Sclavagismul modern

Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de sclavi care se târăsc pe suprafaţa pământului. Ei îşi cumpară toţi, la fel, mărfurile care îi aservesc tot mai mult. Ei aleargă toţi către o muncă tot mereu mai nebuna, care li se ofera printr-un consimţământ generos dacă sunt suficienţi de cuminţi. Ei înşişi aleg stăpânii pe care îi vor servi. Pentru ca această tragedie amestecată cu absurditate să poată fi pusă în practică, a trebuit mai întâi ca să li se extirpe membrilor acestei clase, orice urmă a conştiinţei legate de exploatarea şi alienarea ei. Iată deci strania modernitate a epocii noastre. Spre deosebire de sclavii din antichitate, de şerbii din evul mediu sau de muncitorii primelor revoluţii industriale, ne aflăm astăzi în faţa unei clase total aservite, dar care nu ştie acest lucru, sau care mai degrabă nu vrea să îl ştie. Prin consecinţă ei nu cunosc revolta care ar trebui să fie singura reacţie legitimă a celui exploatat. Ei acceptă fără crâcnire viaţa jalnică ce le-a fost construită. Renunţarea şi resemnarea sunt sursele nefericirii lor. Iată visul nefericit al sclavilor moderni care nu aspiră, în final, decât să se lase prinşi în hora macabră a sistemului de alienare. Opresiunea se modernizează întinzându-şi pretutindeni formele de mistificare ce permit mascarea condiţiei de sclavi. A arăta lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum sunt prezentate de către putere, reprezintă subversiunea sub forma ei cea mai autentică. Numai adevărul este revoluţionar. Pe măsura ce îşi construiesc lumea prin efortul muncii lor alienate, decorul acestei lumi devine închisoarea în care vor trebui să trăiască. O lume sordidă, fără gust şi miros, ce poartă în ea mizeria modului de producţie dominant. Acest decor este într-o construcţie fără sfârşit. Nimic nu este stabil aici. Reflecţia permanentă a spaţiului care ne înconjoară îşi găseşte justificarea în amnezia generalizată şi în insecuritatea în care trebuie să trăiască locuitorii săi. Totul trebuie refăcut în aşa fel încât să reflecte cât mai bine imaginea sistemului: lumea devine pe zi ce trece tot mai murdară şi mai zgomotoasă, precum o uzină. Fiecare parcela din aceasta lume aparţine statului sau unui particular. Apartenenţa exclusiva a pământului, acest jaf social, se găseşte materializat în omniprezenţa zidurilor de demarcaţie, a porţilor, gardurilor, barierelor şi frontierelor…Dar spre deosebire de sclavi sau detinuţi, exploataţii timpurilor moderne trebuie să îşi plătească cuşca în care locuiesc.

Homo sapiens

Sfinxul din Muntii Macinului

O fi batut vantul si aici. De remarcat ca vantul din Romania are un simt artistic deosebit in nenumarate de locatii...

Pe Vale La Vale

Limba asta a vlahilor din Serbia rămane un mister, ce neam or fi vlahii ăştia? Că români sârbii spun că nu-s...

Golgota Basarabiei

Cea mai mare fortificaţie preistorică din Europa

Arheologi din Marea Britanie, Germania şi SUA lucrează în această perioadă pe situl arheologic de la Corneşti, judeţul Timiş, unde se află cea mai mare fortăreaţă preistorică din Europa.

Cetatea de la Corneşti, veche de 3.500 de ani, este anul acesta investigată de arheologi şi specialişti britanici, germani şi americani, care dau o mână de ajutor şi finanţare celor români. Străinii sunt de-a dreptul şocaţi de măreţia vestigiilor descoperite sub terenurile agricole de la Corneşti.

"Este un sit colosal şi monumental", spune dr. Sarah Sherwood, profesoară de geo-arheologie la Dickinson College, Carlisle, Pennsylvania şi la Universitatea din Tennesse.

