ROMANIA-DACIA: REVOLTĂTOR: Istoria României aruncată la gunoi (Atenție: imagini șocante!)

Mihai Gotiu

28 august 2005. New Orleans. Dimineața, primarul Ray Nagin a emis ordinul de evacuare a orașului, la puțin timp după ce uraganul Katrina a fost clasificat la gradul 5. Puțini dintre locuitorii New-Orleans-ului l-au luat în seamă. Un ordin asemănător fusese lansat cu un an mai devreme, din cauza uraganului Ivan. Și efectele acestuia nu au prevestit nimic din dezastrul pe care urma să-l provoace Katrina. Au fost, totuși, și persoane care au lut ordinul de evacuare în serios. Studii ulterioare dezastrului au arătat că printre extrem de puținele lucruri pe care le-au luat cu ei au fost fotografiile de familie, cu părinți, copii, prieteni, iubitul, iubita sau chiar cu… cățelul. Au fost și singurele lucruri cu care au rămas. Cu amintirile.
***
7 august 2010. Roșia Montană. La începutul săptămânii, o prietenă m-a sunat să-mi arate niște fotografii revoltătoare. Sâmbătă mi-am făcut timp pentru a urca în mașină și pentru a ajunge la Roșia. Mai exact la fosta școală a satului, construită, așa cum aveam să aflu de la arhitectul-restaurator Ștefan Bâlici, la 1896. Împreună cu fosta clădire a Primăriei (centru de plasă în perioada Imperiului Austro-Ungar). Pe atunci, autoritățile Imperiului mai construiau școli și primării din aurul scos de aici.
Pe dinafară, clădirea abandonată, poartă urmele zbuciumului din ultimii ani: bucăți de acoperiș rupte de vânt, geamuri sparte, tencuiala căzută pe porțiuni mari. Și, totuși, nimic nu prevestește dezastrul din interior.

De intrat, intru greu, reușind cu multă șansă să evit o grămadă de bălegar, pentru că, de când școala a fost abandonată, un corp al clădirii e folosit ca și… grajd. Iar după ce am intrat, privirea se încețoșează. Furia, revolta și umilința își dau mâna. Furie și revoltă la adresa celor care au lăsat să se producă dezastrul. Umilință născută din neputința de a te împotrivi tăvălugului distructiv. Fostele bănci ale elevilor au fost rupte în bucăți și aruncate grămadă prin colțurile claselor, ca și cum un uriaș dement și-ar fi făcut de cap pe aici. Sobele de teracotă sunt făcute și ele praf, fie de cei care s-au ”aprovizionat” pentru a-și construi propriile sobe, fie, pur și simplu, din plăcerea de a distruge. De a tăia orice șansă ca școala să mai devină vreodată funcțională.

Intru într-o încăpere despre care bănuiesc că ar fi fost odată bibliotecă. Mă întâmpină un morman de cărți prăfuite și scorojite. Citesc câteva titluri: ”Riscând mai mult decât viața”, ”Rio Bravo. La un pas de neființă”, ”Legenda continuă”, ”Poezii”, de Al. Philippide. În liceu a fost unul dintre poeții mei preferați. Deschid la întâmplare cartea: ”Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă/ Mergeam pe malul unei ape,/ Și blestemam în gândul meu cu ciudă/” (”Ceasul greu”).
Îmi fac curaj și merg mai departe. Într-o altă sală au fost depozitate hărțile, planșele și materialele didactice pentru orele de geografie și biologie. N-au scăpat nici ele de la distrugere. Un manechin folosit pentru studierea corpului uman, ciuntit și cu organele interne smule, e imaginea perfectă a momentului: un loc mort, fără inimă și suflet.
Dar nu pentru aceste imagini m-am întors la Roșia Montana. Într-una din clase, printre băncile rupte și balegă de cal, găsesc 12 saci din folie de plastic, cu bucăți de piatră, cărămidă și țigle. Dar nu orice fel de bucăți. Ștefan Bâlici îmi confirmă: e vorba de bucăți de istorie, vechi de aproape 2.000 de ani, din timpul exploatării romane a aurului de la Roșia Montană: decoruri și capiteluri ale unor monumente funerare sau altare romane. O bucată de stelă funerară. Țigle groase, din cărămidă, a locuințelor romane. Bucăți de tegulae mamatae (”mamate”) – mai exact urme ale unui ingenios sistem de încălzire și circulare a aerului cald, prin podea și pereți, folosit de romani în casele lor.
Ștefan Bâlici îmi explică și care e particularitatea descoperirilor arheologice din zona Roșiei Montane: faptul că în curțile templelor scoase la iveală de cercetări s-a găsit o diversitate uluitoare de zeități venerate, ceea ce sugerează că la Roșia Montană au venit coloniști din mai toate colțurile Imperiului Roman. Temple asemănătoare s-au mai găsit doar în Galia.
De asemenea, faptul că exploatarea romană a durat aproximativ 50 de ani (ultimele necropole fiind datate în perioada războaielor marcomanice, în jurul anului 170) reflectă un efort excepțional depus în zonă, care a dus la săparea celor 7 kilometri de galerii romane, unice ca dimensiuni și vechime. Îmi spune că nu știe să se fi făcut vreo estimare a populației localității din acea perioadă. ”Era, încă de atunci, o așezare cosmopolită”, afirm, în glumă.

