29 sept. 2010

Cetăţile antice şi epavele din străfundurile Mării Negre


Marea Neagră este plină de secrete, epavele şi ruinele antice împânzind străfundurile sale. Accesul la ele este unul dificil. Doar în anumite perioade ale anului, scafandrii dotaţi cu un echipament corespunzător au acces la numeroasele obiective de pe fundul mării, pentru că vechiul Pont Euxin îşi păstrează şi sub apă reputaţia de mare neprimitoare. "Anul acesta, din iunie şi până în septembrie, nu mi-am putut vedea degetele de la mână, atât de tulbure a fost apa", a spus instructorul de scufundări Evghenii Mărăşescu.

PORTUL CETĂŢII TOMIS. Mulţi dintre constănţeni nu ştiu faptul că pe o distanţă de 300 de metri în largul falezei Cazinoului se află ruinele subacvatice ale portului vechii cetăţi tomitane. Ele au fost cartografiate de cel considerat a fi părintele scafandreriei româneşti, Constantin Scarlat. Docuri, depozite de mărfuri şi alte structuri antice stau cuminţi, îngropate în uitare, aşteptând zile mai bune pentru arheologia românească. De asemenea, actuala Mangalie, vechea Callatis, are o bună porţiune sub apă. Cetatea subacvatică se întinde pe multe hectare, susţine Evghenii Mărăşescu. "De la Mangalia până la 2 Mai, mergând în larg până la 900 de metri sau chiar mai mult, se află un oraş antic subacvatic. Porţiuni de pavaj şi urme de ziduri sunt vizibile şi acum. Ar mai fi o variantă susţinută de specialişti. Conform acesteia, o parte din ruine sunt ale vechii cetăţi Callatis, iar o parte sunt urmele aşezărilor aflate pe nişte insule care formau un fel de port natural", a spus Mărăşescu.

EPAVE MEDIEVALE. Epavele antice şi medievale se odihnesc în mâlul Mării Negre, dar scafandrii susţin că nu le pot determina vechimea, acesta fiind apanajul arheologilor. Cel puţin patru epave considerate medievale se află în sudul litoralului. "Două sunt la Mangalia, una la Costineşti şi una la Eforie. Din ele se mai zăresc doar coastele şi chila. Pot fi zărite şi ancore sau amfore, dar alte obiecte mai mici sau comori nu există, pentru că în Marea Neagră s-au tranzacţionat doar bunuri de consum, nu ca-n Marea Caraibilor, pe unde erau transportate comorile Americii de Sud", a precizat Evghenii Mărăşescu.

AGATELE DE LA 2 MAI. Instructorul de scufundări a povestit că, dacă ar exista o legendă a comorilor, aceasta ar fi legată de golful de la 2 Mai. Potrivit legendei, o navă romană care a venit în Marea Neagră încărcată doar cu balast l-a aruncat când a luat marfă pentru pieţele imperiului. Însă balastul era sol vulcanic din zona Neapolelui, iar acesta conţinea agate scoase de vulcanul Vezuviu. Cu timpul, apa mării a spălat solul vulcanic, rămânând doar pietrele semipreţioase, despre care unii spun că le-au găsit pe plaja golfului de la 2 Mai.

POTOPUL A FOST AICI. Cea mai fascinantă realitate a Mării Negre este scăderea constantă a nivelului salinităţii, ceea ce indică, împreună cu urmele de locuire descoperite pe platforma continentală, la aproximativ 200 de metri adâncime, faptul că la origini ea a fost un lac cu apă dulce. Marea Mediterană s-a revărsat în lacul cu apă dulce şi a luat naştere Pontul Euxin. Pentru locuitorii din antichitate, evenimentul a reprezentat un veritabil potop, acesta putând fi sursa poveştilor numeroase din vechime, inclusiv a celei biblice. "Când eram eu mic, apa avea o salinitate de 17 la mie, iar acum salinitatea e de 11,12 la mie. Dacă în 30, 40 de ani a scăzut cu atât, e clar că are tendinţa de a reveni la starea iniţială, însă legătura directă cu Mediterana o va împiedica. Deci eu cred că experţii, cum ar fi celebrul Robert Ballard, au avut dreptate când au spus că aici a fost un lac ale cărui maluri au fost locuite", a încheiat Mărăşescu.

Octavian-Eugeniu MANU

22 sept. 2010

Peta, suspecta de terorism in viziunea FBI



FBI a indus in eroare Congresul si a continuat anchete pentru terorism nejustificate impotriva unor grupuri de stanga, dupa 11 septembrie 2001, arata un raport.

Potrivit datelor, Politia federala americana ar fi realizat aceste anchete in perioada 2001-2006, vizate fiind activitatile mai multor asociatii, printre care Greenpeace, Asociatia pacifista Thomas Merton Center si Asociatia de aparare a animalelor, Peta.

Raportul, comandat in urma cu patru ani de catre Congres, a fost redactat de inspectorul general al Departamentului american al Justitiei.

Documentul arata ca, in multe dintre cazuri, motivele de declansare a unei anchete erau insuficiente.

Spre exemplu, documentul arata cum, in 2002, un agent al FBI a fost trimis la o manifestatie impotriva razboiului, organizata la Pittsburg, Pennsylvania, fara ca el sa aiba "vreo dovada care sa lege aceasta misiune de o ancheta sau de vreo informatie potrivit careia un terorist ar putea fi prezent la aceasta manifestatie", sustine inspectorul general.

Tanarul agent, aflat intr-o perioada de testare, a fotografiat o demonstranta originara din Orientul Mijlociu care distribuia manifeste, apoi si-a bazat raportul pe cercetari realizate pe Internet.

FBI a explicat, intr-un comunicat, ca agentul sau fusese mobilizat in zona in cadrul unei anchete aflate in curs de desfasurare. Doua luni mai tarziu, directorul FBI, Robert Mueller, a declarat ca politistul "incerca sa identifice o persoana despre care credea ca se afla la aceasta manifestatie".

Insa, inspectorul general al Departamentului american al Justitiei sustine ca cele doua explicatii erau false, iar supravegherea acestei manifestatii era "consecinta unor informatii, potrivit carora ar fi fost prezente acolo si persoane care aveau legaturi cu terorismul international".

"Directorului FBI si Congresului le-au fost furnizate informatii eronate", a precizat Timothy Murphy, director adjunct al politiei federale, exprimand "regretele" FBI in acest dosar.

20 sept. 2010

La putere sunt niste comunisti, spun englezii




Romania este o tara care bate pasul pe loc din cauza persistentei mentalitatilor comuniste, este un stat care nu isi pretuieste profesionistii, incurajandu-i sa plece peste hotare si in care jocul politic este vazut ca "un spectaol media vulgar".

Acestea sunt principalele concluzii ale unui raport intitulat "Sistemul ii exclude pe cei energici si idealisti" si realizat de prestigiosul think-tank britanic Oxford Analytica.

Profesionistii talentati din Romania sunt dezamagiti de salariile mici, coruptie si nepotism, motiv pentru care 10% din populatie a emigrat in ultimii 20 de ani, iar numarul celor care vor sa emigreze este in crestere, se arata in analiza citata.

Ingrijorator este faptul ca milioanele de romani care pun pret pe valori si sunt energici, dorind progresul tarii, sunt exclusi de la putere, iar multi romani, desi considera ca tara merge intr-o directie gresita, vad "jocul politic ca un spectacol media vulgar, insa sunt prea apatici sa inlocuiasca partidele discreditate cu altele noi".

De asemenea, in raport se mai arata ca sperantele uriase pe care romanii le aveau dupa aderarea la UE au fost spulberate, activitatea economica este afectata de birocratia exacerbata, modernizarea institutiilor statului a esuat, iar structurile care ar trebui sa asigure independenta justitiei au fost sabotate de Parlament.

Nu in ultimul rand, in raport se subliniaza macinarea educatiei si sanatatii de catre coruptie, dar si faptul ca singura institutie care se mai bucura de prestigiu in Romania este Biserica Ortodoxa, dupa ce "mogulii economici au cumparat bunuri de stat si au ajuns sa controleze si presa locala".

19 sept. 2010

DacFest - Sub semnul Lupului


Directia Judeteana pentru Sport si Tineret Hunedoara organizeaza in perioada 24-26 septembrie, in comuna Orastioara de Sus, sat Costesti, prima editie a Festivalului de cultura, civilizatie si traditii dacice, DacFest - "Sub semnul Lupului".

Potrivit organizatorilor scopul acestui festival este de a pune in valoare patrimoniul cultural si istoric din zona cetatilor dacice.

"Dorim sa promovam in cadrul acestei manifestari valorile autentice si traditiile ancestrale ale poporului roman, precum si promovarea acestor valori in randurile generatiei tinere", afirma Cristian Grigoras, coordonator DJST Hunedoara.

Festivalul va beneficia de prezenta unor organizatii specializate in punerea in scena a traditiilor si obiceiurilor antice.

Vor fi prezentate publicului ateliere de creatie, exercitii militare folosind costume si armament antic, ritualuri ancestrale, expozitii tematice, simularea unor conflicte militare, concursuri.

Momente artistice speciale vor fi sustinute de artisti populari ale caror interpretari isi au radacinile in izvoarele muzicii populare ramanesti.

In cadrul acestui festival organizatorii isi propun ca produsele alimentare sa fie reprezentative pentru bucataria dacica, iar produsele comercializate vor fi cele lucrate de mestesugari care si-au transmis meseria din generatie in generatie, din cele mai vechi timpuri (lut, lemn, fier).