Muzeul de Preistorie şi Istorie Timpurie din Berlin, Germania, a decis, pentru prima dată după 80 de ani, să finanţeze săpături arheologice, atunci când specialiştii instituţiei au aflat de vestigiile de la 25 de kilometri de Timişoara. În prezent, dr. Matthias Wemhoff, directorul muzeului, caută urmele tracilor nordici din cultura Cruceni – Belegiš, cot la cot cu arheologii români.

Patru inele concentrice

"La Corneşti s-a descoperit cea mai mare fortificaţie preistorică din Europa, care, pe baza probelor de carbon-14, este datată în mod cert în a doua jumătate a mileniului II î.e.n. (sfârşitul Epocii Bronzului). Fortificaţia aparţine culturii Cruceni – Belegiš, care a fost răspândită din N-E Croaţiei până în zona piemontană a Banatului, controlând valea Dunării şi până la nord de Mureş", explică dr. Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului Banatului. Potrivit specialiştilor, cultura Cruceni- Belegiš a fost contemporană cu civilizaţia miceniană.

Fortificaţia de la Corneşti este o construcţie monumentală structurată în patru inele concentrice de dezvoltare. Prin analogie, explică arheologii, numai primul inel ar fi suficient cât să cuprindă fosta cetate a Timişoarei, iar ultimul, cel mai puţin vizibil, trece paralel cu şoseaua Timişoara – Arad.

Primul inel era un zid de apărare din lut bătut, de patru metri lăţime, care mai apoi a fost abandonat şi refăcut la câţiva metri distanţă. Fortificaţia în ansamblul ei se întindea pe 1.720 de hectare şi, probabil, a găzduit câteva mii de oameni în permanenţă, plus, în timp de răboi, alte numeroase mici comunităţi gravitau în jurul ei.

"Este una dintre cele mai spectaculoase cetăţi fortificate din Epoca Bronzului", este de părere dr. Rudiger Krause, profesor la Goethe Universitat Frankfurt am Main.

Zone cult şi ritualuri

Comunitatea din fortăreaţa de la Corneşti era formată din strămoşii dacilor, care se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Locuiau în case semi-îngropate, făcute din gropi circulare, cu o structură din lemn şi acoperite cu paie.
Arheologii spun că, potrivit descoperirilor de la faţa locului, aveau zone de cult şi ritualuri de depuneri de obiecte (vase ceramice, obiecte de metal şi chiar alimente), iar populaţiile făceau schimburi comerciale între ele. În plus, arheologii sunt siguri că populaţia acestui sit a fost printre primele din Epoca Bronzului Târziu care au adoptat incineraţia ca ritual funerar.

Elite sociale şi militare

"Va fi un şantier pentru mai multe generaţii, la finalul căruia rămâne să se răspundă cine a construit fortificaţia, pentru ce se apărau acei oameni, care au fost comunităţile care au participat la măreaţa construcţie. Ce structură politică şi socială a putut ridica un asemena complex. Cercetarea aşezării constituie o provocare imensă şi sperărm să putem răspunde la toate aceste întrebări", a mai adăugat Matthias Wemhoff,

Arheologii spun că, din ceea ce le-a "dezvăluit" până acum fortificaţia, cu siguranţă era condusă de elite sociale şi militare capabile să angreneze în muncă oamenii, atât pentru construcţia şi întreţinerea zidurilor de apărare, cât şi pentru producerea hranei necesare ori a mărfurilor pentru comerţ.

Georgeta Petrovici

www.evz.ro



asa arata locul, ignorati aumite parti ale comentariului scris al filmului, care erau emise in 2008 si, desigur, numeau avarii sau hunii ca intmeietori ai locului. Din fericire conceptia "Daca e ceva fenomenal aici, sigur e importat", e pe cale de disparitie, turnura istorica a ultimilor ani dand dreptate protocronistilor, adica adeptilor lui Densusianu, care, de undeva de sus, isi vede teoriile confirmate la nivel global.

