Eminescu - ADESEORI O LEGE OARECARE ...

Adeseori o lege oarecare stă în aer cînd toate împrejurările cîte o reclamă există şi e destul ca o picătură să se adauge la paharul plin pentru ca ea să se voteze de exemplu. Acea picătură, acel caz izolat care-i dă naştere se numea de către cei vechi occasio legis. Tot astfel şi un adevăr e cîteodată în aer, precum acela al legii gravitaţii care, de mult presimţit, a căzut în sînul lui Newton sub forma unui măr şi în mintea lui sub forma unei teorii. Acel măr a fost ocazia descoperirii unui adevăr, mai mare desigur şi de o importanţă mai universală decît acela pe care noi îl vom espune mai la vale, servindu-ne de o polemică, deja încheiată, cu ziarul „Unirea” din Iaşi.

Acest ziar făcuse oarecari observaţiuni la programul partidului conservator. Din parte-ne am întimpinat nu numai cu lesnicioasa înlăturare a acelor observaţiuni, ci totodată cu o scurtă caracterizare a roşilor, din partidul cărora „Unirea”, după a noastră părere fără cuvînt încă, pretinde a fi. Întîmpinarea noastră a primit un răspuns, din care publicăm o parte.
Mirarea noastră este mare cînd vedem, cu ocazia articolului în chestiune, că, tocmai cînd „Timpul” caută a
păstra faţă cu noi tonul de bună-cuviinţă relativă, mulţumindu-se a ne taxa deocamdată de naivi, de tineri ce avem nevoie de primit lecţii, tocmai atunci dă curs liber vocabularului cunoscut şi prea cunoscut pentru a califica pe
coreligionarii noştri politici de dincolo de Milcov.
Întrebăm serios pe confraţii noştri de la numitul jurnal dacă este demn şi onorabil ca să scrie că sau eşti cetăţean onest, şi
atunci nu te faci roş, sau eşti un gheşeftar, şi atunci nu te faci decît roş?
Noi respingem deosebirea ce deocamdată „Timpul” caută a stabili — între partidul roşu şi între noi — aceasta este o nouă
insultă aruncată gratuit liberalilor.
Noi am declarat că am intrat în partidul liberal naţional şi orice deosebire, chiar şi mai cu samă în favoarea noastră, o
considerăm ca o răutate din partea confraţilor noştri de la „Timpul”.

Noi ne servim de partea aceasta de răspuns nu pentru a-l combate, căci — vorba unui lord englez, auzise discursuri care i-au schimbat sentimentele, nici unul cari i-au schimbat votul — dar pentru a espune o dată pre larg convingerea formată în decurs de mulţi ani despre roşii şi care nu e bazată pe împrejurarea că împărtăşim alte idei politice, ci ar rămînea aceeaşi chiar atunci cînd ideile noastre ar fi cu totul opuse celor de faţă.

Răspundem deci scurt că e şi demn şi onorabil de-a constata un adevăr şi tocmai dorinţa de a-l constata ne-au silit să stabilim deosebirea pe care „Unirea” o respinge şi care cu toate acestea rămîne tot atît de intactă ca şi evidenţa, oricum am încerca de a o înlătura.

Deja din stilul observaţiilor prime era lesne de recunoscut că autorii sînt numai pretinşi roşii, căci stilul adevărat roşu nu se află în puritatea lui decît numai în „Românul”, şi chiar aci nu totdauna, apoi în „Democratul” din Ploieşti, în „Curierul de Galaţi” şi în „Telegraful”.
Obiectiv vorbind, fără a şti cîtuşi de puţin nici cine redijează „Unirea”, nici cine sînt pretinşii roşii din
Moldova, am băgat de seamă că acele observaţii nu pot fi scrise de ceea ce, dincoace de Milcov, se numeşte ,,roşii", căci stilul acestora se distinge printr-un indisolubil amestec de viclenie şi mărginire. Nici prin minte nu ne-a trecut să voim a îndupleca pe confraţii de la „Unirea” în favorul manierei noastre de a vedea. Cu aceeaşi privire cu care am constata deosebirea între doi actori chiar cînd joacă acelaşi rol, între doi pictori chiar cînd zugrăvesc acelaşi portret, cînd emulează şi cred a semăna unul cu altul, am recunoscut din trăsătura de condei că nu avem a face cu ceea ce, în Ţara Românească, corespunde cu epitetul de „roşu”.