14 sept. 2010

Mircea Vulcanescu, torturat la Jilava, ucis la Aiud


Mircea Vulcănescu a murit în infirmeria penitenciarului din Aiud în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. Dar în închisorile comuniste timpul se scurgea altfel şi nimeni n-avea vreme să-l măsoare. Se măsura doar în clipe de suferinţă în care ziua, noaptea, răsăritul şi apusul nu existau. Unul dintre cei mai importanţi filosofi, scriitori şi economişti ai vremii sale, autorul lucrărilor"Dimensiunea românească a existenţei" sau "Către fiinţa spiritualităţii româneşti", o personalitate fascinantă şi un mare spirit creştin, a cărui operă ar fi putut şi ar fi trebuit să continue, dacă n-ar fi existat Jilava şi Aiud, s-a stins la 48 de ani, de tuberculoză, într-o suferinţă cumplită şi lipsit de orice îngrijire medicală. Una dintre multele, nenumăratele crime comise în închisorile comuniste...

A fost unul dintre membrii Guvernului Antonescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice. Până la 23 august 1944, a deţinut funcţia de subsecretar de stat, după această dată reîntorcându-se ca director al serviciului Datoriei Publice. "În acel an a reuşit să obţină de la nemţi, cu multă diplomaţie, răsplata pentru întreţinerea armatelor nemţeşti, în jur de 14 vagoane cu aur. Într-o iarnă geroasă tata aştepta vagoanele care au venit şi au fost depuse în tezaurul României", îşi aminteşte Măriuca Vulcănescu, fiica lui cea mică. După doi ani, la 30 august 1946, avea să fie arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu. La 20 octombrie 1948 i se alcătuieşte dosarul şi va fi condamnat drept criminal de război. În dosar, două afirmaţii contradictorii: "Mircea Vulcănescu, funcţionar de carieră, nu a făcut politică" versus "Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război."

Măriuca Vulcănescu: "În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri... Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ... L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri... Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors... totul se schimbase.
Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniţă grea, cu confiscarea averii".

Dosarul penal 232, volumul 23, care cuprinde documente cu privire la lotul al doilea al Guvernului Antonescu. Aici se află dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 Vulcănescu Mircea: "Deciziunea criminală nr. 27 - şedinţa publică de la 6 februarie 1948 - Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani."

Aşa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. Vremea curge după alte legi dincolo de porţile de la Aiud. În zeghe şi slăbit de boală, de foame şi de bătăi, Mircea Vulcănescu îşi trăia cele din urmă 24 de ore, care pentru el începuseră cu mult înainte, în noaptea în care alesese să salveze viaţa unui tânăr, plătind acum, cu propria lui viaţă şi lăsând drept testament cuvintele "Să nu ne răzbunaţi!". Episodul este relatat de mulţi dintre cei care s-au întors din închisoare.

Doctorul Petre Ţopa, într-o relatare a lui Ion Constantinescu-Mărăcineanu, despre acele ore în infirmieria de la Aiud: "La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup".

John Halmaghi, în "Discursul contemporan": "Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule... Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră".

Şi iată povestea Celulei Negre în care Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă...
"A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi...»".

Din dosarul lui Mircea Vulcănescu: "Vă raportăm că examinând azi, 10.IV.1951, pe deţinutul politic Vulcănescu Mircea s-a constatat că suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea. Se recomandă internarea la Spitalul Văcăreşti". Şi totuşi, deşi chinuit de tuberculoză şi în ciuda acestei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu va fi trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu se aprobă. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 este implacabilă: "La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel".

Soarta îi este pecetluită. Penitenciarul Jilava emite o foaie de transferare: "Deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel cu nr. matricol 12/S/1951, condamnat la 8 ani temniţă grea pentru faptul de crimă contra umanităţii, se transferă la Penitenciarul Aiud pentru executarea pedepsei". Şi undeva într-un colţ e precizat: "Consultat şi găsit sănătos".
28 octombrie 1952. Infirmeria de la Aiud. Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteşte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în "Memoria". Mircea nu le aude cuvintele, dar se ridică şi le şopteşte cu ultimele puteri. Mircea Vulcănescu: "Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.

Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite".

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, iar EA să fie tot mai aproape, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: "Mergeţi la muncă!" şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult... Îşi aminteşte... Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, apoi chipul Măriucăi, aşa cum o văzuse ultima dată...

Măriuca Vulcănescu: "Eu l-am văzut ultima dată la proces, a fost ceva mai special. Era o doamnă care se băga ca musca în lapte şi căreia eu i-am dat cu ghiozdanul în cap. La care tata s-a supărat foarte rău. Şi pe urmă l-am văzut în camionul din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Era iarnă şi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-şi făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn mustrător cu mâna. Şi asta a fost ultima dată când l-am văzut.
Nu-i plăcuse ce făcusem".

Pe urmă, gândul îi zboară la Bucureşti, către casa din Popa Soare. Imaginile i se amestecă în minte şi începe să viseze... Le interzisese fetelor şi soţiei să mai vină la Aiud. Aici era iadul pe pământ. Acasă...
Măriuca Vulcănescu: "Noi am fost date afară din casă. A venit executarea sentinţei şi atunci mama a avut de ales unde să mergem. Şi aşa ne-am mutat la doctorul Sturza. Iar ce veşti veneau, veneau în Strada Popa Soare, fosta noastră adresă. După mulţi ani, vestea că tata s-a prăpădit a venit în Popa Soare".

Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet şi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraţie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult şi prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soţie, şi o dată cu el toată lumina din anii tinereţii, soarele, într-o dimineaţă pe o stradă din Roma... Anina... l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic e lângă el. Îi roagă în şoaptă să-l lase aşa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit... Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur... Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge braţul lui Zahiernic şi-l roagă: "Spuneţi-i Aninii să mă ierte!". Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare. E linişte şi Zahiernic îl simte cum pleacă...

Zahiernic, către ziaristul Gabriel Bălănescu: "Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă - ceea ce îi slăbea mult rezistenţa. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând".

Bucureşti, octombrie 1952. Aici, Măriuca fiica cea mică, îşi trăia propriul iad în lagărul unde fusese închisă la 18 ani, în primăvara lui 1952. Deşi îi cunoşteau sau, mai degrabă, intuiau boala şi suferinţele, nimeni din familie nu bănuia că Mircea moare. Şi nimeni nu avea să ştie încă multă vreme după...

Măriuca Vulcănescu: "Doctorul de la Aiud trimitea veşti familiei sub forma următoare "Deţinutul Vulcănescu nu are nimic de luat de la magazie". Adresa asta dădea de ştire familiilor că murise. Şi rândurile astea au ajuns la fosta noastră adresă, în Strada Popa Soare. Dar cei de acolo n-au căutat-o pe mama, n-au înţeles ce e aia. La un moment, trecuse multă vreme, hârtia i-a parvenit. Mama nu înţelegea. Dar nişte prietene de-ale ei aflaseră din gură în gură că se spunea aşa, că veştile orale circulă mult mai mult. Şi când le-a spus s-a lăsat o tăcere... Prietenele ei n-au comentat, au lăsat ochii în jos şi ea a înţeles. El s-a prăpădit în octombrie 1952 şi eu am ieşit din lagăr în primăvara lui '54."

Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: "Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC".
Măriuca Vulcănescu: "În toamna lui '54 am hotărât să mergem să vedem unde e şi să-i punem o cruce. Ne-am dus şi nu se mai ştia nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: "Pe aici!"... Întâi am pus crucea de lemn şi păşteau oile pe acolo, era poetic aşa, dar ciobanii mai făceau şi foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna şi pe urmă am pus una de metal. După şapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele. Mă duceam singură şi ajungeam pe la 4:00, când erau încă stele pe cer, şi stăteam acolo... Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat nişte oameni să sape să iau osemintele şi am găsit un craniu foarte mic, cu o şuviţă neagră pe frunte, nişte ciorapi şi am simţit că am deranjat pe altcineva, n-am ştiut cum să acopăr la loc. Tata încărunţise între timp. Şuviţa aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla...

Tata n-a vrut să vie... Acum au construit acolo sus, unde era şi un cimitir al militarilor ruşi, blocuri dintr-alea enorme. Pe panta asta, spre calea ferată, se aruncau lături şi erau şi garaje şi curgea şi gazul de la maşini. Era din ce în ce mai cumplit. Ani întregi m-am tot rugat la Primărie... Lucrurile sunt făcute aşa înadins, încât tata a zis: "Pe mine să nu mă căutaţi, că n-o să mă mai găsiţi aici".

Sursa: www.jurnalul.ro

13 sept. 2010

Aromânii si atitudinea prigonitoare a grecilor la 1905


In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus Statul Roman intr-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate.
La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman. In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba romana.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.
La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român.Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.
Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, ministrul român de Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.
Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.
În acelaşi timp, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904), solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.
Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.
Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu
Text Iradea (Decret)
„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”
J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca functionand particular, fiind practic tolerate. Autoritatea otomana din Ianina, in persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori si a ordonat inchiderea scolii din Metova si a bisericii din Baiasa. In urma ultimatului adresat de statul roman, amenintand cu ruperea relatiilor diplomatice, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).
Rezultatul practic al acestei iradele a fost dezastruos pentru comunitatile aromane din Balcani pe care statul roman le sprijinea cultural. Aceasta iradea a provocat prigoana nationala, comandouri de teroristi (antarti) greci trecand la executarea de asasinate in randul fruntasilor aromani (peste 400 de victime), ceeace a condus la ruperea relatiilor diplomatice intre Grecia si Romania (1906-1911).
Iradeaua, un act al sultanului Abdul Hamid dat in favoarea aromanilor din Grecia, le asigura acestora recunoasterea ca o comunitate distincta, cu drepturi culturale proprii si cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare. Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaste acest act, s-a repercutat si in relatiile eleno-romane, ajungandu-se aproape de ruperea relatiilor diplomatice dintre cele doua state. Detensionarea relatiilor dintre cele doua state a avut loc abia la interventia Italiei si Frantei, dar revenirea pe fagasul normal in relatiile diplomatice dintre Romania si Grecia s-a facut prin excluderea “problemei aromane” de pe agenda discutiilor dintre cele doua state. Intr-o chestiune de interes national, dar si de mandrie nationala, statul roman cedase…atunci, ca si acum. Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie “sacrificati”. Soarta lor nu este cu nimic mai buna nici astazi, desi Grecia este stat membru al UE din 1981.
O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Directia Judeteana Mures a Arhivelor Nationale.
Jean Bart traise printre greci, legase prietenii cu acestia, comandase echipaje din care faceau parte si greci. Pe mare, dar mai ales in lumea porturilor, avusese ocazia sa-i cunoasca foarte bine si nu e de mirare ca, in multe dintre scrierile sale, grecii intruchipeaza unele dintre personajele sale. In atmosfera creata de tensiunile din 1905, dintre Grecia si Romania, si aprecierile scriitorului fata de greci au devenit foarte critice. “Viata porturilor si intregul comert – scria acesta in documentul inedit aflat la Directia Judeteana Mures a Arhivelor Statului – era in mainile grecilor. Asa se explica averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalisti greci, dar relativ putini, pe cand in Romania, Egipt si SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii nascuti si crescuti aici, muncesc, castiga, se imbogatesc in Romania, dar fac armata si varsa averea in Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…” Intr-un alt context, dar in acelasi document, Jean Bart isi continua aprecierile in aceeasi nota critica: “…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieti de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat in Grecia, au facut scoli si biserici acolo, si azi sunt deputati si oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu doua patrii. Din una se hranesc si pe alta o servesc…”