Sustinem autonomia Tinutului Secuiesc

Portretul luptătorului la tinereţe

Un an şi opt luni de documentare asiduă şi un an şi jumătate dedicat scrierii scenariului. Un lungmetraj de debut, "Portretul luptătorului la tinereţe", care i-a umplut regizorului Constantin Popescu Jr cinci ani şi jumătate din viaţă. O bucată din istoria românilor, lupta armată împotriva comuniştilor dusă de partizani în Ţara Făgăraşului, se va concretiza pe marele ecran sub forma unei trilogii, "Aproape linişte".

Primul film din această serie, "Portretul luptătorului la tinereţe", va avea premiera în cinematografele româneşti la 19 noiembrie şi se concentrează pe povestea cutremurătoare a uneia dintre cele mai longevive grupări, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, formată din 12 tineri care au rezistat în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani, până când au fost trădaţi. Singurul din grup care nu a fost prins de Securitate timp de 27 de ani, până în 1976, este Ogoranu. A fost ajutat de Ana Săbăduş, femeia care i-a rămas aproape până la sfârşitul vieţii.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani, înainte ca regizorul să aibă ocazia să-l cunoască personal. Luptătorul nu era convins că lumea e pregătită pentru un film cu acest subiect. Se temea că oamenii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat: "Încă nu este momentul, atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani", îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi.

N-a mai apucat să vadă viziunea regizorului Constantin Popescu Jr asupra generaţiei de tineri care a luptat şi a murit pentru o idee, dar au avut ocazia să aprecieze rezultatul alţi supravieţuitori ai acelor vremuri, luptători anticomunişti, anul acesta, într-o proiecţie a filmului în cadrul manifestării anuale dedicate come­morării Rezistenţei anticomuniste din Ţara Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus. "Au fost prezenţi foşti deţinuţi politic din toată ţara şi urmaşi ai lor.

De cum a început filmul, majoritatea dintre cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Emoţia şi-a spus cuvântul după primele minute de film. Domnul Octav Bjoza, preşedintele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România), a rămas 2 ore şi 20 minute în picioare. A trăit fiecare moment. L-am întrebat apoi, de altfel pe toţi cei prezenţi. A fost un singur răspuns: «Am retrăit acele zile, acei ani, acele suferinţe. Ne-am întors în timp»", descrie Lucia Baki momentele intense pe care le-a surprins la acel moment.


Proiectat la începutul acestui an în secţiunea Forum a Festivalului Internaţional de la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Popescu jr s-a si­tuat în centrul unui scandal iscat de cererea venită din partea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel", ca pelicula să fie interzisă pentru că ar glorifica "un fost legionar, fascist şi antisemit", motivaţie bazată pe faptul că Ion Gavrilă Ogoranu a făcut parte în tinereţe din Mişcarea Legionară Frăţia de Cruce Negoiul. Organizatorii festivalului au declinat cererea cu atât mai mult cu cât sesizarea fu­sese formulată fără ca filmul să fie vizionat în prealabil de cei care o pu­seseră la zid. Incidentul l-a mâhnit, spune regizorul, în primul rând pentru că demersul lui cinematografic a fost înţeles eronat. "Nu vreau să-mi bazez debutul pe o controversă. N-are nici o importanţă dacă filmul e bun sau nu, mai reuşit sau mai puţin reuşit. Ideea e că atunci când vrei să discuţi despre un film, cred că e bine, întâi de toate, să îl vezi. Şi după ce te-ai lămurit că nu este un documentar, ci o ficţiune, poţi avea orice opinie. Nu consider că trebuie să dau explicaţii nimănui. Afirmaţiile sunt neîntemeiate. Lucrez la acest film de atâţia ani. De ce abia atunci s-a comentat acest lucru? Era vorba despre un festival de film, nu despre o tribună politică. Fiecare cineast are dreptul la o opinie. Şi cred că opiniile trebuie respectate, aşa cum le respect şi eu. Politica pumnului în gură, orice altă formă de cenzură mi se par nepotrivite şi nu cred că asta este modalitatea prin care trebuie să reacţioneze cineva în legătură cu o opinie. Filmul nu dezbate, ci prezintă. E vorba despre o perioadă din istoria ţării mele, fie că ne place ori nu. Aşa au stat lucrurile. Dacă am făcut un film pe tema asta, nu înseamnă neapărat că sunt de acord cu toate personajele filmului. În film sunt prezentate două lumi aflate în conflict, comuniştii şi opozanţii regimului. Oare regizorii care au realizat filme despre nazism au fost sau sunt nazişti? E ridicol. Nu că despre asta ar fi vorba în filmul meu. Sau ar fi trebuit să vorbesc doar despre opresori? Nu înţeleg. (...) Am să continuu să regizez filme, ficţiuni despre acea perioadă, indiferent de opiniile altora, pentru că în primul rând eu vreau să aflu ce s-a întâmplat atunci, cum şi de ce. Nu înţeleg de ce trebuie să ne ascundem sau să privim în altă parte ori de câte ori ceva ni se pare că nu este limpede. Nu a fost şi nici nu este intenţia mea să jignesc pe cineva ori memoria cuiva. Pot înţelege, în măsura în care o astfel de durere poate fi înţeleasă de cineva care nu a trăit acele vremuri, că anumite subiecte sunt dificile. Dar cred că ele trebuie cunoscute înainte de a fi cântărite şi catalogate." Constantin Popescu speră ca, în cazul în care va găsi sprijin financiar, coproducători interesaţi şi alţi parteneri, să demareze filmările pentru partea a doua a trilogiei în iarna anului viitor, iar filmările ultimei părţi să fie finali­zate peste doi ani şi jumătate.

