Traverse City Film Festival, găzduit de incomodul Michael Moore, câştigând premiul Stanley Kubrick.

Titlul documentarului derivă dintr-o analogie, făcută de avocatul Felix S. Cohen, artizanul legislaţiei moderne privind drepturile populaţiei native americane, care a părăsit cariera sa guvernamentală în 1947, în semn de protest, la momentul în care politica americană începuse să devieze, din nou, către limitarea drepturilor suverane tribale. Documentarul ne reaminteşte un subiect extrem de delicat al istoriei mondiale, drama seculară a populaţiei americane indigene, nelăsându-ne să uităm că lagărele de concentrare nu au fost inventate de nazişti sau de Stalin, ci de americani, în încercarea de a îndoctrina şi chiar extermina o populaţie incomodă, care le amintea permanent, prin simpla prezenţă, că-şi întemeiaseră ţara şi averile pe crimă şi jaf, tot cinicii “campioni ai libertăţii” mondiale fiind şi promotorii unor forme primitive de război biologic, prin distribuirea de echipament – îmbrăcăminte şi pături – contaminat de diverşi agenţi infecţioşi.

Pentru un film de debut, documentarul este extrem de bine realizat, la fel de dur uneori ca şi muzica, folosind tehnica intercalării imaginilor şi a comentariilor de epocă, cu discursuri politice moderne şi interviuri incisive, care evită elegant accentele scolastice, dar gravitatea informaţiei prezentate nu lasă nici o urmă de dubiu că problema indiană este mai actuală ca oricând.
Sursa: http://antiiluzii.blogspot.com

Efectul Canar from Anti Iluzii on Vimeo.

Preluat de pe: http://dacialibera.com

Lupta cu boala

A mai trecut o săptămână de primăvara sub spectru atomic a anului 2011. Norul radioactiv a venit şi a şi trecut peste România. Dar peste ţara noastră a rămas norul laşităţii şi lipsei de implicare atât de bine cultivate încât au intrat în gena majorităţii. Românului îi spui să se trezească că e violat, dar el mai stă puţin, că nu poate reacţiona imediat la o asemenea agresiune. De ce spun asta. Vă explic imediat. Ăştia de afară, administratorii firmei în care suntem simple cifre pe un bilanţ, s-au uitat de pe norişor la sclavii disperaţi de pe tarla şi au spus, bă, ăştia încă mai trăiesc! Ia să vedem ce mai putem face să-i omorâm sau să-i facem să plece dracului din locul ăla pe care-l vrem noi. Să se închidă spitalele!, a venit ordinul, iar spitalele s-au închis. Perfect, au şi început să moară nişte amărâţi fără servicii sanitare apropiate. A citi nu e bine, trebuie toţi doar să audă ce le zice jurnalul televiziunilor noastre sau mesajul curvelor noastre mediatice, care au ca sarcină distrugerea morală a celor care mai rezistă. Distrugeţi învăţământul!, a mai venit un ordin. Iar acum majoritatea profesorilor se zbat în sărăcie, mulţi alegând să devină ştergători de căcat în alte ţări. Perfect, avem numai agramaţi, care nu ştiu să scrie şi care nu au deschis vreo o carte vreodată. Ia să mai vedem. Ăştia încă nu sunt reduşi la condiţia de iobagi, muncesc ca proştii doar pentru nişte mâncare ieftină şi un acoperiş penibil, dar încă se mai deplasează, încă mai părăsesc moşia pe care trag în jug! Scumpiţi carburantul! Iar carburantul a sărit de şase lei pe litru. Ce or să facă oile? Se vor uni cumva şi vor boicota unul dintre lanţurile de benzinării, măcar ca mesaj că încă mai există nişte nerv? Da, unii s-au adunat vreo 1500 într-un loc, alte câteva mii în alte locuri, dar restul.. e bine, le place să fie violaţi. Unii dorm prea adânc să simtă (...), iar unii, deşi treji, preferă o viaţă de genul ăsta, deci, să ne continuăm programul! Chiar şi cei treji care reacţionează o fac prea lent, că au alte treburi mult mai importante decât propriul viitor şi al propriilor copiii... Ce pot spune, deşi sună incredibil, unii poate chiar au ieşit din clamata violare a văduvelor de război dace de către romani. Cel puţin, aşa se comportă. Lipsa de reacţie, moştenită pe cale maternă, ar fi fundamentală în demonstrarea unei teorii fanteziste, romanizarea dacilor. Numai că noi nu am fost romanizaţi, doar spălaţi pe creier, doar inoculaţi cu nepăsare şi disperare, care duc la delăsare, iar orice boală, atât cât mai sunt nişte celule sănătoase, şi ele există, nu va pune capac organismului. Ca orice dac liber şi mândru mai fac un apel către fraţii şi surorile mele, TREZIŢI-VĂ! MIŞCAŢI MAI REPEDE! SALVAREA NOASTRĂ E ÎN MÂINILE NOASTRE, NU MAI PREGETAŢI! DAŢI MAI DEPARTE MESAJUL TREZIRII, MESAJUL SPERANŢEI! STAŢI DREPŢI, DAR NU IMOBILI! NE VOM LUA ŢARA ÎNAPOI ÎMPREUNĂ. Serul inoculat parşiv va fi respins de organism, iar noi vom renaşte, deşi mizeriile astea fac tot ce se poate să ne distrugă. Cu credinţa asta în inimi să luptaţi mai departe. Izbânda nu este departe, este exact unde vrem noi să fie.