Sursa: Foaie Nationala si CATALIN PETRUŢ FUDULU - Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti .{Ziarul de duminica}
http://cersipamantromanesc.wordpress.com

12 sept. 2010

Calomnierea lui Iancu


Conducatorul rezistentei romanesti din Muntii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu, a suferit o pedeapsa mai crunta decat moartea: inca din timpul vietii sale s-a incercat acreditarea ideii ca ar fi innebunit. Relatarile presei de la Viena si Budapesta din secolul al XIX-lea au lansat aceasta idee, care printr-o ciudata empatie a fost preluata si in Romania.

Teza nebuniei

In 1872 presa austro-ungara anunta moartea “craisorului muntilor” intr-un articol care a aparut preluat din ziar in ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La inceputul anului 1850 a devenit tulburat la minte si de atunci ratacea fiind dedat bauturii prin partile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide si atunci vorbea despre trecutul sau, dar curand i se intuneca capacitatea de gandire si atunci cand i se punea vre-o intrebare despre trecutul sau obisnuia sa zica: Aerul din case era stricat si atunci am venit eu ca o furtuna pentru a-l curati”. Alte relatari din presa austro-ungara sustineau ca Avram Iancu a fost silit sa duca o viata de mizerie, cersind prin satele din munti ca lautar orb”. Aceasta teza este partial sustinuta de faptul ca dupa incheierea revolutiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a ratacit din sat in sat prin Muntii Apuseni. Insa aici trebuie luat in considerare faptul ca Avram Iancu a fost arestat in anul 1852 fara nici un motiv, legat si batut de un functionar austriac. Lipsa de incredere a lui Iancu in autoritatile habsburgice este cat se poate de explicabila, iar furia lui fata de austrieci in urma sacrificiilor facute in numele imparatului de la Viena trebuie sa fi crescut exponential.

De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului sau Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar in timpul unor tratative de pace, pentru a fi spanzurat fara sa aiba parte de judecata. Astfel ca fraze de genul “desigur ca fiind cuprins de schimbarea frecventa a localitatii, inclinatie nu rara la bolnavii mintali, a vagabondat in regiunea muntoasa natala” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur si simplu luate ca atare – mai degraba pare probabil ca Iancu a incercat sa nu le stea la indemana unor austrieci cuprinsi de exces de zel.

Lajos Kossuth a murit in 1894, dupa ce a declansat foarte multe conflicte in cadrul emigratiei maghiare. Kossuth l-a acuzat permanent pe Arthur Gorgey de tradare – desi Kossuth a fugit in Turcia din fata armatei ruse.

Testamentul lui Iancu

La 20 decembrie 1850 – anul in care ziaristii austro-ungari sustineau ca ar fi innebunit – Avram Iancu isi scria cu propria mana testamentul: “Ultima mea vointa. Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba togma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu sciu cate dile mai voi ave, un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune ca viitorul este nesigur, voiesc dara si hotarat dispun ca dupa moartea mea toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunei pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, tare credand ca luptatorii cu arma legii vor pute scoate drepturile natiunei mele. Campeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mana sigur, clar si concis in exprimare, este putin probabil ca testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O alta scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declansare a unei afectiuni mintale – a lui Avram Iancu vine sa infirme in continuare teza nebuniei. In 1867 tovarasul sau de lupta Ilie Macelariu il chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu ii raspundea astfel: “Frate Ilie, am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca inca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a intamplat din alta cauza decat numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca in timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se increada. Cum ma intrebi tu ce mai sper si ce cred? Iti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori in 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru imparat, ci inteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atatea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o intr-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramai sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten, Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Randurile de mai sus dezvaluie faptul ca Avram Iancu se gandea in continuare la o ridicare armata a romanilor – insa se temea ca va produce mai mult rau decat bine.

Un om bogat

Avram Iancu, la doar 24 de ani , a coordonat cu succes rezistenta romanilor din Muntii Apuseni, reusind sa respinga toate atacurile armatei maghiare.

Alte relatari contemporane vin sa contrazica teza saraciei si mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Macelariu povesteste astfel episodul intalnirii dintre Avram Iancu si oficialii austrieci: “In anul 1852 cand Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal si prin Heidte de a indupleca pe Iancu sa primeasca un post la Viena cu 2000 de florini sau in Sibiu cu 1600 de florini. I s-a oferit si o subventie lunara de 800-1000 de florini. Toate le-a refuzat, avand numai singura dorinta de a fi lasat acasa. La insistentele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat in prezenta mea: Guvernul sa faca la Campeni o universitate romaneasca si in Vidra de Sus o baie cu aburi! Intrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a raspuns: <>. Am fost nevoit a-l contrazice si a afirmat ca mie imi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Medias cu 200 florini, la care el a raspuns: tatal sau le va plati desigur. Cu aceasta ocazie Heidte i-a dat lui Iancu in mana 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeste-i si plateste”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Medias, Lobontiu, a facut revendicarea ca Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Barnutiu si Boier ceea ce Iancu a recunoscut si astfel i-am achitat lui Lobontiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lasat la moartea lui suma de 1700 de florini – o suma impresionanta pentru acea vreme cand un bou costa 30 de florini.

Nebunie inexistenta

Alte relatari, culese in anii de dupa moartea lui Avram Iancu vin sa ateste faptul ca acesta era cat se poate de sanatos din punct de vedere mental.

O data, in Bodesti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunti taranesti, la familia Sida din crangul Higiesti, care isi aducea ginere in casa, pe feciorul popii Onu Indries din Dobrot. Cu toate ca mirele era din al patrulea sat, si Iancu a insotit alaiul, intorcand vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune ca Iancu a petrecut frumos la nunta si ca nu-i adevarat ca ar fi fost nebun: “S-o fost smintit el putin de nacajit ca imparatu i-o fagaduit un colt de tara si l-o mintit cand s’o gatat bataia. De aceea i-o trimis raspuns, ca un boland nu sta de vorba cu un mincinos. Si-am auzit, ca de alta oara cand l-o chemat imparatu sa se impace cu el, Iancu o pus seaua p’o vaca si asa o vrut sa mearga calari in calea imparatului, tot in batjocora, dar nu l-or lasat a lui.”

Iscusinta la cantatul din fluier depasea cu mult simplele calitati de lautar. O alta marturie spune ca prin anii 1868 Mircea Stanescu isi serba nunta cu d-soara Talos din Halmagiu. Natural, printre invitatii de frunte era si Iancu. Lumea ar fi voit sa danseze Romana, dansul iesit de curand la moda, dar orchestra nu cunostea melodia. Dintre cati incercara, singur lui Iancu ii reusi sa cante melodia cea noua dupa notele publicate de revista “Familia”.

Dascalul Alexandru Popescu din Halmagel isi amintea astfel de Avram Iancu: “Intr-o seara de toamna, a putut fi prin anii 1865-’66, picase iara Iancu Ia noi in sat. Cand am vazut ca tine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat si eu intr-acolo. Indata ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei sa aduca vinars, pita si clisa. Si ne-am omenit toata noaptea. Iancului nu-i placea sa vorbeasca despre revolutie. A spus numai atata ca: vaca lui cea neagra va fata peste 70 de ani”.

Preotul Ioan Halmagean isi amintea ca in anul 1859 Avram Iancu facea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lectiile profesorilor. De asemenea, era de fata la examenele festive de sfarsit de an.