De la momentul acelui scandal, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" nu a mai luat nici o altă poziţie oficială faţă de demersul cinematografic al lui Constantin Popescu, iar regizorul se îndoieşte, dar nu exclude posibilitatea ca alte voci nemulţumite să se audă şi pe mai departe, poate chiar cu ocazia apropiatei lansări. De aceea atrage din nou atenţia că "filmul nu este portretul unui om, ci al unei ge­neraţii, al unui grup. Titlul nu despre asta vorbeşte. Oricine a înţeles sau crede că a înţeles altceva se înşală. Acuzaţiile au un fundament mult prea subţire. Încerc să nu judec pe nimeni şi mă străduiesc să mă lămuresc eu, cu decenţă, înainte de orice. Încerc să evit cu discreţie extremele. Adevărul va ieşi cu siguranţă la iveală, cu timpul."

Constantin Popescu a început anevoiosul drum al realizării acestui triptic de ficţiune bazat însă pe date istorice, impresionat fiind de o poveste descoperită la începutul do­cumentării sale, perioadă în care, absorbit total de subiect, mărturiseşte că ajunsese să-i viseze pe unii dintre oamenii despre care citea. "Mi-am spus că dacă un om a putut suporta chinuri atât de barbare în beciurile securităţii şi nu a cedat (şi exemplul lui nu a fost singular; i-au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioare şi toţi dinţii cu un cleşte de cuie; a murit la puţin timp după asta, fără să fi scos un cuvânt), nu şi-a trădat camarazii de suferinţă, trebuie că îi sunt dator măcar cu o parte a timpului meu pentru demnitatea de care a dat dovadă. Numele lui a fost Titu Jubleanu şi povestea sa este cea care a declanşat, de fapt, scenariul. Au urmat apoi poveştile Elisabetei Rizea, poveştile fraţilor Toma şi Petre Arnăutoiu şi a Mariei Plop şi povestea grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, zis Moşu'. Pentru că însă scenariul devenea mult prea lung, am decis să încerc să regizez trei filme, fiecare despre una dintre poveştile pomenite mai sus."