Octavian-Eugeniu Manu, lider RDCN

Apocalipsa dupa Cioran

Apocalipsa dupa Cioran (1995). Regizat de Gabriel Liiceanu, Sorin Iliesiu - Documentar

Vezi mai multe video din evenimente

Sursa: http://dacialibera.com/centenar-cioran/

De ce a murit naţionalistul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România
Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.
Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.
M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….
Pentru că a înţeles că în 1877 am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această  victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000 Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare(ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.
Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor  care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare  ar fi revenit acasă.
Dar ce ar fi trebuit să facem?
Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea.  Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic!
Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.
După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.
Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.
Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.
Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.
El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar
În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“
Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.
,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi realipirea la Ţară
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)
O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti,  denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.
Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, au iritat puterile centrale. Atunci s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare şi Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu Doina. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.
Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.
Ca urmare, la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.
Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.
Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.
Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.
Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.
Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.
Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.
Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.
Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.
Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?
Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI  fiind  preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …”  “….  feţe patibulare …  maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996
Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !!  ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)
Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.
Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)
Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români”  de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.
Sursa: dacialibera.com

ROMÂNII DIN BUGEAC

Vîrsta de fier
În 1940, România, neutră în războiul care se declanşase, se află izolată. După îngenuncherea Franţei, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, Uniunea Sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenţii teritoriale. Ameninţat cu invadarea simultană din mai multe direcţii, statul român cedează mai întîi în faţa notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în faţa Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viaţa a milioane de oameni.
Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populaţie (existau bulgari în judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi români în Durostor şi Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populaţia românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit. Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum şi fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuţii.