Iubit de toti motii

Istoricul Eugen Friedenfels relateaza urmatorul episod povestit de Ilie Macelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Macelariu, l-a cercetat pe Iancu in Abrud. Venise cu inca un prieten, ca sa se intereseze de starea Iui si sa-l convinga sa participe la o intrunire a vechilor luptatori nationalisti, care avea sa se tina Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dansii ca-I vor putea scoate din acest mediu si sa-l readuca printre prietenii de odinioara. Macelariu, care fusese si comisar guvernial, putea face prin aceasta si o fapta placuta guvernan­tilor, cari nu conteneau sa socoteasca primejdioasa prezenta lui Iancu in popor. Iancu, pe care Macelariu spune ca l-a gasit mai putin tulburat decat crezuse, s-a gandit un timp, apoi s-a impotrivit. Isi reamintea poate umilirea suferita acolo. In sfarsit, dupa multa insistenta, a consimtit sa mearga pana la Alba Iulia. <> – fu raspunsul repetat si hotarat al lui Iancu. Cand sosi ceasul plecarii, cat ai bate din palmi, navalira motii din toate partile, vociferand si blestemand, impotrivindu-se indepartarii lui Iancu. Apoi se stransera roata in jurul Iui, implorandu-l: Tu sa ramai Ia noi si sa tii cu noi, nimeni sa nu te duca de aici!”.
George DAMIAN , Ziua

11 sept. 2010

Inima Daciei, spurcata de unguri

O mana de unguri spurcati au celebrat azi crimele impotriva poporului român, in inima Daciei. Nimeni nu a pus mâna pe par sa le dea ce meritau, singurul drept pe care il au ei, dupa ce au iesit in strada si au strigat ca ala e pamant bozgoresc, chiar dacă noi, dacii, ne intindeam pana in Germania, inainte sa vina ei calare incoace. Panonia nu e pamant unguresc, e pamant dacic. Noi suntem daci, deci vrem DACIA MARE, vrem Panonia inapoi, migratori jegosi! Cam asta ar trebui sa fie discursul. Dar mucles, sshhh, stam noi in defensiva, ca poate ne lasa in pace. Nu se vor potoli niciodata. Macar astia din granitele romanesti sa fie potoliti. Nu vreau sa mai aud nume unguresti. Vreau sa fie toti românizati. Sa aiba nume românesti, iar bozgoreste sa articuleze la ei in case, si acolo pe furis, ca e ilegal. Ioc drepturi. Mutati românii înapoi acolo, iar cine are o problema cu asta, sa plece peste granita, care, după mine, ar fi cam după Dunare.

Joc final (EndGame) de Alex Jones - cu subtitrare in limba româna

10 sept. 2010

Indo-europenii, falsificarea istoriei neamurilor arimine

Istoria Europei, deşi s-a dezvoltat pe o pretinsă studiere a scrierilor vechilor greci şi latini, are cîteva idei fundamentale false, introduse premeditat pentru a da bine în muzichia unora sau altora. În secolul XlX, cînd popoarele acestui continent îşi căutau rădăcinile strămoşilor, au fost unii mai sîrguincioşi care şi-au impus părerile deşi se bazau mai mult pe pretenţii şi minciuni decît pe dovezi şi idei logice. Una din aceste profeţii mincinoase şi ticăloase este conceptul indo-europenismului. Ideea a apărut la sfîrşitul secolului XVlll cînd englezul William Jones ajungînd în India în anul 1786 ca trimis al imperiului britanic şi studiind limba sanscrită, a observat că sînt unele cuvinte asemănătoare cu limba latină şi greaca veche. Uimirea i-a fost mare şi a căutat o explicaţie, considerînd că în vremuri uitate de istorie a existat o migraţiune din aceste teritorii către vest, prin Iran şi au ajuns în marginea Europei iar din acest hopa-trop la galop şi uşurel-cătinel s-au născut toate popoarele vechi ale continentului nostru. Dar asemănările acestor limbi au fost observate chiar mai devreme de către Thomas Stephens pe la 1538, Filippo Sasett pe la 1588 şi Bonaventura Vulcanius pe la 1597.

Aceştia sînt doar cei pe care istoria i-a trecut la răbojul neiutării, însă numărul ,,ciudaţilor” sigur a fost mai mare. Cum la sfîrşitul secolului XVlll, Europa se considera cea mai strălucită civilizaţie de pe Pământ, şi care îşi avea rădăcinile toate, înfipte adînc, cît mai adînc, în ,,cultura” iudaică a iudeo-creştinismului şi antichitatea clasică greacă şi romană, toţi specialiştii lingvisticii occidentale au pornit cu căţel şi purcel la reconstituirea acestei limbi de început a civilizaţiei europene. Iar cei mai zeloşi şi mai inventivi au fost germanii care au reuşit s-o ,,reconstruiască”, i-au plesnit şi o gramatică ,,beton” şi astfel, această prostie fără ton cu muzică surdă şi mută a ajuns marele adevăr istoric. Dar chiar cînd se lucra de zor la marea făcătură, unii curioşi mai îndrăzneţi şi-au băgat nasul adînc în scrierile limbii sanscrite şi au constatat cu uimire că aceste texte spun că vechii inzi – numiţi în texte aryas – au venit în India, de undeva din apus. Dau spre aducere aminte pe cîţiva dintre ,,răulenii” care dovedeau că direcţia migraţiei nu a fost de la est spre vest ci invers: Gubernitas Angelo, Letture sopra la mitologia vedica, Roma 1874; Isaac şi Taylor, The origine of Arians, London 1885, tradus în franceză la Vigot Frères, Paris 1895: Reinac şi Salomon, L’origine des Ariens. Histoire d’une controverse, Paris 1892; Th. Antonescu în Lumi uitate, capitolul Dacia patria primitivă ariană, Iaşi 1901, J. Mension, Le Pays d’origine des indo-européens in Revue des questions scientifiques Bruxelles 1911. Au mai fost şi alţii care nu s-au lăsat luaţi de valul indo-europenismului, pe care însă nu-i mai amintesc.

Dar lucrarea care a spart în bucăţi frumoasa făcătură a indo-europenismului şi a pus-o în lada de gunoi a istoriei, a fost The Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, 1922, în 8 volume, îngrijită de Rapson E. J. Studiind cu atenţie scrierile în sanscrită ale vechilor arieni din India, în vol l, cap. lll, The Arians, se precizează la paginile 67-71: ,,Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul şi salcia, anumite specii de conifere, şi se pare, mesteacănul, posibil teiul… După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că le era familiar grîul. Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, cîinele şi porcul şi unele specii de cerb. În timpuri străvechi nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul…. Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul. Din aceste date este posibil să localizăm locul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi? Nu este probabil să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucît nici flora nici fauna cum se reflectă ele din limbă nu sînt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorîte regiuni de pe faţa pămîntului. Nu este probabil ca ,,Asia Centrală”, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinind acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent. Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg(actuala enclavă rusească Kaliningrad de la Marea Baltică) în Prusia, pînă în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în cîmpiile din nordul Europei. După cîte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită cu păduri…Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strîns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde potrivite culturii grîului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus? Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei şi Böhmer Wald şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii. Dacă această zonă este într-adevăr habitatul original – şi destul de curios, că deşi îndeplineşte atît de multe condiţii, nu pare să fi fost propusă pînă acum – răspîndirea limbilor indo-germanice devine uşor de înţeles… Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare… Ştim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea fiind frigienii, misienii şi bitinii.”

Românilor nu le spune nimic această realitate istorică, pusă pe răboj de către neamul aryas în urmă cu peste 3500 de ani, pentru că ei au preocupări mult mai ,,serioase” şi mai ,,ştiinţifice” nu se înjosesc cu asemenea nimicuri. Chiar şi cînd istoricii occidentali şi din S.U.A. au acceptat că cea mai veche scriere din lume este cea descoperită la Turdaş şi Tărtăria şi datată pentru începutul mileniului Vl î.e.n. iar de aici aceasta a ajuns în Sumer şi India la Mohenjo-Daro, ai noştri istorici au rămas tot semeţi în prostia şi ura lor caracteristică faţă de poporul român şi chiar mai mult, s-au însoţit mai totdeauna în făcăturile lor cu trădarea de neam şi ţară! Dar această migraţie a neamurilor aryas din toriştea carpatină către India, o găsim consemnată chiar în scrierile vechilor greci!!!

Diodor din Sicilia, în scrierea Biblioteca istorică, Cartea ll,XXXVlll, ne transmite informaţii despre originea neamurilor din India scriind: ,,Cei mai învăţaţi dintre inzi povestesc o legendă pe care este cuvenit să o înfăţişăm cititorilor. În cele mai îndepărtate vremi, pe cînd oamenii trăiau răzleţiţi doar prin sate, a venit dinspre apus Dionisos cu o puternică oaste şi străbătu întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce s-ar cuveni amintită şi ar fi putut să i se împotrivească. Cînd, mai apoi, - din pricina arşiţei – se porni o molimă care secera pe războinici, Dionisos, ca un înţelept cîrmuitor, îşi duse oastea din cîmpie spre munţi. Aici, bătînd vînturi reci şi ape repezi curgînd chiar din izvoarele lor, molima părăsi tabăra lui Dionisos. Ţinutul muntos unde el îşi tămădui oastea se numea Meros. Apoi zeul a strîns roadele cîmpului, le-a păstrat şi i-a învăţat pe inzi meşteşugul agriculturii. Tot astfel, le-a arătat cultura viţei de vie şi multe lucruri folositoare vieţii. Aici el a fost întemeietorul unor cetăţi vestite, strîngînd laolaltă – în ţinuturi mai bine aşezate – sate întregi şi învăţîndu-i pe oameni a-i preamări pe zei. El mai statornici legi şi judecăţi, într-un cuvînt, minunate lucruri fapt pentru care a fost socotit zeu…. Cincizeci şi doi de ani a domnit Dionisos în India murind la adînci bătrîneţe. Fiii săi i-ar fi urmat la domnie, lăsînd apoi regatul urmaşilor, pînă cînd, după multe generaţii, împărăţia lor s-a destrămat şi fiecare cetate a avut o cîrmuire democratică… Acestea le povestesc locuitorii ţinuturilor muntoase ale Indiei.”Vedem că povestea lăsată de Diodor, este identică în conţinutul ei cu informaţiile din scrierile sanscrite şi cu concluzia englezilor care au scris studiul amintit mai sus. Ne mai spune Diodor că migraţia a avut loc în cîmpiile din vestul Indiei şi datorită unor molime cumplite, neamurile aryas şi-au părăsit cetăţile întemeiate în aceste locuri şi s-au stabilit în munţi.