"Un bărbat curajos şi demn. Chiar dacă opiniile noastre nu se întâlnesc, demnitatea de care a dat dovadă merită discutată cu prisosinţă", astfel îl vede regizorul pe Ion Gavrilă Ogoranu, întruchipat de actorul Constantin Diţă. Din distribuţie mai fac parte Ionuţ Caras, Cătălin Babliuc, Dan Bordeianu, Alexandru Potocean, Paul Ipate, Răzvan Vasilescu, Mimi Brănescu, Bogdan Stanoevici, Nicodim Ungureanu. Pelicula va fi lansată simultan în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând a fi proiectată şi în Făgăraş, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea sau Baia Mare. În "Portretul luptătorului la tinereţe" sunt folosite numele reale ale luptătorilor din Grupul Gavrilă.

http://www.jurnalul.ro


Oamenii astia nu au avut alta sansa sa lupte pentru tara lor. Decat in munti, cu arma in mana. Noi acum beneficiem de un sistem relativ liber in care sa ne asociem si sa militam pasnic pentru drepturile noastre elementare la noi in tara. Va astept alaturi de RDCN.
Octavian-Eugeniu MANU
pelasgic2009@yahoo.com

Romania, campioana mondiala la spada

Spiritul amazoanelor revine pe aceste plaiuri


Echipa feminina de spada a Romaniei a devenit campioana mondiala dupa ce a invins vineri, in marea finala de la Paris, reprezentativa Germaniei, scor 35-26.

Ana Maria Branza, Anca Maroiu, Simona Alexandru si Loredana Iordachioiu au avut un parcurs ireprosabil in cadrul Campionatelor Mondiale de scrima din capitala Frantei. Fetele noastre au trecut, pe rand, de reprezentativele Ucrainei, Frantei si Coreii de Sud.

Singura sincopa a fost in sferturi, cand Romania a trecut greu de Franta cu scorul de 45-40. A urmat un galop de sanatate in semifinala cu Coreea, scor 45-31 si o victorie muncita in finala cu Germania, scor 35-26.

9 asalturi au fost necesare pentru ca "tricolorele" sa treaca de nemtoaice, care au avut-o in echipa si pe Britta Heidemann, campioana olimpica din 2008. Dupa 8 runde in care egalitatea a fost cuvantul cheie, Ana Maria Branza s-a dezlantuit in ultimul asalt, cand a dominat-o copios pe Imke Duplitzer si a adus medalia de aur pentru echipa noastra.

La editia trecuta a Campionatelor Mondiale de scrima, echipa Romaniei de spada a ocupat abia locul 6.

Delegatia Romaniei la Paris avea in palmares, pana acum, doua medalii de bronz, prin Cosmin Hanceanu, la proba individuala de sabie, si prin echipa masculina de sabie.

Un hacker roman - Marina Britanica 1-0

Site-un Marinei Regale Britanice a fost spart de un hacker roman cunoscut drept TinKode.

Hackerul a reusit sa intre in site pe data de 5 noiembrie, folosind o metoda de atac obisnuita, cunoscuta drept "SQL injection", informeaza BBC.

TinKode a publicat apoi informatiile obtinute, cum ar fi useri si parole ale administratorilor site-ului.

Un purtator de cuvant al Marinei Britanice a confirmat atacul, insa a precizat ca "nu au fost pagube considerabile". El a adaugat ca, drept masura de precautie, site-ul a fost temporar suspendat si ca echipele de securitate investigheaza cum a reusit hackerul sa acceseze reteaua.

TinKode a dezvaluit prima data atacul pe profilul sau de Twitter si dadea un link catre o pagina unde erau mai multe detalii despre informatiile pe care le accesase. Acest document continea numele mai multor administratori ai siteului si ai altor useri activi.

Se pare ca hackerul TinKode are la activ 52 de "spargeri" de site-uri in ultimele 12 luni.

Adrian Paunescu: Te salut, generatie in blugi!

Daca nu eram român, fugeam în România!

Decaderea imperiului american

Un nou clip publicitar despre datoria publica a SUA, catalogat ca fiind "prea controversat" de catre majoritatea marilor posturi de televiziune, inclusiv ABC, A&E si The History Channel, si nedifuzat de catre acestea, prezinta o clasa de studenti chinezi din anul 2030, carora profesorul le preda istoria imperiilor decazute, printre care si SUA.

Materialul, produs de organizatia Cetatenii Impotriva Risipei Guvernamentale, este un omagiu adus unui alt clip publicitar din 1986, intitulat "Procesele Deficitului", interzis la randul sau de marile canale de televiziune, scrie Infowars.com.