Ex ungue leonem zice latinul. Naturaliştii moderni reconstruiesc după o măsea fosilă forma animalului antediluvian. Daca naturaliştii fac aceste reconstrucţiuni pentru secole îndărăt, cu cît mai mult e justificat pentru contimporan de a recunoaşte neidentitatea naturelor, chiar cînd eticheta „naţionale-liberale” e identică Admitem că grupuri deosebite prin natura oamenilor pot merge împreună pentru un scop comun, precum alte grupuri, identice prin natura oamenilor, pot fi deosebite în aparenţă nu în apucături. N-avem ce-i face daca rezultatele cercetării noastre vrînd-nevrînd iese în contra teoriei identităţii între domnii de la „Unirea” şi acei de la „Telegraful” bunăoară. Daca am fi observat că confraţii de la „Unirea” sînt de calibrul acelor roşii de cari ţara Românească din nefericire e plină, de cari Moldova a fost scutită pîn-acuma, îi asigurăm că nici nu ne-am fi dat osteneala de a răspunde cu o silabă măcar la observările lor, precum nu polemizăm nici cu „Telegraful”, nici cu „Democratul” sau „Curierul de Galaţi”.

Noi întrebăm pe confraţii de la „Unirea” cîteva lucruri la cari nu cerem nici un răspuns, căci facem întrebările numai pentru a le pune ad oculos deosebirea ce voim s-o stabilim. Aceste întrebări vor releva caracterul a ceea ce noi numim partid roşu.
Fost-ar fi capabili dumnealor de-a mîna armata dezbrăcată în război pe timp de iarnă şi de-a o lăsa să moară
de foame pe cîmpiile Bulgariei ?
Fost-ar fi capabili de a numi „răscumpărarea” cestiunea cea maipopulară din România, la care opoziţie nici
că mai încape, în acelaşi moment în care ştiau că răscumpărarea eimpusă din străinătate?
Fost-ar fi capabili să laude concesia Strousberg cu termenii cei mai strălucitori cînd însuşi şeful partidului
declară azi în Senat că era o afacere care — fără ştirea şi peste voia ţării — se pusese la cale între Viena şi Berlin?
Fost-ar fi în stare să declare că descoperirile făcute de d. S. Mihălescu în Senat sînt o simplă cestiune de
formalitate reglementară cînd se ştia de toţi că raportul adus în Senat în cestiunea aceasta se făcuse cusupresiune de
acte, cînd se ştia că altul a fost raportul adus, altul cel care era să se aducă? Şi cu toate acestea, daca confraţii noştri ar

fi văzut starea nedescriptibilă de mizerie şi goliciune atît a oştirii noastre cît şi a oamenilor purtaţi sub suliţi căzăceşti pînă dincolo de Balcani, ar înţelege înfiorătoarea gravitate a acestor cestiuni şi înfioratoarea usurinţă cu care se trece peste aceste abisuri de corupţiune şi de duplicitate.

Noi înţelegem prea bine ca un guvern să fie slab în afară cînd nu reprezintă sute de mii de baionete şi miliarde de producţiune industrială, dar această amăgire sistematică a poporului, aceastăglorificare a unor sarcini impuse, a unor uşurinţe criminale, a unor scabroase cestiuni, ca a unor idealuri naţionale, iată ceea ce dovedeşte o duplicitate şi de inimă şi de minte care n-are seamăn în lume. Aceste calităţi numai româneşti nu sînt. De facto se află între noi, dar avem o sumă de cuvinte etnologice pentru a tăgădui românitatea lor.

După opiniunea noastră, ceea ce e ferment roşu în ţară sînt acei străini colonizaţi în secolul trecut cari n-au avut timpul necesar sau n-au fost în stare de a-şi adapta caracterul lor moştenit caracterului nostru naţional. Cînd zicem „român” fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noştri în acel moment e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău — daca e rău, fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; c-un cuvînt ni se pare că atît calităţile cît şi defectele românului sînt întregi, neînchircite; el se arată cum este. N-are o cocoaşă intelectual sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; [î]i lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţei noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a espedientelor. Toate figurile acele făţarnice şi rele, viclene fără inteligenţă, toate acele cîte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul
noţiunii „român”. Poate deci că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi,
prea osificate, prea staţionare, pentru ca prin încrucişare să poţi scoate ceva bun din ele.