Studiile textelor sanscrite au arătat că migraţia a pornit din Centrul Europei, de pe toriştea carpatină în jurul anului 2600 î.e.n. Cele două mari centre ale culturii antice indiene – Mohenjo Daro şi Harapa – au fost întemeiate tot pe la anii 2600 î.e.n. şi au fost părăsite cam pe la 1800-1700 î.e.n. Semnele folosite în scrierea din Mohenjo – Daro se găsesc printre semnele folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, iar în cultura strămoşească pe un munte sfînt se afla Măru Roşu sau Pomul Vieţii! Dar mai avem şi alte dovezi că migraţia neamurilor aryas a pornit din Carpaţi.

În lucrarea Dionysos, autorul Nonus Panopolitanul, ne transmite o legendă despre războiul neamurilor arimine pregătit împotriva indienilor de către Ma sau Cybele, marea zeitate frigiană. Oştirile adunate cîtă frunză şi iarbă trebuiau a fi conduse de Dionysos, iar primii soldaţi chemaţi sînt cabirii care erau faimoasele triburi din Carpaţi ce s-au perindat cu turmele şi obiceiurile lor prin ţinuturile din Asia Mică ajungînd pînă în Egipt. ,,Mai întîi din stînca abruptă şi scăpărătoare de foc a Lemnosului, făuri furtunoasă armă, aproape cu un molift mistic din Samos, doi cabiri, fii ai lui Hefaistos, avînd numele de familiei al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi născu mai înainte, cerescului făurar, adică pe Alcon şi Eurymedon, măiestru în fierărie”. Autorul îi localizează pe cabiri în Tracia pentru că aşa erau ei cunoscuţi în lumea greacă, ce refuza să recunoască orice urmă de cultură geţilor, dar adevărata lor baştină era la nord de Istru unde apar pe toate monumentele lui Mitra cu numele de Cauti şi Cautipati, adică Cercetătorul şi Judecătorul.

În Cartea XLVll a scrierii lui Diodor, acesta ne transmite informaţii despre insula Sacră a Cabirilor: ,,Să începem cu Samothrace. Unii afirmă că această insulă s-ar fi numit odinioară Samos. Dar acest nume – Samos - a rămas doar insulei care a fost mai recent locuită, pe cîtă vreme vechii insule Samos i s-a spus Samothrace, pentru că se afla în apropierea Traciei. Locuitorii din Samothrace sînt băştinaşi şi, de aceea nu există nici un fel de legende despre cei dintîi oameni din insulă şi cîrmuitorii lor. Unii spun că odinioară i se ziceau Saonesos şi că abia mai tîrziu, cînd au venit coloniştii în Samos din Tracia a fost denumită Samothrace. Băştinaşii, au o limbă veche a lor din care foarte multe vorbe s-au păstrat pînă în zilele noastre, mai ales cuvinte privitoare la ritualul jertfelor… şi încă înainte de potop a fost locuită.”

În Cartea XLVlll, Diodor ne transmite o altă variantă a legendei cu privire la numele insulei Samothrace şi spune că el provine de la un conducător Saon care a venit din Tracia şi împreună cu alţii au colonizat locul. Dar numele de Saon este apropiat de Soin sau Zoin de pe tăbliţele de plumb, fiind divinitatea lunii şi a renaşterii. Căpetenia a împărţit populaţia insulei în cinci triburi, numindu-le după numele fiilor săi şi le-a dat legi drepte pentru a se guverna cinstit. Unul din fii, Iasion a luat de soţie pe Cybele cu care l-a avut pe Coribas iar cînd a murit a fost trecut în rîndul zeilor. Fratele său Dardanos, al cărui neam era la nord de Tracia, împreună cu Cybele şi Coribas ,,au adus cultul Mamei Zeilor în Asia, statornicindu-se în Frigia… Dar amănuntele sfintelor ceremonii nu au fost destăinuite decît celor iniţiaţi în mistere. Foarte vestite sînt apariţiile acestor zei – cabirii – cum şi ajutorul minunat pe care ei îl dau celor iniţiaţi, cînd aceştia se află în primejdie şi cheamă Nemuritorii să le vie în ajutor.” Cabirii îşi aveau principalul centru de cult în insula Samothrace, dar erau cinstiţi pretutindeni în bazinul Mediteranei, chiar şi în Egipt, la Memphis, fiind două personaje masculine aşa cum apar şi pe iconiţele de cult ale geţilor.

Ca să ne lămurim mai bine cu mitul Cybelei şi a lui Dionysos, mai dau un fragment din scrierea lui Diodor, Cartea lll,LlX: ,,Muzele născociră sunetul din mijloc, Linos septima, Orfeu şi Thamiris secunda şi terţa. Apolo şi-a lepădat cetera în peştera lui Dionisos, iar pe Cybele – pe care o îndrăgise - a însoţit-o în rătăcirile ei pînă la hiperboreeni… Frigienii, aduc de asemenea, în cinstea Cybelei jertfe pe vechile lor altare; şi i-au mai înălţat un templu măreţ la Penus în Frigia, unde se desfăşoară serbări şi se aduceau mari sacrificii, Cu acest prilej, regele Midas, şi-a dovedit multă bunăvoinţă prin ajutorul pe care l-a dat.”

Textul ne arată că Cybele era foarte venerată şi la nordul Istrului în ţinutul hiperboreenilor dar sub o altă denumire, de unde ea a fost dusă la frigieni de către Dardanos împreună cu cumnata sa Cybele şi fiul ei Coribas care a format şi tagma preoţească ce slujea pe Mama Zeilor sau Mama Pămîntească.

Şi despre Dionysos avem informaţii în scrierea lui Diodor în Cartea lV,lV: ,,Unii povestitori de mituri spun că ar mai existat şi un alt Dionisos… pe care îl numesc Sabazios. Naşterea lui este slăvită şi i se aduc jertfe, primind cinstirile vrednice de o zeitate; dar numai în timpul nopţii şi în mare taină, deoarece adunările care au loc atunci atrag asupra celor ce i-au parte la ele neîncrederea şi înjosirea. Se povesteşte despre acest Dionisos că s-ar fi deosebit mult prin agerimea minţii lui.” Numele divinităţii invocat de scriitorul grec este apropiat de cel de pe tăbliţele de plumb – Zabelo – care era duhul vieţii împlinite, al căldurii şi maturităţii, al forţei şi energiei solare. Iar finalul citatului mă duce la concluzia că acest Dionysos a condus oştirile arimine în frunte cu cabirii din ţinuturile Carpaţilor pînă în India şi a dus pe acele locuri cultura de aici ce a rezistat peste timp prin brahmanism, sistem religios cu multe elemente comune în religia geţilor.

Coroborînd informaţiile transmise de scrierile sanscrite cu cele antice greceşti, se dovedeşte cu toată puterea adevărului că neamurile aryas au plecat din toriştea carpatină în jurul anilor 2600 î.e.n. prin Asia Mică şi nordul Iranului unde a rămas amintirea ţării Aryanam, au făcut un popas de vreo 800 de ani în cîmpia de vest a Indiei unde au întemeiat o civilizaţie înfloritoare, apoi, datorită unor molime cumplite, au plecat spre munţii din nord unde erau mai feriţi de pericolul bolilor din mediul umed al cîmpiei.

Un alt argument al originii lor carpatine este mulţimea de toponime şi hidronime de cca 2500 asemănătoare limbilor română şi sanscrită dar şi cca 1500 de cuvinte ce le au comune cele două limbi şi care nu se găsesc decît foarte puţine în latină. Însă forma română a cuvintelor este de cele mai multe ori identică sau mai apropiată de sanscrită decît cea latină, dovedind că latinitatea românilor nu este decît o otravă cu care ne-au nenorocit minţile nişte stîrpituri trădătoare care s-au vîndut Satanei.