In 1986, datoria publica din SUA era in jur de 2.000 de miliarde de dolari. Astazi, se apropie rapid de 14.000 de miliarde de dolari. Visul american este distrus in fata ochilor nostri, dar din anumite motive unele canale de televiziune se pare ca nu vor ca cetatenii sa poata intelege acest lucru, scrie websiteul.

Actiunea din clipul publicitar are loc in anul 2030, personajul principal fiind un profesor chinez care tine o lectie studentilor despre decaderea marilor imperii.

In timp ce imagini despre SUA sunt prezentate in fundal, profesorul le spune studentilor urmatoarele: "Toate fac aceleasi greseli. Isi intorc spatele la principiile care le-au facut marete. America a incercat sa cheltuiasca si sa taxeze populatia, pentru a iesi din marea recesiune. Enormele "stimulente", schimbari masive in sistemul sanitar, preluarea de catre guvern a marilor companii si o datorie uriasa."

Probabil ceea ce urmeaza sa spuna profesorul deranjeaza canalele de televiziune: "Desigur, noi am detinut mare parte din datoriile lor, asa ca acum lucreaza pentru noi."



Nota RDCN: Poate vi se pare cunoscută povestea cu sclavii strainilor de undeva.

Ultimul vals….Hora Unirii

12/01/2009

Reproduc acest material redactat odata cu ziua nationala de 1 decembrie a anului trecut, din pacate atunci nu aveam blog, asa ca am fost nevoit sa-l postez pe diferite site-uri. De asemenea, am pus si linkul pentru audio, sa auzim numai de bine.


Ultimul vals….Hora Unirii !


hora_unirii




Probabil puţini ştiu că „Ultimul vals” este titlul unei piese muzicale formidabile, aparţinând fraţilor Guido si Maurizio DeAngelis, care aveau numele de scenă Oliver Onions.
Este de fapt piesa muzicală a filmului „Un şerif Extraterestru”, o melodie care şi acum după aproape 30 de ani îmi inundă sufletul de bucurie.
Muzica este o artă inegalabilă, unică şi înălţătoare ca nimic altceva din necuprinsul univers, nu cunosc altceva mai frumos, nimeni şi nimic nu poate să-mi producă o asemenea explozie de fericire, dragoste şi implinire.

Nici nu ştiu ce-mi veni să scriu despre muzică, pentru că oricare cuvinte pălesc în faţa acestei minuni a universului, cred că acei meşteri ai cuvintelor care au scris Biblia, s-au înşelat amarnic, nu cuvântul a fost primordial, ci vibraţia, sunetul, muzica.

Când D-zeu şi-a înălţat spiritul către infinitul azururilor, probabil că a fredonat o melodie extraordinară, o simfonie nicicând scrisa, dar cântată ca un imn de întreg universul.
Şi de ce nu, la zidirea miriadelor de lumi pline de viaţă, Creatorul s-ar fi folosit de naiul lui Zamfir şi doina lui Eminescu, aşa simte sufletul meu adormit de român, trezit din magicul somn al necuvântului, fost-am sedus de splendoarea armoniei divine prin rapsodia lui Porumbescu.

Să mă reîntorc totuşi la splendidul „Ultim Vals” al fraţilor DeAngelis, nu-mi pot opri plânsul minunându-mă de superba melodie a copilăriei mele, poate unii dintre voi veţi redeveni pentru o clipă acei copii minunaţi, nu există copilărie nefericită, nu pot crede că un suflet de copil poate să cuprindă într-însul nefericirea, neîmplinirea, chiar si o mică fărâmă de lumină cât de mică este prezentă în orice suflet de copil de pe faţa pământului.

Scăldat in lacrimi, scriu aceste rânduri, chiar dacă unii se vor amuza pe seama lor, nu-mi pasă deloc, nimic nu-mi poate lua fericirea din suflet, nimic nu-mi poate întuneca inima, ce minunat este să fim măcar pentru o clipa acei copii minunaţi, atunci am putea renunţa la toate relele noastre cele de toate zilele, nu ne-am mai duşmănii, ne-am trezi în fiecare dimineaţă senini, şi seara am plânge de fericire căci toate minunile lumii acesteia ale noastre sunt, şi sufletul nostru ar simţii nemurirea cum palpită în fiecare celulă, în fiecare secundă, cufundându-se în oceanul de lumină şi speranţă a umanităţii.

