De ce a murit naţionalistul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România
Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.
Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.
M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….
Pentru că a înţeles că în 1877 am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această  victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000 Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare(ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.
Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor  care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare  ar fi revenit acasă.
Dar ce ar fi trebuit să facem?
Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea.  Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic!
Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.
După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.
Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.
Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.
Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.
El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar
În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“
Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.
,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi realipirea la Ţară
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)
O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti,  denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.
Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, au iritat puterile centrale. Atunci s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare şi Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu Doina. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.
Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.
Ca urmare, la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.
Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.
Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.
Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.
Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.
Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.
Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.
Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.
Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.
Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?
Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI  fiind  preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …”  “….  feţe patibulare …  maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996
Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !!  ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)
Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.
Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)
Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români”  de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.
Sursa: dacialibera.com