Ștefan Bâlici nu găsește însă nicio explicație sau justificare ca asemenea obiecte arheologice să fie depozitate (sau aruncate, abandonate, cum doriți) într-o școală părăsită, printre bănci rupte și balegă de cal. ”Obiectele găsite în timpul cercetărilor arheologice sunt depozitate în locuri special amenajate, unde pot fi cercetate și/sau restaurate. Cele care merită sunt expuse în muzee, celelalte constituie obiecte de studiu, care pot oferi informații importante pentru cercetători”, spune el, după care arată spre bucățile ce par a fi decorațiunile unui templu: ”își merită locul într-un muzeu”.
Pe unul dintre saci apar notații cu marker negru specifice cercetărilor arheologice. Inscripția ”MNIR” (Muzeul Național de Istorie a României?) și anul 2001, sugerează anul și instituția care a făcut săpăturile care au scos la iveală obiectele în discuție. Cum au ajuns, după 9 ani, sacii respectivi în școala părăsită din Roșia Montană e o întrebare la care răspunsurile țin de domeniul absurdului ori ale unei neglijențe crase. Cine are interesul ca asemenea dovezi istorice să dispară ori să se degradeze? În ipoteza conspiraționistă, conform căreia respectivele obiecte au fost găsite de persoane neavizate și duse în școală, de unde au fost ele luate? RMGC (compania canadiană care intenționează să exploateze aurul de la Roșia Montană, și care este deranjată de valoarea patrimoniului de aici, care îi încurcă planurile) se laudă cu investiții majore, de milioane de euro în conservarea patrimoniului. RMGC are în custodie astfel de rezultate ale cercetărilor din zonă, dar, de asemenea, a afirmat anterior că deține audituri internaționale care certifică calitatea și siguranța modului în care acestea sunt depozitate și protejate.
Misterul devine și mai mare când Ștefan Bâlici susține că, în urmă cu un an, împreună cu studenții lui au realizat desenele și schițele necesare pentru ca școala să fie inclusă pe lista monumentelor istorice. Și, spune el, nu-și amintește să fi văzut acești saci.
Acestea nu sunt însă întrebări la care (doar) presa să caute răspunsuri. Fotografiile realizate ieri le voi pune la dispoziția Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și a Ministerului Educației Naționale, instituții avizate să inteprindă cercetări atât legate de situația degradantă a școlii din Roșia Montană, cât și referitoare la proveniența vestigiilor arheologice și a modului în care au ajuns să fie abandonate într-o școală părăsită.
…
Părăsesc clădirea școlii. Soarele de vară se revarsă asupra Roșiei Montane. O adiere răcoroasă, de munte, încearcă să transmită ceva din liniștea atât de cunoscută a satelor românești, într-o zi de odihnă. Doamna Rodica ne invită la o ciorbă de fasole verde, cu smântână și ardei iute. Am mai mâncat ciorbă de fasole făcută de doamna Rodica. Vă asigur că o asemenea invitație nu poate fi refuzată. Întrebările rămân însă. Îmi minte îmi vin acei locuitori ai New-Orleans-ului care, fugind din calea dezastrului, și-au luat cu ei fotografiile de familie. Înainte de a-și salva bunurile și-au salvat amintirile. S-au salvat pe ei înșiși. La Roșia Montană amintiri de 2000 de ani sunt aruncate la gunoi, împreună cu balega de cal.
Încerc să-mi imaginez o societate fără istorie. Fără amintiri. Fără educație. Cu școlile devastate și abandonate…
***
… ciorba de fasole e fierbinte. Doamna Rodica, fiica, ginerele și nepoții ei sunt printre cei care refuză să plece din Roșia Montană. Trăiesc de pe urma turiștilor care vin aici. Și trăiesc bine, nu fac față solicitărilor de cazare pe care le primesc, motiv pentru care au și stârnit invidia și amenințările celor care nu fac nimic și trăiesc din iluzia că va veni cineva care să le dea ceva de pomană. Nu s-au speriat și susțin că dacă cineva le va atinge o singură floare din grădina cu trandafiri din curtea casei, sunt hotărâți să ajungă până la Haga. Determinarea lor e reconfortantă. Și, după cum v-am mărturisit, ciorba de fasole e de nerefuzat.

Școala din Roșia Montană. Degradarea vizibilă în exterior, e doar un mic semn al dezastrului din interior

Cândva, școala din Roșia Montana avea o bibliotecă:

Mamate de aproape 2000 de ani, ”conservate” cu balegă de cal:

Cei 12 saci cu vestigii arheologice, abandonați în școala din Roșia Montană

Notații pe un sac: RM 2001 și MNIR (în partea de jos). În 2001, arheologi de la Muzeul Național de Istorie al României (MNIR) au cercetat siturile de la Roșia Montana