Nu, nu mai vreau să ştiu de nimic, am renunţat la toate întrebările filosofiilor lumii, nu mai vreau nici răspunsurile celor maturi şi atotcunoscători, nu-mi mai folosesc la nimic, la ce-ar mai folosi un întreg univers de întrebări şi răspunsuri iluzorii când eu sunt pe deplin fericit, împăcat cu mine şi cu lumea, nu-mi mai sunt de folos nici devenirea, nici moartea nu mai există, a pierit totul ca un vis urât şi straniu, oare ce magie mi-a cuprins sufletul ros de metafizici aiurite? Muzica sferelor lui Pitagora, armonia numerelor, splendoarea culorilor.

Lăsaţi-mă aşa copil, neştiutor dar împlinit, eu rămân cu fericirea si inocenţa sufletului meu, voi cei maturi de ce-aţi ucis ce aveam mai sfânt pe lume? Copilăria este ceva unic, şi din fericire prin muzică am descoperit un secret uriaş, ea poate fi redobândită, retrăită, asemenea prozei fantastice a lui Eliade, acel savant care uimea lumea cu enciclopedismul său, şi dacă păstram tinereţea fără bătrâneţe, atunci nimeni şi nimic nu mai poate să ne clintească din magica simfonie a Luminei.

Ah, dacă aţi şti să rostiţi asemnea lui Parsifal magica întrebare, măcar o clipă cât o eternitate, aţi fi cuprinşi de bucuria regăsirii în spirit, şi dacă aţi reuşi măcar o secundă să alungaţi tot noianul de tristeţi care vă macină sufletele, asemenea unor molii devoratoare de inemi, ce fericire pe chipurile voastre, ce imagine a splendorii copilăriei v-ar cuprinde nemuritorul suflet.

Ascultaţi dar acest „ultim vals”, dacă nu pentru dvs., măcar pentru toţi copiii din lumea întreagă, şi atunci nu veţi mai îndrăzni să curmaţi din faşă toate visele vârstei de aur, cu gândurile voastre absurde şi neroade, nu veţi mai fi ucigaşii speranţelor noastre, ci dimpreună vom forma o frăţie a creatorilor de bine şi frumos.

Am găsit din nou calea ce duce spre fericire, redeveniţi dar copii, şi veţi moşteni cel mai preţios dar al unei lumi înecate de plâns, fericirea supremă, şi şansa schimbării propriei sorţi, urzind calea şi destinul de excepţie hărăzit încercatului popor român.

Doar inima poate cuprinde această magie, doar ea poate cânta notele simfoniei libertăţii spiritului, lăsaţi dar mintea şi gândurile deoparte, căci ele sunt bariere în calea adevăratei cunoaşteri, cuvintele nu pot descrie tot acest mirific peisaj al împlinirii în Spirit, lăsaţi-vă sufletul să zburde asemeni unui joc de copil.

Cuvintele constituie apanajul minţii noastre egoiste, ele nu pot reda decât în mică parte minunile lui D-zeu, doar muzica este capabilă de puritatea sentimentului sublim, prin muzică ne contopim cu universul, devenind făclii aprinse ale Spiritului universal.

Imaginea întâiului popor chemat la viaţă, poporul român, cel care dintâiul a visat zborul spre aştri, aceasta este : preaplinul dumnezeirii revărsate peste necuprins, şi cum altfel decât spiritul suprem suflând în magicu-i nai primordial doina lui Eminescu, oglindindu-se peste sufletul lumii acesteia, aşa s-a născut poporul român şi nu altfel.

Mărturie stau aceste nevăzute rânduri, scrijelite pe coloana nesfârşită brâncuşiană a nemuririi noastre, ori pe aripa frântă a măiestrei lui Vlaicu peste piscurile Carpaţilor, vrând parcă să strângă la pieptul său, tot dorul românilor de unire.