Dau în continuare un mic studiu comparativ între limbile sanscrită -la stînga semnului egal, limba română - la dreapta semnului egal – iar între paranteze sînt puse explicaţiile privind originea cuvintelor după DEX. ap, apa = apă(lat. aqua), apasabda = apăsat(lat. appensare), akasa*: cer = acasă: loc de baştină, patrie. Arienii ca şi geţii se considerau neam scoborîtor din cer(lat. casa), acaşa = acasă(a + lat. casa), acu = acu(eccum modo), adesa = adesa(a + lat. densus), anuma = anume(a + lat nume), ariyanam*: arienii = Aryanam: Ţara Zeilor la avestici, ţinut din nordul Iranului, aşa = aşa(lat. eccum), balimuca = balamuc(din nume propriu Mamaluc), balaha = baltă(sl. blato), banda = bandă(fr. bande), banica = baniţă(bg. banica), basma = basm(sl. basni), ban = bănie(maghiar sau sîrbo-croat ban), balacsa = bălaie(sl. bălu), bho*: formă de adresare unor indivizi inferiori sau egali = bă: tu(et. necunoscută), bhoga*: bogăţie = bogat: cu avere(sl. bogatu), bhikku*: călugăr cerşetor = bicu: tată(lipseşte din DEX), bhuh*: a devenit pământ, a murit = buh(et. necunoscută), bhuhav*: a devenit aer = puhav(sanscrit bhuhav), Bihar*: regiune în nordul Indiei unde s-au stabilit neamurile aryas = Bihar: regiune administrativă în vestul României, estul Ungariei şi munţi în Apuseni.kala*: negru = kala: pivniţă pentru cereale, groapă în emegi(fr. cale), camaşa = camaşa(lat. camisia), camera = cameră(fr. camera), cana = cana(bg. cana. Dar bulgarii au venit aici în secolul Vll, deci românii pînă să-i înveţe aceşti migratori, beau apa ca dobitoacele direct din baltă sau izvor), capala = cap(lat. caput; pînă să vină romanii eram fără cap aşa cum sînt lingviştii care au scris aceste neghiobii), carsu = car(lat. carrus), csha = casa(lat. casa), cşu = caş(lat. caseus), cazna = caznă(sl. kazni), carca = cîrcă(sîrbo-croatul krke), cita = ceată(sl. ceta), ciata = ceaţă(lat. caecia), cag = chiag(lat clagum), cîmitra = cimitir(neogreacă kimitirion), carvara = curvar(sl. kuruvari), cit*: a gîndi = citi(lat. citare), Krişna*: divinitate vedică foarte veche = crisma/crijma: învelitoarea de la botez a noului născut cu simboluri religioase pe ea(ukr. krijmo). ksatriya*: aristocraţia militară a neamurilor aryas din rîndul cărora a provenit atît Buddha cît şi contemporanul său Mahavira = şatra: clan la geţi(bg. şatra),dadaca = dădăci(neogreacă dada), darîmi = dărîma(lat. deramare) duciaba = degeaba(tr. caba; rău ne-aţi pocit limba criminalilor), danda*: pedeapsă pentru o faptă rea dată cu bastonul = dandana: necaz, bucluc, tărăboi(tc. tantana), denta = dinte(lat dens), dwar = dor(lat. populară dolus. Am zis eu că atunci cînd nu au cum s-o mai scoată pe mînecă o trag pe această făcătură neauzită şi neştiută de nimeni), dru = drum(sl. drumu), dabba = dubă: temniţă; daba la geţi era cetatea unde se ţineau judecăţile(et. necunoscută), druh = duh(sl. duhu), duvas = duios(lat. doliosus), dukha*: durere = ducă: plecare, moarte(lat. ducere), dulman = duşman(tr. düşman), dur = dur(lat. durus), dura = dura(lat. dolare), fala = fală(sl. hvala), vrate = frate(lat. frater), gaura = gaură(lat. avula), gatejas = găteje(sl. gati), ganaca = genunchi (lat. genuclum), gingina = gingie(lat gingiva), gora = gură(lat. gula), gutto*: lege sau doctrină religioasă = gotă: zi de post(nu este în DEX),haia = hai: cuvînt cu care se îndeamnă caii la drum(et. necunoscută), han = han(tr. han), hotu = hotar(maghiarul hotar), cirana = hrana(sl. hrana), ecata = iacătă(et. necunoscută), jadu = iad(sl. iadu), Yama*: zeul morţii = iama: a distruge(tc, yama), yuga: vîrstă = Iuga(nu este în DEX), iş = ieşi(lat. exire), ianma = inima(lat. anima), iub = iub(sl. liubiti), aderat = îndărăt(lat. inderetro), angiras = înger(lat. angelus), antarita = întări(et necunoscută), invati = învăţa(lat. invitiare), jwala = jale(sl. jali), jagdi = jigodie(maghiarul zsigora), yuga = jug(lat. jugum), jurya = jura(lat. jurare), lab = labă(maghiarul lab), laţua = laţe(et. necunoscută), lamba = limba(lat. lingua), lip*: mizerie, a unge, a mînji = lip: jeg, mizerie(ukr. lep), loca = loc(lat. locus), lup = lup(lat. lupus), lupta = lupta(lat. luctare), mahal*: mare = mahal: mare şi greu(lipseşte din DEX), man*: a gîndi = mana: rod, frupt, belşug(sl. mana), mata*: mamă = mata: formulă de politeţe(et. necunoscută), mardala = mardeală(ţigănescul mardo), mazara = mazăre(albanezul modhullë), meduva = măduvă(lat. medulla), magarc = măgar(bg. magare), mreţ = măreţ(lat. mas), mandra = mîndru(sl. mondru), mauna*: legămîntul tăcerii = mau: glas, vigoare, a lua maul – a reduce la tăcere(et. necunoscută), min*: a străluci = meni: a vrăji(sl. meniti), mîndza = mînz(albanezul mës), mladihta = mlădiţă(sl. mladu), mosur = mosor(tr. masura), muherea = muiere(lat. mulier), musti = must(lat. mustum), mustaca = mustaţă(lat. mustacea care înseamnă prăjitură), mutu = mut(lat. mutus), murta = mutra(neogreacă mutra), naiba = naiba(et. necunoscută), nas = nas(lat. nasus), namata = nămete(bg. namet), narabu = nărav(bg. nărav), natha*: stăpîna = nata: femeie adultă(lat. natus), niroda = nărod(bg. neroda), napat = nepot(lat. nepos), navasti = nevastă(sl nevesta), nacta = nagta,noapte(lat. noctis), nîra = nor(lat. nubilum), nama = nama,nume(lat. nomen), avi = oaie(lat. ovis), obositi = obosi(bg. oboseia), abadda = obadă(sl. obedu), acara = ocară(sl. ocariati), oka*: loc de şedere = oca: unitate de măsură din vechime(tc. okka), onam*: a curba, a îndrepta = onanii: om urît, pocitanie, arătare(et. necunoscută), odaia = odaie(bg. odaia), odor = odor(sanscritul odor), om = om(lat. homo), omlet = omletă(fr. omelette), opariti = opări(bg. oparia), upanaha = opinca(bg. opinka, adică ce purtau geţii de pe columna lui Traian nu erau opinci?), ortac = ortac(sanscrita ortac), ostaviti = ostoi(sl. ustoiati), aştravi = otrăvi(sl. otraviti), pakati*: fapte necugetate, fapte sau gînduri rele = pacatui: a face păcate, a greşi(lat. peccatum), pala = pală,paloş(tr. pala), pandur = pandur(maghiarul pandur), paperuda = paparudă(bg. peperuda), para = par(lat. palus), paradina = paragina, paradit(et. necunoscută), partac = partic,parte(lat. pars), pacata = păcat(lat. peccatum), pacala = păcală(et. necunoscută), palita = pălit(sl. paliti), paţîmi = păţi(lat. pateo), piya*: persoană îndrăgită = pio: iubitor de Dumnezeu(nu este în DEX), pîca = pace(lat. pacis), pingala*: în budism este unul dintre canalele energetice situat pe coloana vertebrală = pingală: imagine, pictură, a se găti(cuvîntul nu există în DEX). pita*: tată = pita: pîine, mijloace de existenţă, pitar – brutar(bg. pita), piti*: refugiu, adăpost = piti: a ascunde, a dosi(sl. pitiku), ipangea = pingea(tr. penşe), pisa = pisa(lat. pinsare), pluta = plută(bg. pluta), pama = poamă(lat. poma), pad = pod(sl. podu), povamîna = pomană(sl. pomenu), pradaţi = prăda(lat. praedare), pras = praz(bg. praz), Prajapati*: focul casei sau focul părinţilor ori a strămoşilor = praji(sl. prajiti) + pati(lat. pati), parihana: cădere, nenorocire, degenerare = prihană: necinste, păcat(ukr. pryhana), prapîde = prăpădi(bg.propadam), prasara = presăra(et. necunoscută), priatama = prieten(sl. priiateli), prîns = prînz(lat. prandium), Radha*: păstoriţă din Veda = Rada(et. necunoscută), rasa*: dans asemănător cu hora, închinat lui Krişna = rasa: de soi, bun(fr. race), rai = rai(sl. rai), ram = ram(lat. ramus), ravana = ravăn(sl. ravinu), racita = răci(lat. recens), rabos = răboj(bg. raboş), ră = ră(lat. reus), risipati = risipi(bg. rasipia), rabi = robi(sl. robu), rud = rudă(bg. roda), rage = ragea,rugă(tr. rica), ramana = rumîn(lat. romanus), rupa = rupe(lat. rumpere), sac = sac(lat. saccus), salbî = salba(lat. subalba), sara = sare(lat. salis), saddha*: credinţă, virtute = sadea: curat, pur(tc. sade), sadhu*: om sfînt = sade: butaşi de viţă-de-vie, răsad(sl. sadu), sagga*: plin de bucurie = şagă: glumă(bg. şega), samma*: observaţia sau judecata corectă = samă: recenzare pentru impunere (maghiarul szam), samana*: ascet care a învins dorinţele prin practici austere = samana: a pune sămînţa în ogor(lat. seminare), soma*: băutura care aduce nemurirea = samă: judecată, moarte(maghiarul szam) swah*: a devenit cer = suav(fr. suave), sâman*: denumirea jertfei adusă zeilor sau făcută pentru sine = samăn: asemănător(lipseşte din DEX), Santo*: om bun sau de valoare, vine din verbul a fi şi desemnează pe omul care este cu adevărat Buddha şi arhant. Strălucirea lor divină vine din aura pe care o au în jurul capului = Sento/Sinto: Creatorul sau Dumenzeu în religia geţilor(lat. sanctus), sarmani*: călugări care trăiesc cu foarte puţin = sarmani: lipsiţi de surse de existenţă, necăjiţi(bg. siromah), Soma*: zeul lunii unde se duc sufletele morţilor = somna: a dormi(nu este în DEX), sara*: miezul sau esenţa lucrurilor = sara: perioadă de zi, în antichitate ziua începea dimineaţa(lat. sera), sthavira*: ferm, stabil = stavăr: statornicie, fermitate (nu este în DEX), sukha*: fericire = sucă: poftă, ambiţie(nu este în DEX), samana = semăna(lat. similare), saptanahan = saptamîna(lat. septimana), sar = sări(lat. salire), sacîtura = secătură(lat. siccare), sacura = secure(lat. securis), asfant = sfînt(lat. sanctus), smarana = smerenie(sl. sumeriienie), swar,sura = sor,soare(lat. sol), swîrta = soartă(lat. sors), spuz = spumă,spuză(lat. spudia), stîna = stîna(et. necunoscut[), stapana = stăpîn(et. necunoscută), strig = striga(lat. strigare), struguhuri = struguri(et. necunoscută), stupa = stup(lat. stypus), sulica = suliţă(sl. sulica), sumanas = suman,sucman(bg. sucmanu), supa = supa(fr. souper), surata = surată(lat. soror), surpa = surpa(lat. subrupare), sant = sunt(lat. sunt), sag = şag(bg. şega), sîeua = şeaua(lat. sella), sir = şir(et. necunoscută), şira = şiră(lat. sira), şabda = şoaptă(bg. septia), suamunita = şoimăniţă(maghiarul solyom), şuba = şubă (maghiarul suba), şuşana = şuşanea(tr. şişane), taj*: durere = tînj: durere, suferinţă(sl. tonziti), tapa*: flagelare, suferinţă = tapă: tăietură sub formă de pană, făcută în trunchiul unui copac(et. necunoscută), tar = tare(lat. talem), tai = tăia(lat. taliare), tavur = taur(lat. taurus), tarapania = tarapana(tr. tarabhane), taua = tău(maghiarul to), tuaca = teacă(lat. theea), temei = temei(sl. temeli), titthiya*: clevetitori, conspiratori = titii: a şopti(nu este în DEX), tîrta = tîrtiţă(bg. tărtica), tobă = tobă(maghiarul dob), trgovanie = tîrgui(sl. trugovati), ticva = tigvă(bg. ticva), tabar = topor(sl. toporu), trasnai = trăsnăi(sl. tresnonti), trăsati = tresări(fr. tressaillir), tripitaka*: trei coşuri = tri(lat. tres) + pitaka. coşul disciplinei pentru călugări, coşul doctrinelor filozofice, metafizice şi religioase, pitacă: act oficial, poruncă scrisă, scrisoare(sl. pitaku), tulpinia = tulpină(bg. tulpina), tara = ţară(lat. terra), tarc = ţarcă(maghiarul szarka), ţinta = ţintaş(sl. centa), dumbra = umbra(lat. umbra), valîcica = ulcică(lat. ollicella), udaca = uda(lat. udare), udhar = uger(lat. uber), urda = urdă(et. necunoscută), ura = ură(lat. horrire), urdu = urgie(lat. orgia), urias = uriaş(maghiarul orias), urs = urs(lat. ursus), usc = usca(lat. exsucare), vadava = văduva(lat. viduus), vadîmi = vatama(lat. victimaare), vale = vale(lat. vallis), vama = vama(maghiarul vam), vatra = vatră(albanezul vatrë), vepas = văpaie(albanezul vapë), varasati = vărsaţi(lat. versare), vartena = vîrtej(bg. vărtej), vanada = vînat(lat. venare), vîrbu = vîrf(sl. vruhu), varîmi = vîrî(sl. vreti), vîrta = vîrtos(lat. virtus), dzambaiîmi = zîmbi(sl. zonbi), soma = zeamă(lat. zema), sares = zer(et. necunoscută), dziua = ziua(lat. dies), dzurba = zurbă(tr. zorba).