Pentru Bugeac şi celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomeneşti devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuşi produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei Uniuni Sovietice. De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călăraşi şi Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc). Ţăranilor li s-au rechiziţionat recoltele pe chitanţe şi li s-au impus cote de produse, imposibil de atins. Multora li s-a luat lotul individual şi au fost încadraţi în colhozuri şi sovhozuri. Mii de basarabeni din Bugeac au fost declaraţi chiaburi („culaci“), fiind executaţi sau aruncaţi în ţinuturi asiatice pustii. Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populaţie demilitarizată, rurală în mare majoritate, şi a avut grijă, de pildă, să suprime preoţii (revenind în municipiul Tighina, armata română regăseşte un singur preot), sau să execute pe ţăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941. De altfel, foarte mulţi locuitori au fost mobilizaţi în echipe de muncă forţată. Un supravieţuitor dintr-un asemenea detaşament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri şi că supravieţuitorii trăiau din mila ţăranilor români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autorităţile române au descoperit, în subteranele vechii cetăţi, o temniţă a Poliţiei secrete sovietice. Aici fuseseră ucişi sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră veşti bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaţilor, înainte de execuţie.
Populaţia română a fost redusă, în acest prim interval de ocupaţie sovietică (iulie 1940 – iulie 1941), cu cel puţin 25%.
Tot acum s-a încheiat şi epopeea comunităţii germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940. Ceilalţi au fost aduşi în Germania, triaţi şi diferenţiaţi în impuri din punct de vedere rasial – aceştia au fost trimişi în România – şi puri – aceştia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau şi Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foştii colonişti germani ai Basarabiei au fost în mare parte ucişi sau au îngheţat, încercînd să se salveze de la atrocităţi. Germanii din România au fost şi ei vînaţi de autorităţile sovietice; aşezările rămase pustii au fost repopulate primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiţi din România, de la Galaţi (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).
În noiembrie 1940 sînt fixate graniţele noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum şi 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, create în Transnistria în 1924. Nordul judeţului Hotin, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei au fost incluse în componenţa Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistenţă de către conducerea de la Kiev, care a obţinut şi teritorii neprevăzute iniţial de către autorităţile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane transnistrene precum Valea Hoţului. Faptul a părut ciudat pînă şi presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputaţi ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broşuri de propagandă în limba română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a judeţului Hotin şi cu sudul Basarabiei au fost ataşate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populaţie românească: „Cum se vede, autorităţile s-au lovit cu capul de realitate, şi acuma, pe ocolite, constată că şi în aceste ţinuturi au de-a face cu bietul moldovean“.
Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format iniţial o regiune, cu reşedinţa la Cetatea Albă; după război, reşedinţa se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferenţieri, în regiunea Odessa, din care face parte şi în prezent.
În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors ţării, prin acţiunile armatelor germană şi română, desfăşurate între 22 iunie – 25 iulie. Retrăgîndu-se, forţele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic şi au căutat să distrugă cît mai mult. Oraşul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acţiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împuşcături, vestind unităţile române de situaţia creată şi grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraş au fost arborate pe ascuns drapele româneşti şi germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi oraşului; numai o mică parte din clădirile şi instalaţiile portuare minate au putut fi distruse.
Inventarul agricol a fost rechiziţionat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalaţiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, şi în primul rînd tinerii apţi de luptă, au fost ridicaţi din satele lor. Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populaţiei civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ştefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împuşcat. Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată şi violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.
După îndepărtarea frontului, potenţialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din aceşti ultimi ani de administraţie românească reţinem un fapt demografic unic: repopularea unor localităţi din fosta zonă de colonizare germană, cu ţărani sosiţi din satele româneşti din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului. După clipe emoţionante de regăsire sufletească, primii care şi-au exprimat intenţia de a fi repatriaţi au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord şi Dunăreanca (Dunaievca) din judeţul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov. Repatrierea s-a făcut prin grija personală a mareşalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Raţiu. Românii repatriaţi au primit cîte o casă şi cinci hectare de teren, cei mai mulţi fiind aşezaţi în comuna Sărata (centrul Bugeacului).
Perioada contemporană
După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deşi armele amuţiseră, pentru populaţia Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului – chinurile foametei. La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriaşe fixate ţăranilor, precum şi distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat şobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în judeţul Cahul, între decembrie 1946 – februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În acelaşi timp, conducerea RSS Moldoveneşti raporta depăşirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% – Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.