Poate veţi întreba ce legătură au toate acestea cu ziua noastră naţională, şi totuşi există o tainică legătură, poporul român nu şi-a cântat încă ultimul vals înspre intrarea în eternitate, redevenind ceea ce-a fost odată va putea să treacă peste toate greutăţile, şi va renaşte iarăşi şi iarăşi cântând asemenea pietrelor lui Brâncuşi, care cântat-au lumii întregi despre nemuritorul popor roman, la fel precum zborul lui Vuia vestea lumii împlinirea celui mai tainic vis al omenirii, nicicând atins până la el.

Dacă Brâncuşi a făcut piatra să cânte pentru umanitate, iară Zamfir a făcut muzica să plângă, atunci Eminescu ne-a doinit pentru eternitate, prin cuvintele sale nepieritoare ca şi stirpea din care se trage, Eminescu este geniul suprem al poporului român, cel care a îmbinat într-un mod divin muzicalitatea cu plânsul, doina cu surâsul, nemărginirea cu sublimul, ca într-o îngemănare demnă doar de coloana infinitului, cea care simbolizează magistral dorul poporului român de divinitate.

Ridicaţi din uitare, visând nemărginirea din sufletele noastre, la fel precum odinioară cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci dormiseră somnul latinităţii noastre, fost-am treziţi din magicul somn al devenirii, de simfonia lui Enescu.

Nu a fost însă să pierim necunoscuţi, şi pivniţele Vaticanului ascund încă comori nespuse ale daco-geţilor, la fel precum vorbesc omenirii nepieritoarele tăbliţe de la Tărtăria, mărturii ale nemuririi noastre stau încă şi azi pe falnica-i Columna a Lui Traian.

Ne-am întors aşadar acasă, la sânul divinităţii, noi suntem cei dintâi dar şi cei de pe urmă, iar eu stau mărturie în această zi de sfântă sărbătoare, prin aceste cuvinte sublime înălţate spre zare, asemenea unui ultim vals închinat măriei sale Poporul Român.

Învie poporul român, prin noi cei care depunem mărturie azi despre marea Unire, aducere aminte tuturor celor care, prin jertfa lor au făcut visul să devină realitate, imposibilul să devină posibil, iar irealul să devină real.

Ultimul vals al celui mai vârstnic popor european, chiar dacă unii nu vor să recunoască, cel care murea cu zâmbetul pe buze, neînfricat în faţa morţii, cu mult înaintea nazarineanului sau celebrului filosof otrăvit din pocalul cucutei.

Purtat-am cu stoicism crucea noastră ca neam, fără să ne plângem asemeni ciobanului împăcat cu lumea al Mioriţei, nicicând nu s-a pomenit popor mai blând şi mai primitor cu străinii, azvârliţi cu forţa în războaie străine de noi, noi am rămas credincioşi unei singure idei, întruparea hotarelor noastre de drept, nu suntem nedrepţi cu nimeni dar vrem ce este al nostru, obrazul nostru plânge nestins - de dorul tău Basarabie.

Acum ori niciodată cereţi dar ce ni se cuvine, nu lăsaţi pe fraţii noştri în părăsire, fiţi fără frică si nu lasati in robie ţărâna sfântă a Basarabiei, n-aveţi hodină şi tihnă până nu ne vom fi unit cu toţii in hotarele României Mari.
Aş vrea ca Dan căpitan de plai, să cuprind cu palmele pământul sfânt al Basarabiei, şi să-mi plec fruntea ca în faţa unei icoane ce poartă în adâncurile ei, osemintele străbunilor mei deopotrivă cu toată durerea poporului român.

Pentru neamul nostru românesc, Ultimul Vals nu poate fi decât unul singur, cel al cântării lui Alecsandri, frăţeasca Horă a Unirii.


Aşa să ne ajute Dumnezeu !!!


Robert-Ovidiu TRIF
1. Decembrie 2008

audio

Sursa: dezvatatorul.blogspot.com