Sînt un total de 266 cuvinte, din care, cu pretinsă origine latină sînt 101 cuvinte, 90 au rădăcini în slavă, bulgară, sîrbo-croată, 13 vin din turcă, 13 din maghiară, 8 din franceză, 4 din albaneză, 3 din neogreacă, 2 din sanscrită, 22 au origine necunoscută şi 10 nu sînt incluse în DEX! Dacă facem un raport statistic, avem 38% cuvinte provenite din latină, 34% din cuvinte vin din limbile slave, 8% au origine necunoscută, 5% vin din maghiară şi turcă iar 15% din cuvinte vin din alte limbi sau nu sînt incluse în DEX. Ilustrele noastre căpăţîni academice din domeniul istoriei şi lingvisticii susţin că din limba vorbită de strămoşii mei geţi – ei au de strămoşi colonii coloraţi în stăpîni – nu s-a păstrat mai nimic în limba română! Ar fi vreo 60-70 de cuvinte, cam 0,0001% din fondul lingvistic şi cam atît.

Dacă situaţia ar fi cea prezentată de ei în DEX, atunci ar trebui să vorbim de un dialect latino – slav, care s-a format nu se ştie cînd şi nu se ştie unde! Această dogmă satanistă slujeşte perfect planul şărpăriei iezuite care a trimis cioporul de ,,doctori ardeleni” să ne ,,lumineze” trecutul, dar numai după mintea şi interesele lor drăceşti. Dar făcătura slujeşte la fel de bine şi şărpăriei iahviste care încă mai strigă ţinîndu-se de toartele cerului, că plaiurile mioritice au fost ocupate la început de ei, iar noi am scos nasul în istorie, cam la o mie de ani după, şi, i-am tot păduchit pînă ce, săracii de răul nostru au trebuit să plece către răsărit. Dar ei nu şi-au uitat niciodată drepturile naturale şi istorice, rezultate din faptul că au pus primii piciorul pe gura de rai de la nordul Dunării!

Dacă citim cu atenţie cuvintele în sanscrită şi română constatăm că forma lor fonetică şi semantică este identică sau foarte asemănătoare, pe cînd forma din pretinsa lor origine latină este foarte diferită fonetic iar semantic, multe cuvinte au înţeles diferit de celelalte două limbi. Explicaţia este foarte simplă dacă se lucrează cu logică şi cu adevăr! Neamurile arimine – aryas – cînd au plecat din Carpaţi, erau o urdie de prădători care au cucerit India, devenind stăpînii ei, cum i-a consemnat şi istoria. Fiind casta conducătoare ei şi-au păstrat multă vreme, fără influenţe de la băştinaşi, limba şi cultura brahmanică. Migraţia în peninsula italică s-a făcut de către un grup mai mic de indivizi, care, pe parcursul timpului au suferit mai multe influenţe lingvistice şi culturale, de aceea latina este mai depărtată de româna veche decît sanscrita.

Povestea colonizării provinciei romane Dacia, cu italici, este o minciună a lui A. T. Laurian şi clicii lui de lepre trădătoare. Deşi B. P. Haşdeu le-a demascat minciuna, ,,adevărul” a rămas tot cel plăsmuit de ei, pentru că erau sprijiniţi politic de ciocoimea liberală, care le-a instituţionalizat cuibul lor drăcesc în numita Societatea Academică Română, mai tîrziu Academia României, unde s-a făcut toată mîrşăvia! Această practică a născocirii de institute – de tracologie, de studiere a comunismului, de studiere a holocaustului, de studiere a religiilor, de studiere a revoluţiei române, de studiere a limbii române – nu sînt decît cuiburi sataniste, prin care, leprele care deţin puterea în România, urmăresc să ţină într-o îndobitocire totală poporul român! Faptul că slavii din sudul Dunării au atît de multe cuvinte comune cu limba română – dar şi dansuri şi obiceiuri - este dovada slavizării geţilor din aceste ţinuturi după secolul Vll cînd migratorii veniţi din regiunea Uralilor s-au aşezat aici.

În prezent majoritatea istoricilor străini acceptă ideea că patria de origine a neamurilor aryas a fost regiunea Carpaţilor dar umblă cu părul în ochi şi nu vreau să vadă că sanscrita are prea multe asemănări cu limba română veche şi sumeriana ca să poată ignora originea lor comună. Cei mai înverşunaţi adversari ai acestei idei sînt germanii care şi acum susţin că patria neamurilor aryas este sudul Mării Baltice, iar ei sînt adevăraţii urmaşi deşi în germana veche sînt foarte puţine cuvinte ce se aseamănă cu sanscrita, faţă de limba română. Dar ei de fapt îşi susţin minciunile de la sfîrşitul secolului XlX, cînd au născocit limba indo-europeană şi gramatica ei, iar acum le vine foarte greu să accepte că şi-au făcut din minciună o adevărată ştiinţă. Ivriţii şi-au făcut din minciună, un puhoi de revelaţii drăceşti. Din această nebunie a minciunii indo-europene, germanii şi-au mai scos un fum turbat numit arianism şi astfel Hitler a trimis în anul 1939 o expediţie de arheologi în Tibet să caute potcoave de cai morţi ale neamului lor străvechi, aryas. Nefiind prezenţi la împărţirea ruşinii, după ce englezii le-au turnat niscai otravă în cupa gloriei mincinoase, şi văzîndu-se socotiţi la scurt, germanii au întors bidiviii vechilor indo-europeni cu 180 de grade, îndreptîndu-i cu dîrlogii către India, le-au făcut o suflare focoasă sub coadă, i-au mai hrănit şi cu ceva jar pentru drum, şi apoi le-au dat bice, astfel ajungînd zmeulenii lor taman în munţii unde i-a descoperit istoria. Nebunia se explică prin ideea imperialismului german din secolul XlX şi prima parte a secolului XX, cînd ei se considerau urmaşii de drept a imperiului roman şi vrednici ucenici ai culturii antice greceşti.

Cînd Dumenzeu îţi rătăceşte puţina minte, nu poţi decît să greşeşti!

Şi tot culturnicii occidentali prin pricepuţii lor germani au scornit elenismul, ca o curiozitate spirituală a armatelor lui Alexandru Macedon ce au creat un vast imperiu, nu cu sabia şi jaful ci cu cultura greacă şi făţărnicia lor proverbială! Diodor în scrierea amintită mai sus, Cartea l,XLlV, după ce aminteşte de perioada mitologică a istoriei Egiptului, el spune că ţara a fost cîrmuită de regi din neamul omenesc vreme de aproape cinci mi de ani, din care mai toţi ai fost băştinaşi şi numai puţini din Etiopia, Persia şi Macedonia. ,,În sfîrşit macedonenii cîrmuiră Egiptul şi stăpînirea lor ţinu două sute şaptezeci şi şase de ani. În tot restul timpului regii au fost de neam din Egipt şi cu toţii numără patru sute şaptezeci de regi şi cinci regine. Preoţii au însemnat în cărţile sfinte istoria lor şi, din cele mai îndepărtate vremuri au încredinţat-o urmaşilor.” Cum Diodor şi-a scris Biblioteca istorică pe la anii 50-30 î.e.n. este exclusă vreo confuzie a celor care au întemeiat imperiul macedonean, şi nu elenist cum spun făcătorii de istorii născocite şi pocite, ei fiind ariminii din Macedonia şi nu grecii de pe unde s-ar fi aciuat ei pentru negustoriile pe care le puneau la cale. Cînd Alexandru, aflat în campanie în imperiul persan, le-a cerut grecilor să trimită şi ei trupe, aceştia au refuzat.