Pacea de la Paris, din acelaşi an, a oficializat statutul teritoriilor româneşti ocupate în 1940, şi apoi în 1944, ca părţi componente ale Uniunii Sovietice. Cîţiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puţin cu sute de metri, în dauna statului român (devenit la 30 decembrie 1947 din regat, republică populară). În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localităţile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuţii Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la Bucureşti, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă română“, în schimbul ocupării Insulei Şerpilor (aceasta rămăsese României şi la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.
De asemenea, la 25 noiembrie 1949, frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe braţul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut şi cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de oraşul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.
Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai RSS Moldoveneşti de refacere a unităţii administrative a teritoriilor româneşti din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei şi, uneori, chiar a teritoriilor româneşti din Transnistria. Aceste încercări nu au fost departe de reuşită (se pregătiseră, în 1946, şi textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, şi chiar a unor judeţe din Ardeal, sub pretextul refacerii unităţii „poporului moldovenesc“ (vezi şi Anexa III).
Argumentaţia liderilor comunişti F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenţia însăşi, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaşte unitatea istorică şi economică a teritoriilor dezmembrate. Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca şi cele ţariste, sînt considerate false şi se propun cifre, mai apropiate de evaluările româneşti. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice al RSS Moldoveneşti, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în judeţul Akkerman (Cetatea Albă – n.n.) satele cu populaţie mixtă, formată din moldoveni şi ucraineni, erau incluse în rîndul localităţilor populate de maloruşi, adică de ucraineni“, atrage el atenţia, printre altele.
În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populaţiei româneşti, pentru cei mai mulţi drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinaţie au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc. Nu a existat şi aproape că nu există nici astăzi o viaţă culturală românească. Şcolile s-a căutat mereu să fie desfiinţate, încă de pe vremea aşa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 şcoala din satul românesc Cioara – Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba rusă de predare. Procesul continuă şi după destrămarea Uniunii Sovietice, cu şcoli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) şi altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de şcoli româneşti, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar şi gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor româneşti. Dintre aceste şcoli, unele sînt de fapt mixte, româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în româneşte. La oraş limba română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, ameninţînd şi pe părinţii solicitanţi cu concedierea din serviciu.
Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chişinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea şi Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoş, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunităţile româneşti. Ei aduc şi la Ismail această societate, încearcă să susţină publicaţii precum „Luceafărul“ de la Odessa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianţei Creştin – Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuţi din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăţi şi obstrucţii, în satul Babele (Oziornoie) s-a ţinut doar o conferinţă a acesteia. În noiembrie 1991 românii au fost chemaţi, prin foi volante, să protesteze şi să boicoteze referendumul pentru independenţa Ucrainei, de la 1 decembrie, acelaşi an. Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc şi pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste şi-au dovedit eficienţa imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea şcolii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunţat, intervenind şi ambasada României la Kiev.
Tratatul din anul 1998 dintre România şi Ucraina stipulează o recunoaştere reciprocă a graniţelor şi o protejare a minorităţilor română din Ucraina (cel puţin 600.000 de persoane, diferenţiate în „români“ şi „moldoveni“) şi a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul judeţului Maramureş şi în judeţul Suceava, în timp ce românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureşul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul – Bug, precum şi în sate puţin cunoscute şi depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbass, din Crimeea; la aceştia se adaugă comunităţile româneşti din marile oraşe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunităţi lipsite de organizare şi supuse cel mai uşor deznaţionalizării. Conştiinţa apartenenţei la neamul românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoriceşte.
Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul naţiunii române. Piedicile din partea autorităţilor sînt mari, şi constituie, în limbajul democraţiei, încălcări ale drepturilor omului. Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicaţiile Româneşti din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Basaraba sau din România). Situaţia se poate îmbunătăţi mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator statul român – în acest sens consemnăm vizita preşedintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odessa din Ucraina, a Republicii Moldova (judeţul Cahul), a judeţelor Galaţi, Brăila şi Tulcea din România.
Idealul comunităţii Româneşti este ca o parte din tezaurul inalterabil al naţiunii si poate fi păstrat şi în Bugeac.
Sursa: dacialibera.com