În ţara noastră, care e pe clina de despărţire între trei lumi deosebite, aceste elemente au existat totdauna. Cu cît mai vechi însă, cu atît mai asimilate. O luptă între elementul autohton din ţară şi între acestea au existat totdeuna; momentele de învingere deplină a elementului autohton, chiar pentru un timp determinat, se înseamnă prin înflorirea ţării, momentele de învingere a celorlalte elemente se deosebesc prin o repede cădere a tuturor elementelor de înflorire.
Cred oare confraţii de la „Unirea” că pentru Anglia ar fi indiferent dacă ar ajunge elementele celtice la
dominaţiune?
Şi există asemenea elemente în Anglia; ele se deosebesc prin turbulenţa lor, deşi vorbesc în aceeaşi limbă şi
au aceleaşi obiceiuri ca şi englezii de rasă anglo-saxonă.

Sau nu li se pare ciudat în confederaţia germană rolul Prusiei, ai cărei locuitori sînt de origine slavă şi trădează în toate apucăturile lor caracterul autoritar şi aspru al rasei lor, faţă cu germanii de sud de ex., cu instinctele lor artistice, cu sentimentalismul lor, cu îngăduinţa lor înnăscută? Şi cu toate acestea sînt oameni tari şi viteji, robuşti şi inteligenţi ca şi confraţii lor actuali, dar geaba — germenul fundamental al rasei e altul. Orice s-ar zice dar, la deosebire de rasă cată în ultima linie să reducem şi deosebirea de apucături — de aceea repetăm că mugurii încă inocenţi de la „Unirea” vor trebui să se aleagă mai la urmă într-un fel şi abia atunci vom putea sorta cine dintre d-lor se potriveşte între roşii, cine nu.

De admit sau de nu admit rezerva noastră e pentru noi indiferent. Grecii ar putea să nu admită deosebirea ce- am face între ei şi albaneji, dar asta nu împiedică ca deosebirea să existe în realitate. Se vede prea bine din tonul nostru că sîntem departe de-a spune răutăţi. Amestecul de fapt e atît de intensiv încît nu se mai poate constata deosebirea individ după individ. Destul numai că-l constatăm în rezultatele lui intelectuale, căci, dacă ideile nu sînt înnăscute, în orice caz predispoziţia de a fi sau a nu fi roşu e înnăscută. Această predispoziţie înnăscută n-o putem constata încă la confraţii de la „Unirea”.

Şi într-adevăr, daca şi-ar da cineva puţină osteneală chiar, ar constata lesne că personalităţile marcante ale partidului roşu sînt străini transdanubiani de o imigraţiune relativ nouă. Lucrul merge atît de departe încît d. Brătianu, care e de provenienţă autohtonă, dar şef al partidului, în opinia ţărei întregi se izolează şi se esceptează de restul partidului său cu numele de „om cinstit”, al cărui principal defect ar fi că îngăduie purtarea coreligionarilor săi politici. Dar putem zice mai mult încă: d. Brătianu se izolează el însuşi de partidul de care uzează şi, după cît ştim, are un dispreţ, deşi arareori pronunţat, pentru acei oameni incapabili de a compune un proiect de lege sau de a studia în mod serios o cestiune din cari se compune partidul său. Sau cred confraţii noştri că vînătoarea cancelarului de la Măgura după oameni solizi, cu inteligenţă serioasă, cu caracter serios, e numai o panglicărie de echilibru? Se înşală. Această păscuire în deşert înseamnă necesitatea ce are de oameni, chiar cînd aceştia nu s-ar bucura de încrederea aşa- numitei majorităţi, pentru dominarea căreia n-ar avea, se-nţelege, nevoie de nici o călitate decît de aceea de a dispune de buget. Reţelele după oameni mai destoinici sînt întinse pretutindenea în Moldova între adversarii săi politici cei mai înverşunaţi, între tinerii nehotărîţi încă, precum şi între aceia cari n-au esperienţa lucrurilor.

Întrucîtva lucrul este de înţeles. D. Brătianu are un defect, comun românilor, acela al unei tăinuite, dar cu atît mai adînce ambiţii. Roşul adevărat nu e ambiţios decît după foloasele materiale ale aspiraţiunii sale realizate; d-sa nu. Această ambiţie cu totul exagerată şi în disproporţie cu calităţile sale l-au făcut să devie mai bine şef al roşiilor decît al doilea într-alt şir de oameni. Şi, fiindcă nu poate afla instrumente între alţi oameni, n-a mai ales, ci a cules dintre aceia despre cari se zice: „c-a umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut”. Încercarea sa actuală de-a rămînea în rolul său de conducător, dar de-a substitui cantitatea prin calitatea aderenţilor săi ni se pare zadarnică, căci partidul de care dispune e dominat cu totul în cestiuni de principiu, e adevărat, îl dominează însă cu totul cînd e vorba de foloasele materiale ale adeziunii lor.

15 martie 1880