Mai amintesc pe tracul arimin Hecateu din Abdera, oraş în Tracia, care a trăit la Alexandria în Egipt în secolele lll-ll î.e.n. în timpul domniei regilor Ptolomei şi unde a scris în greacă două tratate, respectiv, Despre hiperboreeni şi Despre Egipt susţinînd că filozofia greacă vine de la aceste două popoare dar şi alte lucruri foarte supărătoare pentru urechile subţiri ale altora. Dacă el ar fi fost elenist aşa cum bat cîmpii culturnicii născocitori, atunci ar fi cîntat pe greci la ceteră de asurzea lumea dar el a scris despre neamul lui străbun – hiperboreenii – pentru a-l cinsti prin munca sa. Şi i-a mai cinstit pe egiptenii cu care a constatat că se înrudeşte prin limbă şi unele obiceiuri, chiar dacă primii macedoneni au ajuns pe Nil cu sabia pentru a-i alunga pe perşi. Dar grecii, pînă pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. nu prea aveau cu ce să se bîrzoaie în faţa altora şi o spune chiar unul dintre marii falsificatori de istorii din antichitate.

Eusebiu din Cezareea în lucrarea Cronica 1 scrisă pe la începutul secolului lV, la p. 225 reproduce în fragment din Cartea Vll, parte din lucrarea lui Diodor amintită mai sus, astfel: ,,Din aceeaşi scriere a lui Diodor, pe scurt, despre intervalele de timp în care Stăpînii Mării au deţinut supremaţia maritimă. Au stăpînit marea după războiul troian: lidienii şi meonii 92 de ani, pelasgii 85 de ani, tracii 79 de ani, rodienii 23 de ani, frigienii 25 de ani, ciprioţii 33 de ani, fenicienii 45 de ani, egiptenii – ani, milesienii 18 ani, carienii - de ani, lesbienii 68 de ani, foceenii 44 de ani, samienii – de ani, lacedemonienii 2 ani, naxienii 10 ani, eretrienii 15 ani, egineţii 10 ani, pînă cînd Xerxe a trecut pe celălalt mal.” Din această înşiruire de date rezultă că grecii s-au impus pe mare cu mai puţin de 100 de ani înainte de invadarea peninsulei de către perşi la anul 481. Informaţia poate fi considerată corectă pentru că toţi anii menţionaţi de Eusebiu, adunaţi împreună cu anul 481 dau 1030, dată apropiată de 1130-1200 cînd a avut loc războiul Troiei Un alt citat al aceluiaşi Eusebiu din Cezareea tot din Cronica 1, reproduce după Diodor şi scrie ,,De la Caranos care a fost întîiul rege al macedonenilor şi pînă la Alexandru – cel care a supus meleagurile Asiei – se numără douăzeci şi patru de regi. Anii care s-au scurs în acest răstimp sînt patru sute optzeci.” Nici urmă de eleni şi nici de elenism, deşi amîndoi erau greci şi trăgeau la greu la falsificarea istoriei neamurilor arimine, pentru ei evidenţele erau prea mari ca să poată fi ascunse aşa cum se întîmplă astăzi.

Dar începînd cu secolul XlX, toate inscripţiile descoperite care erau scrise în frigiană, tracă, bessă, getă sau româna veche de pe tăbliţe, au fost citite prin limba greacă! Din acest fluviu de falsuri am să dau doar cîteva exemple. Pe o monedă a unui rege odris din secolul lll î.e.n, apare pe revers un vas cu două toare mici iar deasupra gurii acestuia sînt scrise literele KO. Pe laterala stîngă sub toartă este litera T, iar pe laterala dreaptă în aceeaşi poziţie este litera O. Cuvîntul scris este koto, dar pricepuţii l-au citit Cotys, fiind numele regelui! Ori vasul respectiv era vasul cunoaşterii din religia geţilor iar cuvîntul koto are sensul de caută sau cercetează aşa cum se mai foloseşte şi astăzi. Alt exemplu este un vas din secolul Vl î.e.n. care are o scenă cu Hercule care căsăpeşte un centaur. Meseriaşii în citit spun că centaurul se numeşte Nessos, dar în partea dreaptă a capului centaurului scrie GETOS. Arheologii turci au descoperit în anul 2003, în centrul podişului Anatolie, o reşedinţă princiară frigiană din secolul X î.e.n. unde au găsit şi mai multe inscripţii. Toate au fost citite prin limba greacă, deşi aceştia au folosit alfabetul abia în secolul Vlll î.e.n. şi atunci foarte rar şi stîngaci. Cam aşa a fost scrisă istoria veche a Europei, după interes şi pretenţii, iar adevărul a fost folosit tocmai pentru a justifica acest gen de a instituţionaliza minciuna.
Autor: Ec. Constantin Olariu Arimin, proprietarul site-ului www.ariminia.ro
Sursa: http://www.ariminia.ro/istoria-getilor/istoria-dacilor-getia-i.html

Acum noua ani

Imaginea De Ansamblu - The BIG Picture (cu subtitrare în lb. română)
Singurii teroristi sunt cei care ne vor sclavi pe toti. Trebuie sa ne trezim si sa realizam cu cine avem de a face, ca sa avem o sansa.

4 sept. 2010

Dacii sau celtii sau teutonii sau frigienii

Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), Collectanea Etymolgica:

Vous le verrez quelques jours, quand je publierai mon ouvrage. Je ne íçaurois finir cette lettre fans vous dire, que le Celtique s'est répandu dans presque toutes les langues de T Europe ; nuis la Teutone ou l'Allemande en est toute remplie. ( Annotation : 77 devoit plutôt dire , que les Teutons ou Germains font Us plus anciens Celtes. ) En voici en deux mots la raison. Les Teutons viennent à'Ascenez, qui a été fils ainé de Gomer, pére des Celtes ou Gaulois. Cet Asceiiez. est la tige des Daes% en latin Dan ôc Dai, depuis appelles Daces ôc Getes par les Grecs. 11 a aulsi été le pére des Phrygiens. De ces Daes 6c des Phrygiens font sortis les Teutons, qui dès leur origine ont toujours eu beaucoup de liaison avec les Celtes; & l'on peut dire, qu'ils ont é é mêlés dans une granle partie de leurs expéditions. De ces mêmes Daes ou Daces font sortis les Parthes, principalement les Aríàcides. Les Parthes dès les premiers tems le font répandus dans la. Perse, 6c c'est de-là qu'on voit encore aujourd'hui tant de mots Allemands dans la langue des Perses, comme on en voit aulsi beaucoup de Celtiques. Mais de plus, comme les Grecs ont pris plusieurs mots des Phrygiens, de l'aveu même de Fluon, il ne faut pas s'étonner si la langue Grecque a tant de mots semblables à ceux de la langue Teutone, puisque celle-ci étoit toute Phrygienne dès son origine. Les Teutons ont encore été mêlés avec les Ombriens en Italie ; ôc c'est de là que les Latins ont pris d'eux quantité de mots, ôc fur - tout des verbes, comme l'on verra ailleurs : car je ne dis ceci qu'en passant. Ces grandes liaisons, qu'il y a toujours €u entre les Celtes ôc les Teutons, a fait, qu'on les a souvent confondus dans l'Histoire, ôc entre-eux , comme ils venoient presque de la même origine, ils se sont presque toujours traités de frères. Et c'est peut-êtie de là, qu'est venu le mot de Germxni, que les Romains leur ont donné, comme l'a fort bien remorqué Strabon ; pour marquer , qu'ils étoient comme frères des Celtes ou des Gauloi*, quoique cela ne soit pas íàns difficulté. Voila, Monsieur, un sommaire de l'ouvrage, que j'espère donner au public. II est un peu plus étendu que celui de ma première lettre; ainsi vous n'avez rien perdu. Pour moi je gagnerai beaucoup, si je mérite par cette complaisance vôtre amitié 6c vos bonnes grâces. Je tâcherai toujours de me les procurer , vous priant de croire que je fuis fsrec bien du respect, Monsieur ôcc. Ce 23. Février 105)0.
Pe scurt: „Teutonii sau germanii sunt cei mai vechi celţi. Iată în două cuvinte motivul. Teutonii provin din Ascenez, care a fost fiul cel mai mare al lui Gomer, tatăl celţilor sau galilor. Acest Ascenez este din spiţa daesi-lor, în latină dae şi dai, de atunci numiţi daci şi geţi de către greci. El a fost de asemenea tatăl frigienilor. Tot din aceşti daesi sau daci au ieşit parţii, în principal arascizii. Din primele timpuri parţii s-au răspândit în Persia...”

2 sept. 2010

Mircea Eliade: Pilotii orbi



Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.
Să amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată isbucnise cu violentă. Cu toate acestea, stiind că adevărata granită nu e cea însemnată pe hărti ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putintă ca să deznationalizeze judetele românesti. Si se pare că au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizări sârbesti, sate care nu existau la conferinta păcii…
La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putintă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Si astăzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastră.
Ungurii au colonizat granita încă din 1920, desi si astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întăreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pădurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.
Cei 10.000 de tărani români veniti din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăteni acolo unde sunt si să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănătene cersesc în Balcic…
Dintre toate minoritătile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-si cumpere si să cultive pământ până la Gurile Dunării. Pilotii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înteleagă că ultima noastră nădejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.
În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolută în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astăzi mai au foarte putin să-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populatii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populatie. Astăzi, după statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sută.
Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români si poloni – s-au multumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.
În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arătat prietenia fată de acesti slavi lăsându-i să se înmultească peste măsură în Bucovina si să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărti ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hărtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie.
Inutil să mai continui. Si am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilitătii în tot timpul cât am scris paginile de fată. Stiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!
Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându- le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.
Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică.
Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…
Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.
Vremea
Nr. 505, 19 Septembrie 1937